A aparut editia a doua, revazuta si adaugita a cartii mele despre Decembrie 89. Gasibila la Targul de carte din noiembrie, de la Bucuresti.

Ceauşescu (1)

Ceauşescu (1)

Nicolae Ceauşescu a fost un dictator lipsit de scrupule, înzestrat cu o viclenie ţărănească şi o ambiţie de putere nemăsurată. Şi-a înlăturat cu abilitate rivalii şi s a înconjurat strategic de propria i familie, repartizată în posturi cheie. Comunismul pe care l-a promovat a fost unul de tip tribal. La fel ca orice lider comunist, Ceauşescu a ajuns la putere ca subordonat al Moscovei ; însă, la jumătatea regimului său şi spre final, a jucat cartea naţionalismului, din motive de tactică externă şi internă : la început, pentru a seduce Occidentul, oferind imaginea unui comunist independent de Moscova, la sfârşit, pentru a încerca să deturneze atenţia românilor de la dezastrul economic şi sărăcia extremă din ţară, dar şi pentru a para influenţa gorbaciovismului – un comunism reformat, faţă de care dictatorul român avea alergie. În timpul procesului fulger ce i-a fost intentat lui şi soţiei sale, Elena, în decembrie 1989, Ceauşescu s-a dovedit a fi un individ autist, închis în clişeele sale de dictator, pe care nu l-a interesat niciodată cum trăiesc românii şi care sunt nevoile lor. Două obsesii au fost vizibile în timpul procesului : credinţa sa că explozia populară se datorează exclusiv unui complot dublu (extern şi intern) şi dorinţa de a fi lăsat să vorbească în faţa „clasei muncitoare”, pe care o credita în continuare ca fiindu-i aliată. Înainte de prăbuşirea regimului său, în şedinţele CPEx, Ceauşescu, cel puţin la nivel verbal, s-a dovedit a fi însă un şef de stat dispus la orice fel de măsuri extreme de represiune împotriva propriului popor. Procesul care i-a fost intentat a fost considerat – de către analiştii din ţară şi din străinătate – o catastrofă juridică, o mascaradă, o piesă absurdă, un asasinat politic. Procesul a fost expeditiv şi sumar (prin procedură fulger, cum formulează juriştii), caracterul său fiind motivat de stresul şi fondul tensionat al revoluţiei încă în desfăşurare, de aici calificativul de “revoluţionar” care i-a fost acordat, deşi extrem de rar. A fost vorba de fapt despre un “linşaj juridic”, “ultimul proces stalinist din istoria Europei”, de o “crimă prin justiţie” şi nu de un “tiranicid revoluţionar”. Constantin Lucescu (Procesul Ceauşescu. Soluţie justiţiară a unui moment istoric, 1997), implicat ca apărător al dictatorului, susţine că şi în cazul în care Ceauşescu ar fi fost judecat normal (adică nu printr o procedură fulger şi nu neapărat de către un tribunal excepţional), iar procesul său ar fi durat ani de zile, tot nu s-ar fi aflat nimic în plus faţă de ceea ce dictatorul a declarat la proces, întrucât Ceauşescu era obsedat de o singură idee, aceea că revolta populară fusese pusă la cale de „agenturile străine” din Est şi din Vest, sprijiniţi de “trădători de ţară” !

Pentru analiza mitului şi cultului lui Ceauşescu recomand următoarele cărţi: Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceauşescu: A Study in Political Leadership, Lynee Rienner Publishers, Boulder and London, 1989; Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, traducere de Iulian Vamanu, Cuvânt înainte de Dan Berindei, Prefaţă de J. F. Brown, Editura Polirom, Iaşi, 2003; şi mai ales Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les réprésentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, avec une Préface de Bogumil Jewsiecwicki, Éditions Curtea Veche – L’Agence Universitaire de la Francofonie, Bucarest, 2005. Monografia lui Adrian Cioroianu este utilă tocmai pentru că analizează mitul şi mitificarea dictatorului român, prin intermediul a câteva concepte aplicate: carismă, cultul personalităţii, putere, reprezentare, cultură politică, mit (Tatăl Naţiunii), legimitate, degenerescenţă a mitului (Ceauşescu-ţigan, Ceauşescu-vampir, de pildă). Menţionez aici şi o carte de altă factură decât istorică, politologică, ştiinţifică, o carte de amintiri despre familia Ceauşescu, utilă întrucât indică nu doar defectele, ci şi normalitatea în intimitate a cuplului Ceauşescu: Maria Dobrescu, La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial, Editura Amaltea, Bucureşti, 2006.

Matei Călinescu in memoriam (2)

Matei Călinescu in memoriam (2)

(dialog despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu)

R.C.: Aveţi să le reproşaţi ceva, din punct de vedere cultural, savanţilor Eliade şi Culianu? Dar prozatorilor fantastici şi, uneori, esoterici Eliade şi Culianu?

M.C.: Proza lui Culianu nu m-a atras, poate pentru că i-am prevăzut dificultăţile hermeneutice de la început, şi n-am vrut să învestesc efortul necesar de lectură; probabil că dacă aş fi făcut-o, aş fi fost răsplătit, căci instrumentul lui literar e evident rafinat. Dar viaţa e limitată şi nu putem să încercăm să rezolvăm toate enigmele care ne ispitesc prin dificultăţile lor. Cu proza lui Eliade, mai ales cu cea fantastică, relaţia mea a fost diferită: am vizitat universurile paralale propuse de el fără să-mi dau seama de caracterul lor profund enigmatic, sedus de prestigiul miturilor, arhetipurilor, simbolurilor pe care le identificam la tot pasul, lăsîndu-mă în voia reveriilor personale provocate de anumite imagini recurente. Era o lectură fără efort, curios “hipnotică”: vedeam, simţeam, miroseam (bunăoară cei 19 trandafiri trimişi de A.D.P. cuplului Niculina-Serdaru; sau cele 19 ţigări fumate de cei doi tineri în timpul vizitei la A.D.P.), aşa cum într-o sesiune de hipnoză, la cuvintele hipnotistului “Ai un iepure în poală”, simţi deodată greutatea animalului speriat tremurîndu-ţi în poală iar în palme senzaţia de blană moale, mătăsoasă. Treceam uşor peste defectele de construcţie literară, peste lipsa de consistenţă a caracterelor şi peste scriitura lipsita de farmec stilistic (pe care Eliade însuşi era primul care s-o recunoască: el mărturisea odată că ar fi vrut să scrie ca Ştefan Bănulescu, cel din Iarna Bărbaţilor, care-l încîntase). Cînd am început să discern posibilitatea unei lecturi alegorice, hipnoza lecturii n-a mai funcţionat: a intervenit curiozitatea descifrării, “relectura pentru secret”, dorinţa de a înţelege motivaţia camuflajului, încăpăţînarea de a da de rost unui puzzle mai complicat decît orice problemă de şah, imensa investitţie de timp.

R.C.: Cît din existenţa lui Culianu copiază existenţa lui Eliade? Pînă la un punct, destinul lui Culianu pare să-l parafrazeze sau să-l reia pe cel al lui Eliade. Unde are loc schisma?

M.C.: Reiau argumentul din carte – Culianu îşi făcuse din Eliade un maestru; în însăşi logica imitaţiei maestrului de către discipol intră un moment al depăşirii discipolatului, al independenţei, al despărţirii de maestru (de obicei după moartea acestuia). S-au adăugat, în cazul lui Culianu, revelaţiile (acceptate cu greu, după laborioase “eforturi hermeneutice” de a le demonstra falsitatea) că maestrul său avusese o orientare politică total opusă celei îmbrăţişate de el însuşi.

R.C.: Era Eliade, pentru Culianu, doar un maestru venerat şi imitat sau era şi maestrul contestat, datorită opţiunilor politice interbelice? Era Culianu înţelegător faţă de greşelile politice ale maestrului său?

