61 de miliarde

În sfârșit, Camera Reprezentanților din SUA a aprobat pachetul financiar de 61 de miliarde pentru ajutarea Ucrainei. Suntem în a doua jumătate a lui aprilie 2024, Ucraina așteaptă de cinci luni acest ajutor întârziat. E o pompă cu sânge, aer și apă, care ar stimula inima bravă a Ucrainei să lupte mai departe, căci țara este atacată cu turbare de trupele rusești, ahtiate după orice bucată din pământul celeilalte țări. Președintele Biden a promulgat pachetul de sprijin extern, în principal pentru Ucraina, dar și pentru Israel și Taiwan. Rusia pregătește o ofensivă severă și înverșunată. Donald Trump se pare că și-a dat girul ca ajutorul acordat Ucrainei să fie deblocat, în stilul său caracteristic și capricios, dar mai ales fiindcă a observat că Uniunea Europeană își întărește sprijinul constant dat Ucrainei. Trump nu și-a dorit ca SUA să rămână în urmă ca țară triumfalistă, nu se potrivea un asemenea rol minimal pentru un fost președinte grandoman. Volodimir Zelenski a mulțumit grav pentru acest ajutor; laconismul vorbelor sale de mulțumire indică de fapt că este concentrat pe război și că nu mai are timp de mari politețuri și flori retorice. USA a livrat rachete către Ucraina înainte ca pachetul să fie aprobat de Camera Rerezentanților, ceea ce a suscitat  o reacție iritată din partea Rusiei.

Grav este apoi atacul mediatic al Rusiei putiniste cu Fake News și dezinformări ritualice. Sunt vizate țările Uniunii Europene, între care România în mod special. E o întreagă forfotă de știri false și manipulări cu tendință. Republica Moldova e vizată ca platformă centrală de aplicare a propagandei putiniste manipulatoare, întrucât bătălia mediatică e crucială. La Moscova s-au întrunit toți liderii pro-ruși din Transnistria și Moldova (în frunte cu Ilan Șor), ca să alcătuiască un partid-marionetă numit Pobeda și să solicite protecția magnanimă a Rusiei. Aproape că jucau o horă de satisfacție că ar putea să se reîntoarcă sub pulpana Rusiei! Președintele belarus Lukașenko îl secondează pe Putin în amenințările nucleare, o face ca un soldat de plumb, sec și rece. E un tip de discurs care e gândit să fie altfel decât discursul coleric în general al autorităților ruse, dar care în esență se referă la același lucru, la schimbarea ordinii mondiale a lumii în favoarea Rusiei.

Oksana Stomina (II)

Am relatat cum in 21 martie, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina care a citit mai multe poeme tulburătoare despre războiul din Ucraina.

