Industria securistă (1)
Student la istorie pe vremea comunismului, apoi, în postcomunism, jurnalist, istoric la Institutul Român pentru Istorie Recentă, consilier prezidenţial între 1999-2000, actualmente director la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Marius Oprea a fost anchetat de Securitate pentru discuţii anticomuniste cu prietenii săi, în ultima perioadă a ceauşismului. El nu face din acest început un caz de disidenţă, ci îl aminteşte ca o minimă justificare a preocupărilor sale. Două din cărţile sale sunt axate contrapunctic pe chestiunea Securităţii: este vorba despre Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989 (Editura Polirom, 2002) şi Moştenitorii Securităţii (Editura Humanitas, 2004).
Marius Oprea a antologat şi comentat cîteva dintre documentele cele mai importante legate de crearea, structura şi funcţionarea organului de represiune în România comunistă, în Banalitatea răului, vorbind în primul rînd de “ocupaţia sovieto-comunistă” care a fost determinantă pentru naşterea Securităţii, instituţia de represiune din România fiind concepută ca “instrument al terorismului de stat” (p. 12) în virtutea dogmei dictaturii proletariatului. “Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politică în regimul totalitar comunist din România arată că brutalitatea a fost ridicată la rang de politică de stat, în numele «luptei de clasă» şi a provocat un reflex de lungă durată, o «banalizare» a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului poliţiei politice” (p. 14). Scopul era inculcarea şi menţinerea fricii în rîndul populaţiei, intimidarea acesteia şi administrarea fricii în mod ramificat şi procentual. Securitatea a apelat la brutalitate fizică extremă în prima etapă a funcţionării sale (1948-1964), optînd apoi, în cea de-a doua perioadă (1964-1989), pentru o formă insidioasă de persuasiune pavloviană, chiar dacă şi în această perioadă au mai existat destule cazuri de agresiune fizică asupra opozanţilor regimului comunist. Dacă în prima etapă au fost majoritari securiştii “lumpenproletari” – mercenari, unii analfabeţi, activînd ca schingiuitori frenetici (p. 137) –, cea de-a doua etapă a fost dominată de securistul cu studii, care se dorea a fi un intelectual. Dar chiar şi în prima etapă, în anii 1952-1953, Gheorghiu-Dej şi conducătorii Securităţii au avansat ideea calificării, specializării şi ridicării nivelului intelectual al angajaţilor organului de represiune; aceasta era o măsură care urmărea să reducă numărul lumpenilor existenţi, obligaţi şi sfătuiţi să-şi completeze studiile; cursurile durau zece luni şi pregăteau în ştiinţe politice, limbi străine, instrucţie, transmisiuni, tehnică de luptă etc. Pînă în 1948, cînd a fost creată Securitatea şi investită cu puteri discreţionare, nu a existat un vid de teroare, întrucît a funcţionat, chiar dacă nu impecabil, o pre-Securitate, o Siguranţă reformată şi infiltrată de agenţi sovietici, comunişti români şi mercenari.
În momentul înfiinţării, structura Securităţii era destul de impresionantă; ea cuprindea zece direcţii cu ţintă clară, care monitorizau toată ţara din punct de vedere sociopolitic, după cum urmează: Informaţii, Contrasabotaj, Contraspionaj în închisori şi Poliţie, Contraspionaj în forţele armate, Anchete penale, Protecţia ministerelor, Tehnică, Cadre, Politica Partidului, Secţia Administrativă; pe lîngă aceste direcţii principale funcţionau secţii secundare, specializate pe interceptare, filaj, supraveghere. Schema Securităţii cuprindea treisprezece direcţii regionale strategice; numărul ofiţerilor activi a fost iniţial de două, trei mii, dar acesta s-a dublat şi triplat în anii următori. Pentru a fi stimulaţi, securiştii aveau salarii uriaşe (cadrele de conducere aveau salarii de cinci ori mai mari decît lucrătorii obişnuiţi) şi beneficiau de diferite tipuri de cartele pentru produse. În timp, numărul direcţiilor a sporit atît la nivel structural, cît şi regional. În 1949, adiacente Securităţii, sînt create trupele de Securitate, care angrenau în structurile lor cîteva zeci de mii de militari.