M.C.: Era Culianu înţelegător faţă de greşelile politice ale maestrului? Cred că problema trebuie pusă altfel. Am încercat să explic acest lucru şi în carte. E vorba aici de o complicată iniţiere în istoria interzisă sau brutal manipulată de cenzura comunistă a României. Atît generaţia mea cît şi cea a lui Culianu a trebuit să treacă prin această penibilă iniţiere ca să afle cîte ceva despre despre trecutul ţării, mai ales despre cel care preceda instalarea regimului comunist (dar chiar şi trecutul acestuia devenea progresiv “secret de stat”, supus cum era unor permenente revizuiri). Insist asupra acestei “iniţieri” pentru că experienţa noastră e pe cale de a fi uitată – şi e probabil bine că va fi uitată. Mai întîi, ca şi mine de altfel, Culianu n-a ştiut de greşelile maestrului. O lectură atentă a tuturor – şi subliniez: a tuturor – volumelor publicate de Eliade nu dezvăluie aceste greşeli. Ele sunt vizibile doar în articolele publicate de Eliade în presă între 1936-1938, şi acestea nu puteau fi citite decît la Biblioteca Academiei, la Sala 3, a publicaţiilor interzise. Cînd s-a aflat de existenţa articolelor legionare ale lui Eliade – mai întîi prin citate şi referinţe indirecte – mulţi au fost total surprinşi şi chiar increduli. Să nu uităm de cenzura comunistă, de campaniile de informare/dezinformare lansate de organele ideologice din cînd în cînd, pentru compromiterea directă sau indirectă a unor adversari. Instinctual aproape, refuzai să crezi ce se afirma oficial, sau ceea ce semăna cumva cu poziţia oficială. Culianu a fost dintre aceia care au văzut, în dezvăluirile selective despre trecutul maestrului său iubit, o diversiune denigratoare bazată pe plastografie. A şi scris în sensul acesta. Abia mai tîrziu a recunoscut că documentele respective erau, de fapt, autentice – şi asta s-a întîmplat prin 1987, cînd manuscrisul masivei cărţi a lui Ricketts despre Eliade a început să circule şi “eliadiştii” din Occident au putut consulta, prin Ricketts, chiar fotocopiile textelor incriminate. Acum, în sfîrşit, aceste texte au fost publicate în România; ar fi fost preferabil ca ele să apară mult mai devreme, în 1988, cînd s-a pus problema publicării lor, cum am explicat în carte. Culianu n-a fost “înţelegător” faţă de aceste greşeli, în sensul de “trecere cu vederea”; din contra, a adoptat atitudinea istoricului serios, care încercă să restabilească cu imparţialitate adevărul, oricît ar fi acesta de neplăcut.

matei calinescu (1)

Matei Călinescu in memoriam (1)

(despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu) – fragmente dintr-un dialog din 2002

R.C.: În cartea Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii aţi afirmat că încercînd să-i înţelegeţi pe Eliade şi pe Culianu, încercaţi, în acelaşi timp, să vă înţelegeţi şi pe dumneavoastră. În ce măsură, deci, Eliade şi Culianu, analizaţi de Matei Călinescu, trimit cititorul chiar la identitatea dumneavoastră de eseist, comparatist şi memorialist?

M.C.: Cartea mea e, într-un fel, o scriere “ocazională” în sensul că s-a născut din încercarea de a aşterne cîteva pagini de amintiri despre Ioan Culianu, pentru un volum colectiv omagial. Dar despre Culianu, s-a dovedit curînd, nu puteam scrie fără să vorbesc şi despre maestrul lui recunoscut şi multă vreme adorat, Mircea Eliade. Iar cu Mircea Eliade avusesem, după plecarea mea din România în 1973, o relaţie intermitent mai apropiată sau mai detaşată, dar mereu fascinantă, punctată de numeroase vizite la Chicago şi de revederi cu el şi cu soţia sa, vara, la Paris, ca şi de un număr de eseuri despre opera lui, publicate de-a lungul anilor (dintre care trei, apărute între 1979 şi 1988, figurează în Addenda volumului). Aproape fără să-mi dau seama, cele cîteva pagini despre Culianu s-au înmulţit pînă la o sută, apoi la două sute, apoi… La un moment dat m-am oprit şi am început să tai necruţător şi să rescriu – unele părţi au fost rescrise şi condensate, sper că nu se vede, de trei sau chiar de patru ori. Aşa am ajuns la cele o sută de pagini ale “eseului memorialistic”care dă titlul cărţii. Dimensiunea autobiografică e, cred, vizibilă chiar şi în paginile de pură exegeză critică: un cititor atent (mai degrabă ideal decît real, căci rari sunt cititorii atenţi, şi încă mai rari cei care parcurg atent o scriere recentă) va observa, bunăoară, că (re)lectura povestirii Nouăsprezece trandafiri e, de fapt, povestirea a trei lecturi, ilustrînd trei momente din autobiografia mea de cititor. Da, felul cum citim ne exprimă şi orice lectură serioasă poate fi – o ştim de la Proust – şi principiul unei lecturi de sine. Ce am încercat să înţeleg despre mine însumi scriind această carte? Între altele, multe altele, mai mărunte sau mai importante: de ce pînă la urmă n-am scris cartea despre literatura lui Eliade pe care proiectam s-o scriu în anii ’70? Motivul principal, aşa cum îmi apare el astăzi, este că multă vreme nu mi-am dat seama de caracterul deliberat enigmatic, precis ambiguu (nu e un paradox) şi, aş zice, calculat “anamorfotic” al literaturii lui Eliade începînd cu Nuntă în cer (1938) şi mereu mai dezvoltat în povestirile fantastice de după 1945. Simţeam că îmi scapă ceva, ceva poate important, eram mereu nemulţumit de interpretările mele. Dar oare astăzi sunt mai avansat? Căci enigmele lui Eliade, de multe ori ascunse cu mare grijă şi ingeniozitate (ca în Nouăsprezece trandafiri), nu se deschid decît spre alte enigme şi mai greu descifrabile.

R.C.: În ce măsură consideraţi că Ioan P. Culianu este ultimul erudit român ? Cum vă raportaţi la punctul de vedere al lui Ted Anton care, în cartea sa despre Culianu, îl proiectează pe acesta ca pe un fel de mag postmodern? Consimţea oare Culianu însuşi la perceperea sa într-o mantie misterioasă? Era, în felul său, un eretic extravagant?

M.C.: Interesant în legatură cu cartea lui Ted Anton mi se pare faptul că Ted Anton însuşi a fost sedus de personalitatea lui Culianu după moartea acestuia – pentru că nu-l cunoscuse în viaţă. Tînăr profesor de “creative writing” (non-fiction: adică eseu, jurnalistică specializată), el a scris, la început, despre Culianu datorită exclusiv caracterului senzaţional al asasinării acestuia, istoric al religiilor împuşcat în plină zi într-un W.C. din localul facultăţii de studii teologice a Univesităţii Chicago. De România sunt sigur că nici nu auzise. După aceea însă a petrecut cinci ani luînd interviuri de la cei care cunoscuseră pe Culianu, mergînd pe urmele lui, călătorind în România, învăţînd despre religii, Eliade, comunismul lui Ceauşescu, Legiunea Arhanghelului Mihail etc. În cele din urmă Anton s-a lăsat “contaminat” de preocupările intelectuale ale Culianu din ultima perioadă şi a început să fie interesat de “noile ştiinţe”, inclusiv ştiinţa cognitivă care-l fascina pe Culianu, – pe acel Culianu care lansase revista Incognita, dedicată noilor epistemologii şi modele ale conştiinţei şi cunoaşterii. Pe această linie, Anton a publicat recent un volum de articole despre reprezentanţi ai ştiinţelor “de vîrf”, cum ar fi genetica şi cartarea genomului (Craig Venter), ştiinţa creierului (Susan Greenfield), ecologia (Gretchen Daily) sau studiile despre originea vieţii (Carl Woese) etc. (vezi Bold Science: Seven Scientists Who Are Changing Our World, 2002). Nu ştiu dacă Anton îl vedea pe Culianu chiar ca pe un “mag postmodern”, dar e evident că-l interesau, ca pe orice jurnalist, mai ales aspectele excentrice sau insolite ale personalităţii pe care o evoca. Culianu însuşi, aşa cum l-am cunoscut eu, nu flutura nici o mantie (romantic sau postmodern) misterioasă, era un om mai degrabă timid şi adeseori retractil în societate, deşi foarte îndrăzneţ în idei. Cu studenţii era prietenos, apropiat, jucăuş, şi-i plăcea, după mărturia lui Anton, nu numai să le facă teorii erudite despre divinaţie, dar şi să le dea în cărţi sau să le ghicească în palmă, neevitînd subiectele erotice –“văzuse” bunăoară că o studentă era implicată într-un triunghi erotic şi o sfătuise să iasă din el (studenta fusese uluită de clarviziunea lui). N-aş zice că el era un “eretic extravagant” la modul spectaculos; era uneori extravagant dar totdeauna cu o anumită modestie–o modestie ca stil social, aş zice–în perfect contrast cu tonul uneori virulent din articolele sale politice româneşti. Altfel, era un “eretic” sau un “disident” intelectual în raport cu mai toate ortodoxiile constituite, dar nu încerca să convertească sau să deconvertească pe nimeni (“ereziile” lui erau mai degrabă convingeri personale singularizante).