Privind chipul Oksanei Stomina, mi s-a părut că în el se găsea toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii. Am avut astfel senzația de la început că Oksana era o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe, la Roma (la Ziua mondială a poeziei, unde ne întâlnisem) ori aiurea, și că această lume nu poate fi judecată ori certată. Pur și simplu viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergea războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zâmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încât durerea ei reală să nu fie vizibilă decât pour les connoiseurs. Era multă generozitate în acest zâmbet melancolic, era și un paravan care să o apere de vreo imixtiune dureroasă, aici, în Occident, la Roma, unde ne aflam. Poemele Oksanei Stomina (pe care le-a recitat știindu-le pe de rost, ca pe o rugăciune) vorbeau tocmai despre război, dar într-o formă întrebătoare, problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată. Oksana Stomina era din orașul Mariupol care, astăzi, e aproape ras de pe fața pământului, așa încât poemele ei erau despre clădiri zdrobite și pustiite, despre rugăciuni care nu sunt mai rostite (căci Dumnezeu e certat și uitat fiindcă a lăsat Ucraina să fie prădată). Și despre dragoste, despre cum cel îndurerat (cea îndurerată) nu mai știe dacă mai poate iubi ca înainte de război ori dacă, dimpotrivă, doar acest lucru i-a mai rămas ca energie de viață, să iubească pur și simplu, dar într-un mod sfios, ca un melc în ascunzătoarea lui afectivă. Câteva dintre poemele Oksanei erau legate de tema prizonieratului precum și a celor rămași acasă într-o așteptare pătimitoare, în care doar numărătoarea zilelor mai are sens (dacă mai are). În cer (în paradis) se găsește o întreagă armată a celor pieriți și jeliți de cei de jos, de pe pământ. A poseda corpul celui pierit înseamnă a-i face ritualul cuvenit, dar corpurile celor pieriți în război sunt adesea așteptate cu speranța că poate nu sunt ale celor dragi, ci ale dragilor altora. Inclusiv acest lucru înseamnă războiul și doliul, felul în care cei care așteaptă speră că moartea a înhățat pe altcineva, nu pe cel drag lor. Speranța că moartea ar putea face confuzii… Oksana Stomina scrie poezie despre aceste lucruri cu o incizie psihologică suavă aproape, fără durități și bocete violente. Figura unei fetițe orfane care se joacă în timpul războiului și care în joaca ei speră să aibă la îndemână aripile potrivite ca să zboare și să-și viziteze tatăl din cer. Floarea soarelui, pe pervaz (devenită aproape un instrument temporal, dar mai ales afectiv), care îl așteaptă pe cel dus în război să se întoarcă. Ninsoarea și strălucirea zăpezii care sunt duale, pe de o parte trimit la îndepărtare și moarte, pe de altă parte sunt niște semne aproape epifanice ale frumuseții care încă e posibilă pe pământ, în ciuda traumelor produse de război. Ochii intenționat închiși ai femeii care îl așteaptă pe cel drag și care astfel derulează pe ecranul său lăuntric amintiri de întreținere a vieții și a iubirii, ca un cufăr prețios cu zestre. Dumnezeu care există strict prin iubirea celor despărțiți de război. Astfel de povești și imagini spun mult mai mult decât o jelanie în ton de tragedie. Rostirea Oksanei Stomina este impresionantă tocmai prin pudoarea ei tragică, dacă o pot numi astfel. O poetă care nu lovește cu pietre, nu scuipă sânge, ci le face pe toate acestea într-un mod psihologic sfios, discret. Povestea ei este și a multor altora, așa încât trebuie să o spună fără ostentație, fără aroganță ori emfază, cu o sobrietate tandră.

În istoria afectivă dintre noi, cele două poete, a intrat și Mihaela Herbil, colega mea de la Secția de Limbă și literatură ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus-o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii poetice pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul injust și brutal care se desfășoară actualmente în Ucraina. Iată câteva dintre poemele Oksanei, traduse de Mihaela Herbil.

RAȚA*

Celor care au murit în propriile case se dedică…

Din cerul mohorât, puțin câte puțin picură dimineața.

Pe corpul casei de vizavi e o mare rană.

Și tocmai prin ea soarele ajunge aici.

Iar eu urmăresc neputincioasă acest coșmar

Și nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii.

Peste casa de peste drum, în disperare, „plutește rața”…

Casa de peste drum a fost lovită drept în piept.

Până de curând, aici locuiau fel de fel de oameni,

Surprinzător de vii și de obișnuiți, fericiți parcă.

Așa că pleacă de-aici, rață, nu-mi frânge inima!

Aici locuiau oameni care nu erau vinovați cu nimic, de aceea

Lasă ca sufletele lor să zboare desupra casei lor!

Și nu ascunde cerul de ei, pasăre trădătoare!

E prea târziu să-ți mai ții aripile deasupra acoperișului lor!…

martie 2022, Mariupol

Notă:

*„Plutește rața” este un cântec de doliu (bocet) ucrainean

 ÎN ZORI DE ZI

Pe jumătate adormită, undeva la intersecția dintre zi și noapte,

Înainte de a ajunge aici și de a deschide ochii,

Încerc să-mi amintesc unde mă voi trezi azi

Și de ce sunt atât de pribeagă și atât de singură.