Din punctul de vedere al istoriei sale, în prima fază a epocii Ceauşescu, în 1967 şi 1968, Securitatea este parţial perturbată de atacul lui Nicolae Ceauşescu împotriva regimului Gheorghiu-Dej şi a ministrului de interne (funcţionînd din 1952) Alexandru Drăghici; primul era pe post de “tată” care trebuia ucis simbolic şi ideologic, cel de-al doilea, pe post de “frate” rival. Pretextul îl constituie cazul Pătrăşcanu, considerat a fi un abuz al regimului Dej: pe baza lui, Ceauşescu încearcă să îşi construiască imaginea internă a unui lider reformator. În a doua fază a epocii Ceauşescu, Securitatea a fost modernizată, ea primind însă un şoc important la nivelul conducerii atunci cînd Ion Mihai Pacepa (adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii externe din Ministerul de Interne) a rămas în Occident în 1978, deconspirîndu-i structura şi scopurile ca instituţie de represiune. Din pricina aceasta, Ceauşescu a reorganizat-o în forţă într-o formă dură, amintind de anii ‘50, acordîndu-i un statut special, omnipotent. În ultima fază a perioadei Ceauşescu, numărul lucrătorilor din Securitate ajunsese la 15.000, aceştia folosindu-se de numărul impresionant de 137.000 de informatori activi – ceea ce reprezenta o creştere spectaculoasă faţă de vremurile de început ale Securităţii, cînd instituţia funcţiona prin 3000 de lucrători şi 42.000 de informatori. În anii ‘70 a început să crească numărul colaboratorilor intelectuali, instituţia Poliţiei politice renunţînd la colaboratorii de origine rurală; tot în această perioadă, Securitatea a renunţat la recrutarea prin constrîngere şi şantaj, făcînd apel, în schimb, la sentimentul patriotic, în pas cu naţionalismul ceauşist. S-a apelat la trei tipuri de legături: informatorii clasici, colaboratorii (persoane de sprijin care nu practicau delaţiunea, dar ajutau Securitatea) şi rezidenţii – gazde ale caselor de întîlnire între ofiţerii de Securitate şi delatori.
În cele ce urmează voi analiza la nivel de mentalitate strategiile şi scopurile Securităţii, aşa cum transpar acestea direct sau indirect din discursurile capilor săi. Voi remarca, pentru început, că în toate documentele legate de activitatea Securităţii apar în mod tendenţios cîteva verbe dirijate împotriva “duşmanilor poporului”: acestea sînt “a zdrobi”, “a reprima”, “a desfiinţa”, “a demasca”, “a nimici”, “a lichida”, “a stîrpi”, “a da de pămînt” (ultimul utilizat pentru a împuşca). Ministrul Teohari Georgescu declara în 1949 că “Securitatea este organul care izbeşte” (Oprea, p. 74), dorind să prevină scăpările şi lipsurile instituţiei pe care o conducea. “Se va lovi fără milă”, reia ideea acelaşi ministru la o conferinţă din 28 februarie 1950, “Fiindcă noi dacă avem legea, după cum am discutat astăzi, vom da lovituri” (pp. 120, 131). Trei ani mai tîrziu, anchetat pentru procesul “deviaţioniştilor de dreapta” şi acuzat că nu a fost vigilent în ura sa de clasă, Teohari Georgescu declara că a condus “un aparat la început tînăr, care a crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mîna Partidului, plin de ură împotriva duşmanului, devotat Partidului, clasei muncitoare. Fără ură de clasă, nu aş fi putut munci la crearea unui astfel de aparat” (p. 256). Frenezia bătăliei împotriva “duşmanilor poporului” este reluată contrapunctic la aceeaşi conferinţă continuată în zilele următoare de Gheorghe Pintilie, figură patibulară de securist carierist, asasin al lui Ştefan Foriş (fost lider al Partidului, rival al lui Gheorghiu-Dej): “să ne întărim, să putem da lovituri duşmanului cît mai puternice, poate întreit” [...] “Nu putem spune că s-a terminat lupta, dacă am vorbit că am dat puternice lovituri duşmanului, putem să spunem că abia începem acum să dăm lovituri mai puternice. Duşmanul abia acum este turbat [...]“; “Partidul a hotărît să lovească cu toată puterea şi trebuie lovit cu toată puterea” (pp. 133, 160). Chiar şi privind în interiorul Securităţii, Pintilie descoperă omniprezenţa inamicului, drept care propune un soi de harakiri sanificator: “Avem o serie de slăbiciuni de care trebuie să ne debarasăm, trebuie să le scoatem cu fierul roşu din organismul nostru” (p. 133).