etică şi memorie

Etică şi memorie

În 2005, în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) am avut o dezbatere amplă, pornind de la un text propus de Ştefan Borbély şi intitulat Generaţii fără memorie (cu câţiva ani înainte, alte dezbateri din cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, abordaseă chestiunea generaţiilor tinere şi a memoriei legate de istoria recentă: eu, de pildă, am propus, în 2003, spre dezbatere conceptul de deprogramare a creierului, aplicat, simbolic, pentru românii trăitori în comunism; Sanda Cordoş a propus, în 2004, spre dezbatere ideea de rezistenţa prin cultură, pusă pe tapet din 1990 încoace). Textul interogativ Generaţii fără memorie era legat de o încercare de cuantificare fie şi doar simbolică a procentului în care generaţiile tinere sunt sau nu sunt neapărat interesate astăzi de recuperarea istoriei recente, de recuperarea trecutului României. Pornind de la acea dezbatere am început să discutăm despre chestiunea memoriei şi am aproximat o clasificare a acesteia: ce tip de memorie ar fi fezabilă, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? Voi relua, parţial, argumentele mele din cadrul acelei dezbateri, aducând alte nuanţe în plus. Punctul de plecare a fost următorul: este evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Întrebarea pe care o puneam eu atunci şi o pun şi acum este următoarea: de ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă – pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linşaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare, care să conţină elemente de terapeutică socială, umană şi politică; şi mă gândesc aici mai ales la reacţiile studenţilor cu care am avut contact de-a lungul celor şase ani de când ţin un curs opţional despre Gulagul românesc; mă refer apoi şi la excursiile documentare pe care le fac în fiecare primăvară la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet. De fiecare dată studiez reacţiilor studenţilor, fiindcă acestea sunt variate şi nuanţate: emoţie, indiferenţă, repulsie, compasiune, solidaritate. În cadrul acestor excursii, în special la Memorialul de la Sighet, studenţii receptează adecvat din punct de vedere istoric şi intelectual-raţional informaţiile prezentate în muzeu şi manifestă măcar o minimă emoţionalitate la obiectele confecţionate de deţinuţii politici în închisori, întrucât acestea au un plus care le face ingurgitabile la nivel de memorie a suferinţei, anume aceste obiecte sunt tangibile. Studenţii care vizitează Memorialul de la Sighet sunt în ipostaza unor Toma Necredinciosul, drept care au nevoie să atingă “plăgile” şi “rănile” celor care au suferit, acestea fiind mai clar asumate prin intermediul respectivelor obiecte conservate din timpul detenţiei politice. Nu este indicat ca studenţilor să li se atragă atenţia că trebuie să empatizeze cu trecutul ţării lor, pentru că aşa ar fi moral sau pentru că ar fi necesară o emoţionalitate faţă de acest trecut. Emoţionalitatea, dacă există, şi ea există la Sighet, vine de la sine şi nu trebuie neapărat provocată. Am observat că unul dintre lucrurile care îi sensibilizează destul de mult, la Memorialul de la Sighet, este un săpun primit de o deţinută politică de la soţul ei, pe care acesta reuşise să-i scrijelească un „te iubesc”, astfel încât soţia lui, aflată în închisoare, să primească respectivul mesaj de dragoste. Am notat că mulţi dintre studenţii mei stăteau în jurul acelui săpun expus în vitrină, comentând cu emoţie şi uimire mesajul de dragoste scris pe el, ori chiar precizând: „De aşa ceva avem nevoie, de lucruri palpabile, de deţinuţi politici care să vină să ne povestească, oricât ar fi de simplă sau de terestră istoria lor, şi nu să ne ţină discursuri intelectualiste despre chestiunea suferinţei şi a memoriei”. Acel săpun nu fusese văzut de gardienii vigilenţi, fiindcă într-un astfel de caz ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de deţinuţi se asigurau că nu există mesaje subversive; or un “te iubesc” alcătuia un asemenea mesaj subversiv, neîngăduit. Bărbatul acela îi scrisese riscând enorm soţiei sale că ÎNCĂ o iubeşte. Era un gest esenţial, de memorie, de rezistenţă, de etică. Studenţii mei îmi mărturiseau că astfel de rămăşiţe ale memoriei îi captivează, că o astfel de etică îi interesează, astfel de obiecte, cruciuliţe confecţionate din os, dicţionare miniaturale, medalioane din os sau acest teribil săpun de dragoste, cum altfel să îl numesc? Există apoi o coloratură psihologică a memoriei recuperate şi de aceea vorbeam de o latură terapeutică a acesteia. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului şi din alt motiv. Eu îmi asum riscul ca studenţii să fie mai fascinaţi de Gherla, de Gherla actuală, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urmă ei înţeleg, însă, că Gherla este o închisoare vie adaptată la condiţiile de astăzi, axată pe deţinuţi de drept comun, iar celălalt spaţiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pildă, când rugăm autorităţile penitenciare să ne deschidă vechea Zarcă, sau ceea ce a mai rămas din Zarcă (aceasta nu mai este folosită astăzi, întrucât condiţiile sunt imunde; spaţiul acesta este plasat într-o subterană, conservată totuşi ca relicvă a vremurilor trecute) … comandantul ne spune întotdeauna: ”Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, întrucât Zarca nu mai este folosită”. ”Vreau să vadă cum arătau Gherla şi Sighetul în realitate (îl lămuresc eu pe comandantul Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vizita. Acolo, la Memorial, vor afla informaţii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la condiţiile propriu-zise de odinioară”. Ei bine, în spaţiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astăzi, mai există paturi ruginite, iar pe jos este apă, nămol, mizerie. Nici nu se poate coborî propriu-zis, doar de pe scările care duc la subsol se poate zări totul. Dar această ocheadă aruncată în subterana aceea imundă constituie tot o formă de a atinge suferinţa de odinioară a deţinuţilor politici şi de a avea acces măcar parţial la condiţiile teribile în care erau siliţi aceştia să trăiască şi să moară. Toţi studenţii conchid mai apoi: ”Noi n-am fi reuşit să supravieţuim în asemenea condiţii”. Eu le-am replicat însă întotdeauna altceva: ”Nu se ştie niciodată, până când nu veţi ajunge în asemenea condiţii să nu spuneţi că nu aţi fi supravieţuit, întrucât nu aveţi de unde să ştiţi.” În excursiile documentare pe care le fac esenţial, de asemenea, a fost faptul că o fostă deţinută precum Lucreţia Jurj participa alături de tineri la recuperarea memoriei şi istoriei. Din păcate Lucreţia Jurj a murit în 2004. Era o femeie simplă, dar senină şi generoasă, care îşi păstrase umorul. Ea povestea întotdeauna cu haz despre viaţa sa în munţi alături de luptătorii anticomunişti. Studenţii mei o întrebau: dar ce făceaţi dumneavoastră acolo, doamnă Lucreţia? Ce făceaţi între bărbaţii aceia? Lucreţia Jurj mersese împreună cu soţul ei în munţi, erau foarte tineri, proaspăt căsătoriţi; dacă ar fi fost arestată, ştia că ar fi fost în stare să cedeze sub tortură şi să spună locurile ascunzătorilor; şi atunci a fugit în munţi ca să fie cu soţul ei, dara fugit în munţi şi din loialitate faţă de luptătorii anticomunişti în general. Ceilalţi din grup au ezitat dacă să o primească sau nu. Fiindcă au considerat la început că o femeie încurcă. Până la urmă însă ea i-a convins pe bărbaţi să o lase să rămână. “Ce făceaţi acolo?” o întrebau studenţii mei pe Lucreţia Jurj. Iar ea răspundea întotdeauna: “eu curăţam armele”. “Şi altceva?” “Eu îi făceam pe acei bărbaţi să nu-şi piardă nădejdea”, mai spunea Lucreţia Jurj. Uneori, în aceste excursii documentare, studenţii se aşezau pe rând lângă Lucreţia Jurj şi stăteau la taifas şi o întrebau, făcând cu schimbul. Cursul teoretic pe care îl ţin despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor foşti deţinuţi politici care discută cu studenţii. Foştii deţinuţi politici îmi reproşează uneori: „De ce să vin să vorbesc în faţa studenţilor? Nu au decât să citească din cartea mea şi de acolo află tot”. Iar eu încerc să îi conving pe aceşti foşti deţinuţi politici că prezenţa lor în carne şi oase în faţa studenţilor este esenţială. De aceea le spun întotdeauna: „Veniţi să vă spuneţi povestea în faţa tinerilor. Simplu, nu sofisticat, nu le ţineţi teorii complicate. Povestiţi cum eraţi îmbrăcaţi, ce mâncaţi, ce discuţii aveaţi în celulă, dacă aţi fost bătut cum vă băteau, lucruri foarte simple. Câte ore dormeaţi, cum era pătura cu care vă acopereaţi, ce purtaţi în picioare, ce boli aveaţi, dacă aţi încercat să păcăliţi gardienii şi autorităţile, lucruri de genul acesta.” Ascultând astfel de mărturii în direct, studenţii au acces la un fel de atingere, de palpabilitate credibilă, veridică a suferinţei. Pe lângă partea teoretică pe care le-o predau, cursul meu despre Gulagul românesc se axează pe discuţii-dezbatere-seminarii propriu-zise despre anumite cărţi intrate deja în conştiinţa publică. Este vorba despre Gherla de Paul Goma, Evadarea tăcută de Lena Constante, despre cartea Adrianei Georgescu La început a fost sfârşitul, despre Steinhardt atât cât este mărturie despre puşcăria politică în Jurnalul fericirii, despre Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, despre 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean de Aniţa Nandriş-Cudla. Şi mai ales despre Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, adevărata saga a detenţiei, echivalentă, păstrând proporţiile, cu Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn. Mai sunt, fireşte, destule alte cărţi care intră în joc. Unii mărturisitori au rezistat mai bine, alţii mai puţin bine, dar aproape toţi au fost victime. Ceea ce discutăm, însă, este felul în care ei au rezistat, cum şi cât au rezistat, felul în care unii dintre ei au cedat (dacă au cedat). Discutăm mai ales despre ce a însemnat suferinţa. Mulţi studenţi spun: „E foarte greu pentru noi să înţelegem cum au fost bătuţi acei oameni, cum trebuiau să se umilească pentru un vârf de ţigară, cum erau batjocoriţi etc.” În discuţiile pe cărţile menţionate anterior am avut adesea polemici – mi-aduc aminte de o generaţie de acum câţiva ani (de prin 2003), când am polemizat acut pe mărturia discutabilă a lui Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru; seminarul se terminase de mult (temporal vorbind, expirase), era târziu, dar studenţii nu voiau să plece, stăteau acolo şi polemizau, deşi depăşisem timpul alocat cursului şi seminarului. Nu voiau să plece, trebuiau să rezolve cumva problema şi dilema, să se încheie polemica, ceea ce era un semn foarte bun pentru mine ca dascăl. Era semn că reacţionau extraordinar la ideea de memorie etică. Pentru că ei nu voiau să se ducă la discotecă sau în bar, ci voiau să termine discuţia pe cartea respectivă, ca să ştie ei înşişi cum rămâne cu problema memoriei, a eticii, a responsabilităţii în faţa istoriei şi nu numai. Chestiunea legată de clasificarea memoriei şi de căutarea unei memorii adecvate pentru a calibra util şi moral trecutul recent (în conştiinţa tinerilor) este adesea discutată şi de analiştii Gulagului românesc, în special de istorici. Care ar fi modalitatea cea mai adecvată pentru a avea un fel de recuperare, chiar şi terapeutică, a istoriei recente româneşti? Majoritatea istoricilor mizează pe explicitarea unei memorii a suferinţei. Şi eu mizez tot pe o astfel de memorie (a se vedea volumul Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Polirom, 2005). Există, însă, şi alte perspective sau opţiuni. Mă refer, de pildă, la cei patru autori (este vorba despre Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) ai volumelor Explorări în comunismul românesc, dar mai ales ai cărţii O lume dispărută. Dacă în Explorări…, aceştia mizează pe o memorie ironică dar informaţională (deconstruind comunismul prin intermediul miturilor şi submiturilor sale), în volumul experimental O lume dispărută ei mizează pe o memorie îmblânzită. Şi, trebuie să recunosc, că ei, cei patru autori, au succes la tineri cu această soluţie a lor, a memoriei îmblânzite legate de comunism. Ştefan Borbély, cel despre care am vorbit la începutul acestui text şi care a propus spre dezbatere în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) un text despre Generaţii fără memorie (cu referire strictă la cei foarte tineri din România) este sceptic şi spune că avem, poate, de-a face cu generaţii care nu mai vor să îşi recupereze trecutul recent. Generaţii care nu mai doresc să li se inculce ori să li se impună o memorie a suferinţei. Generaţii care, în general, nu mai vor să ştie ce a fost acela comunism şi care au fost ororile create de respectivul ism. Eu cred, însă, că noi, analiştii fenomenului cu pricina, trebuie să căutăm o soluţie amiabilă şi să concretizăm o memorie funcţionabilă, astfel încât aceasta să fie acceptată (şi nu respinsă ca fiind tendenţioasă, tezistă, etc.) de cei tineri. Este singura soluţie validă ca ei să fie dispuşi să recupereze şi să îşi asume trecutul recent al ţării în care trăiesc (sau mai exact în care s-a nimerit să se nască şi să trăiască). Cred că tipul de memorie care i-ar putea face pe cei tineri să fie receptivi ar fi în primul rând o memorie a rezistenţei, întrucât aceasta ar putea constitui mai clar şi mai exact un suport pentru ideea concretă de memorie etică. Există, deci, nu doar o memorie a suferinţei, ci şi una a rezistenţei şi a supravieţuirii decente ori chiar eroice, în condiţii extreme, la limită. Şi aici intră rezistenţa în închisori şi lagăre, dar intră mai ales rezistenţa anticomunistă din munţii României, chiar dacă ea a fost practicată numai de câteva sute de oameni care au purtat arme şi au trăit în munţi, luptând defensive, de fapt. Au fost zeci de mii de ţărani care i-au ajutat pe aceşti luptători anticomunişti în munţi, ţărani care au fost arestaţi şi schingiuţi pentru ajutorul pe care l-au dat fugarilor. Există apoi, tot la capitolul memoriei rezistenţei, mişcările anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeauşiste de fapt, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mişcarea Goma şi greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor braşoveni din 1987, fenomenul dizidenţei din 1970 până în 1989; să nu uit de ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării (1948-1962), despre care la noi se ştie foarte puţin, mulţi dintre aceşti ţărani fiind aruncaţi în lagăre şi închisori. Ceea ce le explic studenţilor şi ei înţeleg şi acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând aceste chestiuni, despre o memorie furioasă, colerică, ci de o memorie recuperatoare, inclusiv cu valoare terapeutică. Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă şi transmisibilă mai departe? Când am propus excursiile documentare la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet, Ovidiu Pecican, istoric şi prieten cu mine din vremea studenţiei, m-a întrebat în ce măsură aceste excursii nu sunt un echivalent al celor realizate odinioară de comunişti la închisoarea Doftana, unde elevii erau duşi cu de-a sila să vadă respectiva închisoare, mitizată de autorităţi. Contra-argumentele mele au fost următoarele: excursiile documentare la Gherla şi Sighet au fost întotdeauna opţionale, s-a participat la ele numai dacă a existat dorinţă în acest sens; în plus, nu am stipulat ca fiind obligatoriu că studentul care participă la aceste excursii documentare să şi frecventeze cursul despre Gulagul românesc. Şi aceasta chestiune a fost tot opţională. Desigur, ar fi ipocrit să nu admit că respectivele excursii puteau fi o formă de captatio benevolentiae faţă de studenţii mei, dar una minoră, nu majoră.