Înțeleg că războiul nu este un vis, nu este o fantomă.

Îl voi întreba, pe scurt, pe Dumnezeu: pentru ce această pedeapsă,

Și, din nou, neprimind un răspuns de la el,

mă voi ridica în picioare. Pardoseala transparentă și alunecoasă

Trosnește precum sticla sub greutatea tristeții mele.

Pe unde voi rătăci eu astăzi, unde voi acosta,

Mi-este surprinzător de indiferent și de neinteresant,

Cafeaua de dimineață nu va ajuta,

Așa că acum am vești pentru micul dejun.

Le citesc, dar nu diger nici jumătate.

Harkiv și Sumy, Vinnyția și Odesa…

Doamne, oare tu vezi într-adevăr toate astea din cer? Ei?

De ce nu oprești invazia aceasta inamică?

Doar diavolul nu este mai mare decât tine, Doamne?

Auzi, vorbește cu noi, Doamne! Unde ești?

Știi că rachetele au acum aripi?!

Rachete înaripate! Precum păsările. Există așa ceva.

Ele zboară acasă, ele ucid.

Pur și simplu, ucid! Adulți, bătrâni, copii…

Ele zboară dimineața sau seara,

Uneori după-amiaza sau la miezul nopții…

Doar nu pentru asta ai gândit aripile, tată?

Ascult cum, acolo, între coaste, ceva bate.

Încerc să mă relaxez. Nu reușesc.

Îmi privesc ridurile, pieptăn părul cărunt.

Iartă-mă, Doamne, acum mă ocup de război.

iulie 2022

Comemorare legată de genocidul armean

Oksana Stomina (I)

În 21 martie 2024, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, unde am reprezentat România și am citit alături de alți 15 poeți europeni, am cunoscut-o pe poeta ucraineancă Oksana Stomina. A fost, cred, un coup de foudre poetic de ambele părți, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine, adusesem în mod intenționat, un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse declanșate în 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pârjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrângere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troie. I-am dat Oksanei Stomina acel poem al meu despre Troienele ucrainence, înainte să înceapă lecturile. Oksana s-a tulburat ca un copil care primește un dar nebănuit, lovitor în inimă. Oksana Stomina e o femeie cu vârsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei.

Iată poemul meu:

Troienele (ucrainence)

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război,

așa încât iată rostirile care prind viață acum,

la răsărit și la apus totodată:

nimeni nu știe dacă mai există lucrări ale zeilor,

dacă mai poate cineva înălța ori prăbuși destine

când ceea ce se zărește și se miroase este doar pustiirea.

Hecuba, Casandra, Andromaca, troiene fugărite din Ucraina,

părul vostru e înnegrit ori mieriu de la explozii,

nu mai aveți torțe de profetese, nu sunteți împodobite cu dafin,

dar pieptul vi-l loviți în ritm de vâslă,

podoabe regale nu mai purtați între sâni decât o cruciuliță de aur

ori un medalion argintat cu Virgo Maria.

Mângâiați țărâna cu unghiile,

strigând răgușit adio.

Mame, fecioare, fiice, surori, mătuși, nepoate, bunici, văduve,

nu știu ce se va întâmpla, dar încă nimic nu se va încheia,

mai este mult de distrus și murit.

Ego tali animatus confidentia,
ad te, Virgo Virginum, Mater, curro,
ad te venio, coram te gemens peccator assisto.
Noli, Mater Verbi,
verba mea despicere;
sed audi propitia et exaudi.

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război.
Amen.

O faimoasă biserică greco-catolică aproape întotdeauna închisă

Aș vrea să prezint aici-și-acum un loc din Roma care merită văzut de orice român. Biserica San Salvatore delle Copelle din Roma, a cărei istorie este remarcabilă. Eu încerc să vizitez această biserică de câte ori ajung la Roma, dar foarte rar o găsesc deschisă, din păcate.