O altă parte a discursului lui Gheorghe Pintilie se centrează pe necesitatea aplicării agresiunii fizice asupra “duşmanului poporului”, dar nu în mod sadic, fără discernămînt, ci organizat: acesta trebuie lovit “cu toată ura”, dar disciplinat, nu oricum. Din cauza aceasta, securiştii înşişi trebuie să fie nişte purificaţi care se curăţă mai întîi pe ei înşişi: “să scoatem tot ce este străin de organele noastre, organele noastre are sarcini mari, specifice, trebuie să luptăm şi să scoatem tot ce este putregai” (p. 146). Vigilenţa este văzută ca igienică, fiindcă îl face pe securist să se autoreeduce: “Nu urmăresc să facem Securitate în Securitate dar [vorbesc] cu scopul de a ajuta pe tovarăşi, de a scoate tot ce este putregai la noi” (p. 161). Pe de o parte, Pintilie critică abuzul de arestări şi anchete (al unor oameni nevinovaţi), dar pe de altă parte, indică acţiunea necesară de încarcerare a “duşmanilor”, fără de care Securitatea nu şi-ar mai avea rostul: “Partidul a hotărît să facem colonii de muncă, să spunem lagăre, colonii de muncă, detaşamente de muncă, încă nu s-a găsit forma, rămîne de frămîntat, ca să dăm şi politiceşte just şi poate peste o săptămînă-două noi o să avem lagăre, aşa cum e fixat acum, colonii de muncă. Noi pe cineva trebuie să băgăm, n-o să fie goale!” (p. 148).
Cel mai emblematic şi expresiv prin grotescul său, dar şi prin logica interioară pe care Pintilie o caută şi o găseşte, este portretul informatorului, unealta securistului, o unealtă tăioasă (înrudită, după cum se va vedea, cu briciul ori strungul), dar vie, un om-unealtă: “fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte, însă la Securitate care este scula noastră? Am spus că avem şi noi o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sînt informatorii noştri, să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de-a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori – şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult” (p 134). Grijuliu faţă de racolarea şi prelucrarea informatorului, Pintilie intuieşte că securistul fără informator ar fi lipsit de mîini şi picioare, ar fi adică un handicapat. De aceea, el insistă pe rolul de “sculă” al informatorului, respectiv de “sculă vie”: “la frizer este sculă moartă, la strungar la fel, la noi este sculă vie, trebuie să-i dăm mai multă atenţie” (p. 151).
În paranteză fie spus, foarte interesante în cadrul documentelor inserate în Banalitatea răului sînt textele teoretice provenite din Arhiva Securităţii, în legătură cu funcţionarea acesteia. Recrutarea informatorilor, de pildă, este un text conceptual încă din 1948: să fi avut Securitatea strategi şi teoreticieni români sau textul respectiv era o traducere a unui document similar al NKVD-ului? Ori să fi fost o moştenire conceptuală de la fosta Siguranţă, căreia comuniştii i-au schimbat doar denumirea instituţiei, preluîndu-i destule caracteristici? În orice caz, pe parcursul anilor următori de la înfiinţarea Securităţii, directivele legate de reţeaua informatorilor şi funcţionarea acesteia vor fi tot mai precise şi nuanţate. Cei care au întocmit aceste texte precum şi rapoartele ulterioare insistau să fie exacţi, “ştiinţifici”, un fel de “hermeneuţi” ai Poliţiei secrete şi politice din România comunistă. Căci textele acestea rîvneau să fie şi un fel de “table ale legii”.
În sfîrşit, alt moment-cheie în discursul lui Gheorghe Pintilie este lauda Securităţii văzută ca supragîndire, ca intelect desăvîrşit: “Tot organul nostru este un creier curat, nu avem nici un os, nimic. Noi sîntem creier şi trebuie aşa gîndit” (p. 150). În această formulă, elogiul intrinsec al securistului sugerează că acesta ar putea fi un fel de supraom (”nu avem nici un os“, s. m.). Finalul demonstraţiei se doreşte a fi revelatoriu şi autotriumfal: “noi sîntem creierul de sus pînă jos” (p. 151); osul este, eventual, informatorul, chiar dacă Pintilie nu mai precizează acest lucru.