Securitate

Fortăreaţa fisurată a Securităţii

Un colectiv de cercetători de la CNSAS a publicat acum o vreme la Editura Nemira volumul “Partiturile” Securităţii. Directive, ordine, instrucţiuni. 1947-1987 (documente editate de Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan, Mirela Matiu; studii şi note de Cristina Anisescu şi Silviu B. Moldovan, glosar de termeni – Cristina Anisescu).

Voi începe cu sfârşitul acestei cărţi, anume cu glosarul foarte necesar de termeni din care cetăţeanul român ignorant (sau imatur) află exact ce înseamnă (dau doar o listă minimală): agent, bază de lucru, candidat de recrutare, casă conspirativă, colaborator, conspirativitate, deconspirare, dezinformare, dosar de problemă, dosar de urmărire, dosar de verificare, dosar de reţea, filaj, infiltrare, informator, informator necalificat, informator calificat, munca cu agentura, notă informativă, nume conspirativ, ofiţer de legătură, persoană de încredere, persoană de sprijin, recrutare, rezident, sursă etc. Acest dicţionar concentrat şi foarte util permite o alfabetizare stringentă chiar şi pentru cine nu are nici o noţiune despre cum a funcţionat şi ce a fost Securitatea – organul de represiune în comunismul românesc.

Dacă Marius Oprea în deja clasica sa lucrare Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (2002) a prezentat cronologia naşterii şi funcţionării la nivel de teroare a Securităţii, cartea de faţă conţine o descriere administrativă şi logistică a felului în care Securitatea s-a autogestionat pe teritoriul românesc. Nu în zadar două treimi din carte sunt alcătuite din documente variate, care explică structura administrativă şi operativă a organului de represiune. Aflăm astfel care sunt directivele mai întâi ale Siguranţei ce se va preschimba apoi în Securitate; aflăm pe îndelete toate detaliile birocratice ale acestui Stat în Stat, într-o listă foarte nuanţată şi ramificată, după cum urmează: instrucţiuni cu privire la munca de contrasabotaj; ordine de preîntâmpinare a actelor de diversiune la înfiinţarea gospodăriilor agricole colective; directive legate de munca cu agentura; directive pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate; directivă referitoare la evidenţa operativă a “elementelor duşmănoase” din RPR (în 1951); instrucţiuni referitoare la organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evidenţă din cadrul Regiunilor de Securitate; ordinul ministrului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, către Direcţia de Miliţie a regiunii Timişoara, referitor la “lichidarea şi distrugerea bandelor, bandiţilor şi fugarilor” (14 august 1952); directiva din 1953 privind munca informativă de investigaţii a organelor Ministerului Securităţii Statului; directiva referitoare la cenzura secretă a corespondenţei (din 20 martie 1954); directiva privind arestările şi percheziţiile ce se efectuează de organele Ministerului Afacerilor Interne (1955) – astfel de documente variate sunt transcrise şi cronologizate până în 1987! Mai există, de altfel, în această carte o serie de tabele, borderouri, anexe, procese verbale tip, formulare de angajament de informator (necompletate, dar mostră) etc., astfel încât totul să fie înţeles de oricine. Astfel încât oricine să priceapă că nu a existat decât o Securitate negativă, niciodată vreuna pozitivă (în ciuda mitului pe care instituţia cu pricina a râvnit să îl încetăţenească…)!