Piazza delle Coppelle unde se găsește Biserica San Salvatore delle Copelle pe strada cu același nume își primește denumirea de la vânzătorii de „coppelle”, mici recipiente din lemn cu o capacitate de cinci litri („fojette” în dialect roman) cu care se vindea în trecut „acqua acetosa” sau apa Tibrului ; aceste recipiente erau folosite și pentru vin sau oțet. Termenul „coppella” provine din latinescul „cupa”, care înseamnă butoi. Piața are o structură topografică destul de ciudată în ceea ce privește dispunerea, deoarece este reprezentată de trei alei înguste care înconjoară în formă de „U” prețioasa biserică medievală San Salvatore delle Coppelle. Prima alee flanchează latura lungă a bisericii, în timp ce cealaltă se află în spatele ei și găzduiește, de mult timp, o piață mică de fructe și legume; cea de-a treia este amplasată de-a lungul străzii delle Coppelle și a fost creată mai târziu cu scopul de a oferi spațiu de mișcare credincioșilor bisericii.

Biserica San Salvatore delle Coppelle este menționată pentru prima dată în secolul al XIV-lea, dar are cu siguranță o origine mai veche, poate sfârșitul secolului al XI-lea; prima fază de construcție datează din perioada pontificatului Papei Celestin al III-lea (1191-1198), etapă din care s-a păstrat până astăzi numai micul turn-clopotniță; mai târziu a fost reconstruită, în vederea Anului Sfânt din 1750, cu o arhitectură realizată de Carlo De Dominicis. Biserica a fost construită, potrivit legendei, pe casa lui „S. Abbasia”, o nobilă romană din secolul al XII-lea; din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea a fost sediul breslei șelarilor, unită inițial cu cea a aurarilor și cea a fierarilor, până când, în secolul al XVII-lea, a fost acordată Confraternității Sfintei Taine și a Perseverenței divine.

Biserica are o fațadă simplă, cu un fronton triunghiular și o cruce medievală: pe părțile laterale sunt bolți rotunde, cu picturi care nu mai pot fi văzute astăzi. Interiorul (cu trei nave, împărțit inițial în coloane de marmură, dar înlocuit de stâlpii de zidărie de la sfârșitul secolului al XVIII-lea) păstrează o frescă din secolul al XIV-lea înfățișând „Fecioara cu Iisus pe genunchi” a școlii lui Antoniazzo Romano, un Hristos din lemn din secolul al XVI-lea și frumoasa capelă Spinola, dominată de monumentul funerar al cardinalului Giorgio Spinola, realizat de sculptorul Bernardino Ludovisi în 1739. Clopotnița, cu un plan pătrat, este construită din cărămidă și este inclusă în perimetrul bisericii, parțial acoperită. Restaurată în 1996, conține un clopot din 1664, în timp ce cealaltă, datând din prima jumătate a anilor 1400 și donată de Confraternitatea Sellai din timpul Papei Inocențiu al VII-lea, a fost turnată în 1849 pentru a fabrica un tun pentru apărarea Romei.

Aceasta este biserica unde a slujit, efemer, și bunicul meu patern – Vasile Cesereanu (în vremea exilului său, în perioada Ceaușescu, prin 1979). Din păcate, astăzi biserica e mai mult închisă decât deschisă, în ciuda farmecului său istoric și arhitectural evident, care ar atrage destui turiști și ar publicita de fapt România. Românilor care ajung la Roma le fac îmbierea să o vadă măcar pe dinafară, căci pe dinăuntru nu prea e posibil. Din cauză că biserica este aproape mai mereu închisă, adesea sunt parcate mașini aproape lipite de intrarea în edificiu. De unul din pereții bisericii e lipită terasa unui restaurant. Prezentarea arhitecturală și istorică a bisericii, făcută pe o placă de metal de edilii Romei contemporane, a fost furată, așa încât nimeni nu mai poate afla de nicăieri istoricul captivant al acestei biserici. Autoritățile care răspund de biserică, acum, nu au afișat un istoric al bisericii (în engleză), în așa fel încât turiștii să se poată orienta măcar privind dinafară biserica. E unul din exemplele dezagreabile în care românii nu știu să își facă reclamă ca popor și istorie, în străinătate. Din păcate.