La aceeaşi conferinţă din februarie-martie 1950, maiorul Gheorghe Petrescu afirmă dorinţa de disciplină, ordine şi transformare a sistemului concentraţionar într-un fel de Tabel Mendeleev, fiind criticat haosul arestărilor dezorganizate: “nici azi n-am reuşit să punem în ordine cu ţinerea arestaţilor pe ţară, nu ştim nici azi cine a fost arestat, cine a rămas nearestat, care este situaţia lor, datorită faptului că la început s-a lucrat anarhic” (p. 172). Nu este vorba de o autocritică oarecare a capilor Securităţii, ci de realitatea concretă a faptului că organul de represiune funcţiona defectuos la nivel de autocontrol riguros. Mai departe intră în scenă generalul-maior Alexandru Nicolski, artizan, printre altele, în acei ani ai brutalei reeducări studenţeşti de la Piteşti. “Trebuie să facem mai bine şi mai repede” (p. 190), lansează acesta, adică represiunea să devină impetuoasă şi să prindă viteză. “Trebuie să ducem o acţiune ofensivă, nu să stăm cu mîinile încrucişate şi să prevedem, fără greşeli, acolo unde va încerca să acţioneze duşmanul. Şi trebuie să lucrăm informativ, nu cu mîinile încrucişate” (p. 191). Nicolski recunoaşte şi alte slăbiciuni ale Securităţii, de pildă birocratismul, dar încheie anunţînd viabilitatea şi vivacitatea organului de represiune, într-o formulare orgolioasă: “A început să ne mănînce rugina birocratismului. Aparatul nostru nu poate fi mîncat, însă acesta este un aspect” (p. 191). Securitatea nu poate fi “mîncată”, iată aici o formulare exactă, întrucît organul de represiune era şi rîvnea să fie o instituţie canibalică, ingurgitîndu-i pe ceilalţi.
Cu acelaşi prilej ia cuvîntul şi un teoretician al Securităţii, colonelul Guţan, care proiectează în duşmanii poporului un monstru multiform sau anamorfotic: “Acesta este obiectivul nostru principal, general, pe acesta trebuie să-l urmărim. Lichidarea duşmanului sub toate formele şi aspectele lui” (p. 198). Ca retor ce se doreşte a fi şi inspirat, Guţan ţine o pledoarie pentru discernămînt şi pentru impetuozitate. Citatul care urmează este lung, dar ilustrează perfect tînjirea securiştilor de a discuta ori chiar de a polemiza cordial, de parcă organul care îi patrona ar fi fost o instituţie spirituală: “Ţin să reamintesc tovarăşilor, a intra în Securitate, a purta epoleţi albaştri, a fi investit cu puteri de a urmări, a cerceta, de a trimite în judecată oameni, de a aresta, de a priva pe alţii de libertate sînt lucruri extrem de importante. Cine ne încredinţează acest drept? Clasa din care facem parte, Partidul nostru ni l-a dat, Guvernul. Pentru ce? Pentru ca acest drept să fie îndreptat împotriva duşmanului de clasă. Este un drept care cere multă gîndire, adîncire. Este un drept pe care trebuie să ştii să-l mînui cu multă abilitate. Este ca un ascuţiş, cu acest drept jucăm ca pe un vîrf de ascuţiş” [...]. “Însă atunci cînd am judecat bine o situaţie, atunci ni se cere să mai avem şi altă calitate, hotărîre în execuţie, fără şovăială. Lovituri crîncene împotriva duşmanului pe care l-am precizat bine, fără milă, şi să-l lovim aşa ca să nu se mai ridice în viaţa lui” (p. 202). Logica acestui discurs autoîntemeietor este acela de a ajunge la originea şi naşterea Securităţii: “Noi n-am venit singuri, pe noi ne-a trimis Partidul şi cînd ne-a trimis ne-a verificat” (p. 202). Datorită acestei matrici, securisul trebuie să aibă comportament exemplar, să nu fie imoral (afemeiat, alcoolic, corupt – tocmai fiindcă aceste vicii erau frecvent întîlnite în cadrul moravurilor securiste), ci meticulos, activ, pilduitor. “Moralistul” colonel Guţan insistă pe felul în care un securist trebuie să dobîndească aceste calităţi. Între teorie şi practică, diferenţa era însă categorică: securistul român a fost cel mai adesea dur, grobian, fără scrupule şi mercenar. “Practic, profilul ofiţerului de Securitate, similar cu portretul cekistului sovietic descris de literatura proletcultistă […] a fost alterat deseori de vicii şi pasiuni lumeşti, de ambiţie, infatuare şi dispreţ în raport cu celelalte cadre, pe măsura avansării în grad sau funcţie. Astfel, cu toate sutele de mii de ore de şedinţe şi analize, Securitatea a luat chipul şi asemănarea cadrelor ei, iar printre ofiţeri şi subofiţeri prea puţini erau cei care îmbrăcaseră uniforma poliţiei politice doar din convingerea nestrămutată a unei cauze juste” (p. 199).
(fragment din volumul Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)