Cristina Anisescu realizează un capitol special despre informator: este vorba despre un portret generic-administrativ al acestuia, lucru mai mult decât necesar în contextul fostei şi actualei Dosariade (dacă va mai fi existând vreo Dosariadă)! Mi-aduc aminte, cu acest prilej, de portretul emblematic şi expresiv prin grotescul său, pe care Pintilie Bodnarenco (primul şef al Securităţii, un dur coleric, cunoscut sub numele Gheorghe Pintilie) i-l face informatorului în 1950, informatorul fiind unealta securistului, o unealtă tăioasă (înrudită, după cum se va vedea, cu briciul ori strungul), dar vie, un om-unealtă: “fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte, însă la Securitate care este scula noastră? Am spus că avem şi noi o sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungarul are strung, am spus că ce avem noi sînt informatorii noştri, să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de-a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori – şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult” (precizează Bodnarenco, figură patibulară de securist carierist, asasin al lui Ştefan Foriş, unul din rivalii lui Gheorghiu-Dej). Grijuliu faţă de racolarea şi prelucrarea informatorului, Pintilie Bodnarenco intuieşte că securistul fără informator ar fi lipsit de mîini şi picioare, ar fi, adică, un handicapat. De aceea, el insistă pe rolul de “sculă” al informatorului, respectiv de “sculă vie”: “la frizer este sculă moartă, la strungar la fel, la noi este sculă vie, trebuie să-i dăm mai multă atenţie” (Marius Oprea, Banalitatea răului, pp. 134, 151).

Nu în zadar am înşirat, până acum, termeni şi liste; şi nu în zadar am reamintit portretul informatorului, aşa cum l-a făcut una din brutele (şi în acelaşi timp eminenţele cenuşii) notorii de la conducerea organului de represiune: “Partiturile” Securităţii este o carte kafkiană, în felul ei, un frisonant Tabel Mendeleev despre Securitate, un soi de thriller administrativ.

Dosariada

Vinovăţie şi sancţiuni: penală, lustrală, morală

- în ţarcul Dosariadei -

Afacerea Dosariada riscă să fie şi să rămână o cacealma atâta timp cât vinovaţii de gradul I, din timpul comunismului (adică ofiţerii de Securitate angrenaţi concret în funcţionarea Poliţiei Politice, aparatcikii implicaţi în “bunul mers” al aceleiaşi instituţii, înalţii activişti de Partid) nu sunt primii daţi în vileag, rolul de ţapi ispăşitori (deşi vinovăţia acestora este reală, dar de grad secund) fiind materializat prin indicarea foştilor informatori. Una dintre primele chestiuni logice ar fi consultarea şi aplicarea Codului Penal, pentru a departaja juridic categoriile foarte nuanţate de colaboratori din şi cu Securitatea. În cele ce urmează, voi schiţa o posibilă ierarhie a gradelor de vinovăţie şi a modurilor în care ar putea fi sancţionate acestea.

Primul grad de vinovăţie ar fi reprezentat de membrii fostului aparat de represiune care au ameninţat, intimidat, batojocorit, maltratat, torturat ori chiar ucis: este limpede că aceştia se cuvin a fi chemaţi în instanţă pentru a da socoteală în privinţa vinovăţiei lor concrete. Lor li se adaugă colaboratorii multi-instituţionali ai fostei Securităţi care au participat de facto la privarea de libertate şi la detenţia unor prizonieri de conştiinţă. Cel mai pregnant exemplu pentru aceşti colaboratori ai torţionarilor ar fi, de pildă, medicii psihiatri care au semnat documente prin care protestatari la adresa regimului Ceauşescu (dau aici doar exemplul lui Vasile Paraschiv şi al altor membri ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii, care se opunea Sindicatului comunist), au fost închişi în azile psihiatrice şi supuşi unui regim farmaceutic abuziv (ori chiar şocurilor electrice), pentru a-şi pierde minţile şi a renunţa la protestul lor. În acest caz s-a încercat chiar o formă concretă de spălare a creierului! Toţi aceşti torţionari trebuie sancţionaţi penal, pentru a despărţi radical apele între negru şi alb, între culpă şi inocenţă.

Al doilea grad de vinovăţie ar fi ilustrat de foştii colaboratori ai Securităţii care, zeloşi, au turnat, calomniat şi poate chiar au catalizat arestarea ori maltratarea unor oameni de către Securitate. Într-o fostă ţară comunistă din Est (RDG) s-a declanşat un adevărat scandal atunci când o celebră scriitoare a fost deconspirată ca informatoare STASI, colaborarea acesteia ducând, printre altele, la distrugerea vieţii unui om care a făcut închisoare politică din pricina ei. După aflarea adevărului, numai şi numai victima a fost cea care a împiedicat pedepsirea juridică a celebrei scriitoare, lăsând-o pur şi simplu pe aceasta sub lupa oprobriului public.

Alături de cei zeloşi, există apoi mercenarii, cei care au turnat pentru a obţine avantaje materiale din delaţiunea lor: o locuinţă mai bună ori pur şi simplu bani (a se vedea chitanţele care există în dosarele CNSAS ale unor astfel de oameni). Dacă este să dau un exemplu, amintesc aici un personaj literar, pe Aloizi Mogarîci din romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov, care a informat NKVD-ul despre romanul “mistic şi antirevoluţionar” al Maestrului, axat pe figurile lui Yeshua (Iisus) şi Pilat din Pont. Prin turnătoria sa, Aloizi Mogarîci urmărea să obţină locuinţa moscovită a Maestrului, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi acest tip de informatori de genul lui Aloizi Mogarîci, dacă delaţiunea lor a vătămat în vreun fel o persoană, se cuvin a fi taxaţi penal.

Până aici am vorbit, prin urmare, despre penalitate şi juridic. Să tragem linia şi să trecem la o altă nuanţă de sancţionare a celor vinovaţi. Ce ar trebui să se întâmple cu parlamentarii ori membrii guvernului ori alţi şefi de instituţii publice (ierarhii ortodocşi nu trebuie uitaţi nici ei, tocmai întrucât cazul lor este strident inclusiv din punct de vedere … religios) care au colaborat ca informatori cu Securitatea, din varii motive, chiar dacă turnătoria lor nu a declanşat o catastrofă ori măcar privarea de libertate a cuiva? Evident, ei se cuvin a fi lustraţi. Sancţionarea are, în acest caz, strict un caracter lustral. Aceştia nu pot fi taxaţi penal, nici profesional, ci doar politic şi administrativ. Ar fi greşit să se înţeleagă că este vorba despre epurare. Epurările procesate de comunişti, de pildă, aveau un scop foarte clar: anihilarea ori chiar lichidarea oricui nu era comunist. În cazul de acum, lustraţia are un scop etic şi igienizator-terapeutic: ea nu urmăreşte anihilarea vreunei persoane, ci doar sancţionarea acesteia la nivel moral şi politic – ai fost informator al Securităţii, atunci se cuvine să nu faci parte din structurile politice şi administrative (la nivel ierarhic) actuale. De ce? Ca să te purifici de culpa ta, şi nu în ultimul rând, ca să laşi pe alţii mai curaţi şi mai adecvaţi moral să acceadă la structurile Puterii pe care să o reprezinte emblematic.

Există, însă, şi o categorie neclară în ierarhia aceasta a vinovăţiei şi colaborării cu Securitatea: ce ar trebui făcut (penal, lustral, moral) cu cei ce intră în tipologia persoanelor de sprijin ale Securităţii, care mediau între securişti şi informatori? Sau cu rezidenţii care îşi ofereau locuinţele pentru întâlnirile ori şedinţele de delaţiune dintre securişti şi informatori? Persoanele de sprijin şi rezidenţii nu aveau neapărat un angajament de informator, dar ei nu erau mai puţin culpabili decât informatorii ori chiar decât angajaţii Securităţii care racolau informatorii.

Putem trage, în acest punct, linie sub al doilea grad de vinovăţie. Şi cu aceasta ajungem la a treia categorie – a informatorilor propriu-zişi, cu toate nuanţele lor, fie că au colaborat din fanatism şi zel, de bună voie şi din interes, din oportunism şi laşitate ori fiindcă au fost constrânşi şi ameninţaţi. Dacă vreunii dintre aceştia au provocat, prin delaţiunea lor, daune materiale, fizice sau psihologice, ei trebuie să răspundă inclusiv penal. Cei care au turnat ”benign”, obligaţi fiind să dea declaraţii şi informări, fără să fie însă cauza (prin delaţiune) a începutului urmării şi persecutării celor turnaţi, ar trebui să sufere fie o pedeapsă administrativă (lustraţia), în cazul în care deţin funcţii politice, fie morală, atunci când nu ocupă asemenea poziţii publice. Am spus-o şi cu alt prilej, o repet: vinovăţia acestora din urmă nu poate fi trecută cu vederea, întrucât este reală şi ruşinoasă, dar ea este cea de pe urmă între gradele de vinovăţie stabilite până aici. De aceea, aceşti informatori care nu ocupă funcţii publice nu pot fi sancţionaţi decât moral. Oprobriul public este un tribunal destul de consistent şi pregnant în ceea ce-i priveşte. Oprobriul public şi propria lor conştiinţă.