/în imagine se vede terasa de restaurant lipită de unul din zidurile bisericii și o mașină roșie, lipită cu nonșalanță de intrarea în biserică/

Ucraina, Rusia, Israel, Iran – aprilie 2024

La început de aprilie 2024, Ucraina se găsește în dificultate uriașă: fără arme occidentale performante și în penurie de militari, în timp ce Rusia bombardează cu turbare, plusând și mizând pe o capitulare fie și numai prin descurajare, disperare și epuizare la nivel colectiv în Ucraina. Mircea Geoană afirmă, însă, că există un fond de rezervă (militar, financiar) ca Ucraina să fie sprijinită și că este exclus ca Ucraina să capituleze. În ciuda începutului sfârșitului pentru Putin (căci un asemenea dictator a ajuns la apogeul său și, din acest punct, va urma fie și numai un declin simbolic, Rusia rămâne o țară foarte periculoasă care funcționează deja normal cu o economie de război și care are sute de mii de soldați de trimis în mașina letală de tocat, fără vreo problemă în a-i înlocui continuu și a-i trimite pe ruși la moarte.

Cât de vulnerabilă este România la două decenii de când a intrat în NATO?! România nu este mai fragilă decât alte țări NATO din zonă (Polonia, de pildă); dimpotrivă, obligația României de a se înarma performant o face să fie apărată cu prudență și cu strategie, chiar dacă România nu produce muniție NATO și chiar dacă militarii români nu sunt cei mai antrenați actualmente, iar armata are probleme reale.

În același timp, în Israel, la șase luni de la atacul terorist Hamas, cifrele celor pieriți sunt uriașe: pe lângă cei 1200 de israelieni uciși (și alte victime din rândul soldaților israelieni și al ostaticilor), este vorba și despre 33.000 de pieriți (estimați) în Gaza și alte zone locuite de populația arabă, din care poate că 5000 (să zicem) vor fi fiind membri Hamas, dar restul sunt civili, ceea ce este catastrofal. Israelul fierbe și la nivel de politică internă, mii de israelieni solicită demisia lui Benjamin Netanyahu, iar rudele ostaticilor (peste o sută de oameni) încă aflați în mâinile Hamas au trecut deja de orice fel de nivel al disperării. Iranul este tot mai agitat și nociv în amenințări, orice se poate întâmpla în sensul efectului de avalanșă belică multiplă.

Destinul unui jurnalist și jurist ardelean

Volumul “Zbucium, file dintr-o viață trăită” semnat de Emil Boșca-Mălin (publicat postum și îngrijit de nepoata autorului, Oana Boșca-Mălin, la Editura Fundației Academia Civică) este pasionant și spectaculos, întrucât este vorba despre o carte documentară în care varii informații din arhivele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității sunt secondate de jurnalul lui Emil Boșca-Mălin. În latura arhivistică, avem destinul unui jurnalist și jurist ardelean care a fost persecutat și încarcerat de regimul comunist, iar în latura memorialistică avem jurnalul unui intelectual ardelean, preocupat, în mod patriotic, de mersul țării sale, de lupta pentru libertate, de credința în jurnalism ca artă a adevărului și a respectului pentru oameni.

Astfel, latura documentară constatativ-informațională se îmbină cu un jurnal personal în care emoțiile și neliniștile unui intelectual alergic la dictatură (indiferent dacă aceasta este de dreapta ori stânga) alcătuiesc o carte-testimoniu pentru viața unui ardelean care a străbătut secolul XX, cu toate -ismele, ideologiile și dramele sale. Pe lângă latura arhivistică și cea memorialistică, volumul beneficiază de referințele explicative ale Oanei Boșca-Mălin care lansează o punte pentru cititorul de acum, înfățișând de fapt saga a trei generații dintr-o familie, chiar dacă polii centrali sunt un bunic și nepoata sa.