Amestecul acesta de vinovăţii şi nuanţe prea rar diferenţiate în mass media (din pricina spectaculosului pripit şi a picanteriilor politice pe care mizează aceasta) a făcut, în ultima vreme, ca aerul Dosariadei să fie mai degrabă unul sulfuros şi aburitor. Bănuieli şi suspiciuni neavenite (pe lângă unele deconspirări reale şi tranşante) au lansat în agora de la noi nume de marcă doar pentru a le murdări calomnios. Jurnalişti instigaţi de diverse alte interese decât cel moral sau neprofesionişti fără discernământ nu s-au sfiit să mânjească oportunist sau gratuit onoarea unor oameni. Iar dezonoarea a dat târcoale pe la uşi doar ca să fie confecţionat un cenuşiu aluvionar, fără balanţa justă a adevărului şi a minciunii. O parte din mass media pare chiar doritoare să unifice culpele într-o magmă amorfă din care să reiasă ceva ce este pus continuu şi insidios pe tapet din 1990 încoace: că toţi am fost vinovaţi în comunism, că toată lumea a colaborat (Ion Iliescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor cu siguranţă se amuză în destule cazuri de cacealmaua presei şi de hibrizii experimentali obţinuţi în urma Dosariadei).

Or, lucrurile nu stau deloc aşa. A existat, adevărat, un colaboraţionsim pasiv, dar acesta nu poate fi cuantificat şi contabilizat şi nu prea are cum să fie sancţionat decât de propria conştiinţă a fiecăruia (atât cât mai funcţionează aceasta). Ceea ce trebuie să facă, însă, un stat democratic şi sănătos moral (sau în curs de însănătoşire) este să sancţioneze colaboraţionismul activ. Acest deziderat ar trebui să alcătuiască nucleul Dosariadei, într-o ierarhie a culpelor, limpede şi stratificată. Şi supusă rigorilor Codului Penal, acolo unde este cazul. Apoi, de-abia, urmează lustraţia, ca sancţiune administrativă, şi oprobriul moral, ca sancţiune aplicată de opinia publică, dar şi de propria conştiinţă, în cazul celor care se căiesc deschis.

(din volumul Năravuri româneşti – texte de atitudine, Iaşi, Editura Polirom, 2007)

Alexandr Soljenitin

Alexandr Soljenitin (in memoriam)

Imaginea de sinteza a Gulagului, ce il configureaza ca pe un cosmoid, se afla in Leviatanul narativ numit Arhipelagul Gulag. Calificat drept “poem documentar” sau, exagerind, “dialog platonician”, poem didactic despre conditia umana sau “tratat dialectic”, Arhipelagul Gulag este un fruct oprit al destalinizarii din Uniunea Sovietica, zamislit din experienta de detinut a lui Soljenitin si avind un caracter testamentar. Calator prin metropola infernala a Gulagului, prin imperiul zek (zek, zeka – zakliucionii – detinut), Virgiliu si Dante la un loc, Soljenitin isi propune sa fie martorul pur> in fiecare celula, baraca, lagar, el colecteaza povestile tuturor, ca un colectionar de destine umane. Arhipelagul Gulag este o lectie pentru Soljenitin insusi> initial marxist, el va ajunge treptat si cu lentoare metodica anticomunist. Mesager in bolgiile acestui infern modern, Soljenitin a fost proiectat in ipostaza de Pavel al zekilor, ca un marxist convertit la anticomunism, iar comunistii ortodocsi l-au revendicat ca pe un critic din interior al comunismului. Soljenitin nu s-a manifestat insa ca antistalinist ca sa ramina leninist. El nu a fost un prigonitor devenit prigonit, iar “apostolatul” sau, initial antistalinist, s-a generalizat mai apoi la un anticomunism total.

La constructia Arhipelagului Gulag au participat 227 de fosti detinuti, cu amintiri, epistole, memorii< Soljenitin a fost dirijorul lor, comentatorul avizat si cel care a orchestrat structura cartii. El nu a dorit sa faca o selectie a unor destine alese, dimpotriva, majoritatea zekilor sai sunt oameni simpli, aruncati in abatorul Gulagului si redusi aici la conditia de zoon. Comunistului robotizat, masificat social, depersonalizat, Soljenitin i-a opus niste destine obisnuite, dar marcate de legea junglei in Gulag. Limba in care a descris infernul concentrationar sovietic a fost cind una elevata, a unui purism estetic (eseistic), cind un fel de jargon concentrationar< drept unelte narative i-au servit, prin intrepatrundere continua, sarcasmul, parodia si grotescul tragic.

Afirmatia cea mai profunda despre Arhipelagul Gulag ii apartine lui Georges Nivat, care a intuit in Gulag – un tinut modern al metamorfozelor sub semnul lui Circe, unde inocentii sunt declarati a fi vinovati, fiind batjocoriti de tortionari si acuzatori oficiali. Plasmuitorul acestei formule nu a dus, insa, ideea pina la capat> ca tinut al metamorfozelor, Arhipelagul este unul al coruptiei morale si al dezumanizarii. Corabierii preschimbati de Circe in porci au devenit in Gulag zekii decazuti, oamenii-cifra despre care Candid Candidici, alter-ego ironic al lui Soljenitin, va scrie un eseu antropologic muscator (singurul capitol redactat cu umor negru). La fel de bine, insa, decaderea fizica a zekilor din Gulag poate trimite, in opinia mea, la statutul yahooilor din +ara Houyhnhnmilor, ultimul tinut in care ajunge Gulliver. Acestia sunt oameni primitivi si pestilentiali, redusi la stadiul de animale si, chiar daca Jonathan Swift ironizeaza prin ei imaginea “bunului salbatic”, asemanarea cu zekii din Gulag mi se pare evidenta. Dar, ca sa raminem in logica tinutului lui Circe, Arhipelagul Gulag va fi o Anti-Odisee, din care nu exista intoarcere, iar Soljenitin un Anti-Ulise care nu-i va putea preschimba pe zekii decazuti inapoi in oameni, ci dimpotriva, va cerceta preschimbarea lor pina la capat. Autorul insusi va trece prin citeva etape ale metamorfozelor, fara sa ajunga insa la polul tenebrelor. Circe ramine sa fie aici o instanta provocatoare> istoria flancata de oroare.

Daca subtitlul in franceza al Arhipelagului Gulag, acela de Eseu de investigatie literara, stirneste nedumeriri, greseala este una de traducere, caci subtitlul real pe care il precizeaza Soljenitin de-abia in 1993 (in cadrul emisiunii “Bouillon de culture” realizata de Bernard Pivot) este acela de Eseu de investigatie artistica. Calificativul “artistic” este ales pentru a se opune aceluia de “stiintific”, prin aceasta autorul subliniind faptul ca nu a avut acces la arhive pentru a-si inchega opul anticomunist, sursa lui fiind memorialistica iar nu documentara. Titlul uriasului tom despre infernul concentrationar va fi explicat

tot de Georges Nivat, care insista asupra cuvintului “arhipelag”> pe de o parte este vorba de metafora concentrationara tipica, valabila oriunde, chiar si in centrul Moscovei, cu referire la “insulele” detinutilor, izolati de restul lumii libere, pe de alta parte trimiterea culturala se face la arhipelagul grecesc ca leagan al civilizatiei umane. Or, acest ultim sens este pervertit, el referindu-se tot la un univers auroral, dar in sens negativ. Arhipelagul Gulag este leaganul unei civilizatii umane pervertite, demonizate inca de la nastere.

Scriitura lui Soljenitin tine de sfera literara (artistica) si nu de cea istorica, deoarece in afara unui fir ordonator, logic, textul abunda in speculatii si paranteze< lipseste uscaciunea si dimensiunea seaca a cercetatorului istoric, nu exista o rigoare istorica, nici ipoteze ierarhizate, ci juxtapuneri< in plus, intr-un eseu istoric nu si-ar fi avut rostul ironia, butadele, persiflarea, ci doar faptele nude si comentariul lor sec. Arhipelagul Gulag are o structura de puzzle, anumite teme si motive se reiau contrapunctic (in functie si de aportul celor 227 de colaboratori anonimi ai autorului), totusi pot fi distinse cinci mari capitole> istoria Gulagului, portretul detinutului ca tip uman (conditia lui, martirologia moderna), “caste” de detinuti, rezistenta in Gulag, prelungirea Gulagului in libertate.

Incercarea autorului de a reface istoria Gulagului este monumentala, caci Soljenitin se intoarce in timp, detabuizind revolutia rusa. Aparatul de represiune este vazut ca un urias abator uman care-si alege victimele neselectiv< exista o adevarata pofta de represiune, cei mai expusi fiind “antisovieticii”, eticheta lejera care permitea masuri absolute. Exista chiar o planificare a arestarilor si exterminarilor decalate pe orase si zone< codul juridic sovietic continea destule aberatii care puteau fi manipulate perfid> pedepsirea intentiei la fel cu fapta, pedepsirea nedenuntarii etc. Treptat, se cladeste un stat in stat, reteaua Gulag devenind un fel de “Vatican” al Antichristilor. Imaginea emblematica a Rusiei va fi aceea a Patriei Revolutiei ca o mare zeita materna transformata intr-o divinitate terifianta, ce isi devoreaza fiii. Gulagul depinde initial de o vasta actiune de “igienizare” (deratizare), de purificare dogmatica, de reeducare, daca nu, mai simplu, de strivire a “gindacilor”, cum ii numea Lenin pe “dusmanii poporului”.

Rolul determinant in cadrul proceselor inscenate il avea Acuzatorul public, versat, maestru in rastalmaciri, lipsit de scrupule si abuziv. Nici pentru torturi, nici pentru procesele inscenate nu au existat standarde si sabloane, drumul spre moarte era mereu perfectibil. Soljenitin decaleaza represiunea pe diferitele perioade urmatoare revolutiei, fiecare cu accentele sale specifice.

Numerotarea detinutilor avea ca scop depersonalizarea acestora, astfel incit ei sa devina un amorf numeric. Era evident ca aparatul de represiune voia sa transforme lagarele si inchisorile in tabele logaritmice vii, pentru a avea un control eficient asupra populatiei zeka. Toate acestea, impreuna cu represiunea fizica propriu-zisa, isi gasesc contraponderea in ceea ce Soljenitin prezinta drept solutia mortificarii. Rapirea tuturor libertatilor ii aduce pe detinuti in fata unei libertati paradoxale> ceea ce nu posezi (familie, situatie sociala, prieteni) nu poate sa-ti fie confiscat< zekul nu are ce sacrifica, fiindca a sacrificat tot, deci este liber. Daca el constientizeaza aceasta libertate a nimicului, devine puternic. In afara acestei solutii de rezistenta interioara in Gulag, Soljenitin mai aminteste doua solutii compensatorii> evita decaderea cei care traiesc prin via mistica (cei mai dirji zeki au fost crestinii ortodocsi) precum si cei cu o vointa iesita din comun. In ciuda filosofiei de inchisoare a supravietuirii cu orice pret, adevaratul detinut nu face concesii sau le amina la nesfirsit, si aceasta consecventa cu sine il face invulnerabil la spaima de moarte si la degradare.

Portretul zekului implica si reliefarea conditiei sale de sclav, precum si enumerarea ierarhica a chinurilor la care era supus. Inchisorile de tranzit erau considerate adevarate piete de sclavi, caci functionarii mituiti ai Gulagului asteptau cumparatori pentru lagare preferentiale, negociind cu “negustorii de oameni”. Sistemul penitenciar se hipertrofiaza astfel incit ajung sa fie utilizate in scop experimental chiar si vechile manastiri.

Un capitol atroce este dedicat torturilor, pe care autorul nu le descrie metodic, ci le inventariaza amalgamat. Aici, Soljenitin reia solutia mortificarii> rezista la ancheta dura doar cel care se considera “mort” sau care se opune deschis autoritatilor. Zelul tortionarilor tinea de cantitatea uriasa de “dusmani ai poporului”, care le asigura calailor un ritm si privilegii specifice. Ideologia ii ajuta pe tortionari sa-si justifice actele de cruzime, motivindu-le teoretic. In timp, politica represiva devine riguroasa, iar Gulagul prolifereaza< Stalin are viziunea canalelor exterminatoare, el este noul faraon bolsevic, iar canalele – “piramidele” care-l vor instala definitiv in istorie. Mai mult decit emblema faraonica, Stalin primeste insemnele Marelui Canibal, Tatal devorator, imagine care se combina arhetipal si psihanalitic cu cea a Patriei Revolutiei ca Mama devoratoare. El este un Tata devorator care instituie foamea ca genocid, pentru a-i forta la supunere pe citiva dintre fiii sai revoltati. Daca nu se poate vorbi de o “arta” a despotismului sau, in orice caz se poate vorbi despre un ritual.

Din interior, sub indrumarea autoritatilor, Gulagul se organizeaza in brigazi de munca, care joaca rolul de familii totalitare cu scop pretins reeducativ. Referitor la acest lucru, Soljenitin va face o paralela intre iobagi si zeki, ultimii fiind decretati “sub-iobagi”. “Lagarele, scrie Soljenitin, nu sunt numai fata ascunsa a vietii noastre postrevolutionare, anvergura lor le-a facut sa fie nu numai chipul, nu doar o latura, ci, fara indoiala, inima insasi a evenimentelor. In putine domenii s-a manifestat aceasta jumatate de secol cu atita consecventa cu sine pina la capat.” Lagarele vor domina viata gregara din Patria Revolutiei, de la “experienta de avangarda”, cum va numi ironic Soljenitin revolutia, pina la posthrusciovism. Instaurarea democratiei new style pune alert in miscare masina penitenciara, iar suprasolicitarea aparatului de represiune atrage cu sine incarcerarea unui numar urias de oameni.

Lupta de clasa a continuat si in Gulag> detinutii de drept comun au devenit “aristocratii” lagarelor, lumpenul fiind reprezentat de intelighentie si tarani, intermediari fiind cei cu meserii propice Gulagului< virful de lance al autoritatilor, din interior, il constituiau “proletarii” si infractorii. Pentru a-i clasifica pe detinuti si pe tortionari (caci si acestia sunt tot niste locuitori ai Gulagului), Soljenitin vorbeste despre un fel de “caste”. Prima casta este cea a detinutilor de drept comun, pe care aparatul de represiune ii foloseste in scopul fragilizarii politicilor. Autorul ii numeste cind “cersetori”, aliati ai Puterii, beneficiind de un cod de legi usoare, cind “vampiri”, caci traiau din munca si viata politicilor. Comunistii “ortodocsi” constituiau o casta care-si accepta detentia din miopie si fanatism politice. Majoritatea credeau ca detentia le verifica fidelitatea stalinista sau presupuneau ca sunt victima unui complot fara stiinta lui Stalin. Erau sensibilizati demagogic la slogane, respectau spiritul disciplinar al Gulagului, considerau logica munca fortata, dar incercau sa ocupe posturi contemplative< ii dispretuiau pe restul politicilor, incurajau colaborationismul, considerind antisovietice evadarea si revolta.

O casta aparte o constituiau delatorii, asa numitii “buni sovietici”< “delatiunea, scrie Soljenitin, este forma cea mai violenta de lupta intre detinuti, -azi mori tu, eu, mai tirziu!” In portretul pe care-l face acestei caste, autorul insista asupra spiritului imaginativ cinic si inventivitatii delatorului (“inventionita” era una dintre bolile specifice atit in Gulag cit si in afara lui)< denuntul era considerat fatal, “superarma” si “raza a mortii”. O patura speciala a delatorilor o constituise la un moment dat autogarda, alcatuita din supraveghetori racolati oficiali dintre detinuti (delatiunea fiind oficiata din spaima, coruptie si entuziasm)< la inceputurile Gulagului, politicii erau siliti ca ei insisi sa recruteze delatori impotriva lor!

Femeile si copiii formau un grup aparte, fara sa alcatuiasca o casta propriu-zisa. Femeile obtineau privilegii prin eros, iar maternitatea reprezenta un mijloc de salvare socio-morala si afectiva. In Gulag, insa, minorii invata codul carnasierelor, majoritatea traiesc o initiere sexuala precoce, prin violenta, si, in legea junglei, isi gasesc victimele preferate printre batrini si invalizi. Bestializarea minorilor tine de un proces de maturizare fortata, prin cruzime.

O casta “neagra” a locuitorilor liberi din Gulag este cea a gardienilor porecliti “ciinii”, alesi sa fie impenetrabili, stupizi, despotici, cupizi si complexati. “Ciinii” batrini puteau dialoga, totusi, cu zekii, se putea negocia cu ei, in schimb “ciinii” tineri erau depersonalizati si robotizati. Existau inca doua caste malefice> “fiii mitraliori”, care ucideau gratuit, si “ciinii lui Stalin”, berialogii (adepti ai lui Beria – ‘”viceregele” Gulagului), care inscenau evadari si revolte pentru a ucide inocenti si pentru a-si dovedi fidelitatea fata de regim.

Soljenitin va mai portretiza o casta aparte, de data aceasta in rindul zekilor, – “evadatii in suflet”- , detinuti activi, caliti pentru moarte, al caror unic scop este “procurorul verde”, adica evadarea. De altfel, evadarile erau obisnuite in Gulag, iar sinuciderile si automutilarile, rare. Politicii nu se sinucideau, desi erau exterminati treptat, deoarece credeau in inocenta lor< pe cind sinucigasii sau automutilatii se dovedeau a fi niste fragili interior.

Mijloacele de rezistenta organizata inauntrul Gulagului erau protestul si greva, mai radicala – revolta. Ele aveau ca scop atit sfidarea autoritatilor cit si actiunea punitiva, din interior, asupra delatorilor si colaborationistilor. Paradoxal, uneori politicii se aliaza totusi cu cei de drept comun, luind pozitie ofensiva anticomunista, chiar daca mai existau rivalitati teoretice intre moderati si extremisti. Toate acestea erau inghitite in directia generala de opozitie fata de aparatul de represiune. Majoritatea grevelor sunt ratate, insa, datorita sensibilizarii zekilor la ideea de compromis.

Daca infernul concentrationar este caracterizat in primul rind prin forma tipica a detentiei, tot de Gulag tin deportarea si exilul, chiar daca sunt nuante mai “blinde” ale infernului. Deportarea era “lirica” fata de executie si lagar< deportatii si exilatii erau supusi, insa, si ei, unor masuri autoritare, surghiunul fiind conceput, de pilda, sub forma de colonie combinata cu munca fortata, printr-un sistem juridic ambiguu. Exilul era, de fapt, “o pauza intre doua arestari”, caci atunci cind timpul de exil expira, surghiunitii si deportatii erau fie arestati, fie li se prelungea termenul de ispasire, sau chiar erau executati. Exilatii erau considerati involuati antropologic si rasial (rasa pura o reprezentau “bunii sovietici”), unii dintre ei fiind chiar vinduti ca sclavi si lipsiti de orice drepturi legale. Putini erau cei reabilitati, reconsiderarile fiind adesea metaforice si formale< “a fi reabilitat ªopina un membru al politiei secrete – n.m.º nu inseamna ca esti inocent, ci doar ca acele crime comise de tine nu au fost prea grave.” Concluzia lui Soljenitin> exilul este tot “o forma a mortii”, chiar daca aminata.

mankurtul

Mankurtul

Se foloseşte adesea cuvântul mankurt, în necunoştinţă de cauză (deşi legat de chestiunea spălării creierului), întrucât puţină lume ştie de unde provine cuvântul cu pricina. El îi aparţine scriitorului kirghistanez Cinghiz Aitmatov (dispărut în 2008) care în romanul său O zi mai lungă decît veacul (apărut şi la noi, în 1996, la Editura Univers) construieşte legenda mankurtului. Am să o repovestesc şi eu aici, pentru a lămuri chestiunea, dar şi pentru că este o poveste tristă.

În bătălia pentru stăpînirea pămîntului din stepă, neamul juanjuanilor se purta sălbatic cu robii luaţi prizonieri. Aceştia erau supuşi următoarei cazne: capul lor era ras, firele de păr rămase după radere erau smulse, pe cap fiind aplicată piele de cămilă bătrînă, proaspăt înjunghiată. Prizonierii erau apoi expuşi la soarele torid, astfel încît pielea de cămilă să acţioneze ca o menghină, ca o cască schingiuitoare. Majoritatea victimelor nu rezistau supliciului şi mureau. Cei care supravieţuiau îşi pierdeau identitatea şi memoria, robotizîndu-se şi devenind robii perfecţi ai juanjuanilor. Singurul lucru de care avea nevoie mankurtul era o hrană minimă, în rest nimic nu mai conta. Pielea de cămilă, numită şiri, strîngea capul ca o coroană de fier; sub această piele firele de păr se chirceau la creştere şi împungeau capul, de parcă victimei i-ar fi fost bătute cuie în creştet. Robii mankurtizaţi deveneau oameni-obiecte, pierzîndu-şi complet memoria, uitîndu-şi numele şi chiar uitînd să vorbească. Uitîndu-şi numele şi identitatea, robii supravieţuitori torturii considerau că au un singur nume şi că fac parte dintr-o singură familie, aceea a mankurtului. Legenda narată de Aitmatov mai spune că Naiman-Ana (mama) a vrut să îi redea fiului său Jolaman identitatea pierdută în urma mankurtizării, dar acesta, nemaiştiind cine este, şi-a ucis mama. El a ucis-o mecanic, fără a mai conştientiza matricidul, întrucît conştiinţa şi identitatea îi fuseseră demolate prin mankurtizare. Pielea de cămilă şiri poate fi înrudită cu alte cîteva instrumente de tortură: coroana de fier (folosită de Inchiziţie) şi picătura chinezească. Mankurtizarea este echivalentul fizic al spălării creierului: o dată mankurtizată, victima nu mai trebuia supravegheată, pentru că îndeplinea cu o supunere totală tot ceea ce i se pretindea. Sugestia lui Cinghiz Aitmatov este aceea că în societatea comunistă individul este un mankurt depersonalizat, la comanda autorităţilor. Dar mankurţi există, din păcate, şi în postcomunism, destui şi cu diferite nuanţe. Iar matricea nu este neapărat politică: există mankurţi media, mankurţi show-biz etc.

Cazul românesc

HARAKIRI: CAZUL ROMÂNESC

Cercetătorii străini par să fie, uneori, mai interesaţi de istoria României (şi răsucelile ei) decât analiştii autohtoni. Lucrul acesta nu se întâmplă neapărat fiindcă românii ar fi indiferenţi la ţara lor, ci fiindcă, pentru străini, România este îndeajuns de mult o ţară extravagantă, curioasă, chiar dacă blamabilă nu arareori. O nouă analiză asupra României moderne şi mai ales asupra României postcomuniste oferă cartea lui Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace (Bucureşti, Humanitas, 2004, traducere de Mihai Elin, Delia Răzdolescu, Horia Barna), lucrarea fiind binevenită ca documentare şi informaţie, chiar dacă ea nu este inovatoare neapărat. Cel mai interesant capitol, de altfel, este cel introductiv, pentru că pune destule probleme ardente, care pot stârni varii reacţii din partea cititorilor români. Una dintre ideile directoare este aceea că nu străinii au fost cei care au distorsionat România, ci malformarea a fost internă, declanşând o implozie. Comunismul, de pildă, constată Tom Gallagher, a intensificat răul românesc, dar nu el l-a creat. “Tumora” românească nu ţine nici măcar de inculcarea fanariotismului de-a lungul timpului şi nici de înrădăcinarea acestuia, ci de altceva. Acest altceva îşi propune cercetătorul britanic să îl decamufleze, din păcate doar în capitolul introductiv, adică pe un spaţiu limitat de pagini. Viciile româneşti ar fi astfel următoarele (ele nu sunt înşirate ca mărgele pe aţă, ci doar sugerate şi intuite): suspiciunea, labilitatea, corupţia cronică (“elita cleptocrată”, cum o numeşte inspirat autorul, fiind o caracteristică a tuturor regimurilor politice care s-au perindat în spaţiul românesc), rivalitatea internă (Gallagher nu utilizează pentru ultimul defect termenul fratricid, dar cred că acesta este cuvântul adecvat de fapt). Cercetătorul britanic mai constată un fapt îngrijorător: acela că românii au fost adesea (de-a lungul istoriei lor) apţi să fie agresaţi de propriii lor conducători, acceptând această agresiune ca pe un dat (spre deosebire de alte naţii, precum ungurii sau polonezii), iar sentimentul civic a fost, de aceea, mereu firav. Sub dictatura comunistă în care statul devenise un Leviatan, ţara a devenit şubredă, înapoiată, fisurată, colapsată. Căderea comunismului a produs doar o “democraţie de faţadă”, promovată de Ion Iliescu şi echipa sa. Această democraţie-paravan s-a menţinut multă vreme, făcând din România o ţară handicapată. Spre norocul nostru, analiza lui Tom Gallagher se opreşte la anul 2004: ce se petrece în România din 2005, vedem cu ochii noştri şi comparăm (este mai bine, mai rău?). Întrucât cartea lui Gallagher pune îndeajuns de multe probleme care să ne facă să cădem pe gânduri, mă întreb de ce această lucrare nu este comentată sau este prea puţin comentată? Stârneşte ea o anumită culpabilitate în români? Îi lasă indiferenţi?
Surprinzător de problematicul capitol introductiv al cărţii sale pune pe tapet chestiuni care au obsedat destui analişti români, de la Eminescu şi Caragiale (publicişti), la Cioran sau Patapievici, de pildă (ca să parcurg, simbolic, mai bine de un veac). Eminescu era fanatizat în a percepe o Românie desangvinizată de corupţia liberalilor (inamicii săi politici, la vremea respectivă) şi grecilor (inamicii săi etnici; pe locul al doilea aflându-se evreii), văzând în corpul matriotic doar “bube” şi “răni”. România ca “mumă glorioasă şi blândă” era cloroformizată din cauza veneticilor. Şi pentru Caragiale, trupul românesc era unul “bubos” politic sau chiar un “cadavru sângerând”, fie din cauza veneticilor, fie din cauze interne (Caragiale nu era obsedat doar de culpa străinilor, chiar dacă aceasta este adesea pomenită). În articolul intitulat Rărunchii naţiunii, Caragiale propune o soluţie insolită, însă: aceea de harakiri, România fiind proiectată în ipostaza unui bărbat care, ca să se cureţe şi purifice, trebuie să îşi spintece burta pentru a extrage “puroiul” şi “lăturile” din sine. Să fie gestul de harakiri singurul capabil să igienizeze România actuală? Oare acest lucru ar fi trebuit, de pildă, să îl facă CNSAS la nivelul naţiei, dacă ar fi funcţionat firesc şi sanificator? Oare acest lucru trebuie să îl facă strategia anticorupţie propusă de regimul Băsescu? Rămâne de văzut.

(fragment din volumul Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)