O dată cu instalarea dictaturii comuniste, Emil Boșca-Mălin este condamnat într-un proces răsunător, instrumentat pe baze înscenate, acela al Sumanelor Negre, și din 1946 începe viața sa de haiduc improvizat și rezistent, trăind în clandestinitate vreme de 6 ani. Această perioadă este demnă de un roman polițist și de aventuri, dacă îmi este îngăduit să spun acest lucru, având în vedere că este vorba despre niște ani dramatici de supraviețuire în ascunzători și tainițe riscante. Este arestat în 1952 și vreme de 12 ani (cât a durat detenția sa) cunoaște câteva din cele mai aspre închisori ale Gulagului românesc: Văcărești, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava. Emil Boșca-Mălin nu a semnat niciun acord de colaborare cu Securitatea, nu a acceptat presiunile asupra sa și a rămas integru până la capăt.

Felul în care nepoata sa, Oana Boșca-Mălin, regestionează destinul bunicului său are, pe alocuri, o alură de documentar cinematografic. A-l readuce în lume pe acest bunic ardelean, intelectual, gazetar, etnolog, magistrat și fost deținut politic e un efort simbolic de re-naștere în sens existențial și etic. Pe măsură ce îl readuce pe Emil Boșca-Mălin printre noi, nepoata sa îl face în același timp explicabil pentru sine și pentru familie. Îl reînvie, de fapt, ca efigie, printr-o carte-testimoniu.

Înțeleg întru totul demersul Oanei Boșca-Mălin, căci exact acest lucru am făcut și eu pentru bunicul meu patern Vasile Cesereanu.

Trufia lui Putin

La finalul lunii martie 2024, Kremlinul a inițiat mobilizarea a încă 150.000 de ruși. Procentul confecționat de 87 la sută reușită în alegerile prezidențiale îl determină pe Putin să pozeze în președintele providențial al Rusiei, cu puteri discreționare de viață și moarte. Astfel, nu este și nu va fi o problemă nici de imagine, nici de morală, ca liderul de la Kremlin să își lichideze opozanții (de la Alexei Navalnîi la protestatari oarecare, în stradă, sau jurnaliști) și, în același timp, să mobilizeze soldați pentru continuarea războiului din Ucraina, ca masă corporală deja moartă, întrucât acești soldați sunt trimiși la pieire, de fapt, din start. Deși ucrainenii sunt în impas, din cauza lipsei de ajutor militar din Occident, nici trupele ruse nu sunt performante la nivel de dotare militară, dar se luptă fundamentalist să câștige teritorii, știindu-se că peste câteva luni (când Ucraina va primi armele occidentale), acest lucru nu va mai fi posibil. Practic, Putin a inițiat un fel de “jihad” pravoslavnic și de recuperare teritorială sovietică, de aici inclusiv o anumită mistică furibundă în a ataca Ucraina pe mai multe fronturi și la nivel de infrastructură. Totuși, atentatul din 22 martie 2024 din sala de concerte Crocus concretizează un eșec (voit sau nu) al serviciilor de informații ruse și un fiasco personal al lui Putin, incapabil să își apere propriul popor în chiar inima imperiului său, la Moscova. Același atentat concretizează trufia serviciilor ruse de informații care, deși au fost prevenite de serviciile secrete occidentale despre posibilitatea unui atentat la Moscova, au considerat prevenirea ca fiind neavenită ori pasabilă. Trufia lui Putin are deja un aer paranoic, așa cum îl au dictatorii în ultima lor etapă, înainte să fie deposedați de putere ori eliminați fizic chiar. Probabil acest lucru se va întâmpla și cu dictatorul rus, chiar dacă tirania lui va mai dura un an sau doi sau mai mulți. El seamănă tot mai mult cu cuplul Ceaușescu, conținându-i pe amândoi la un loc. Până să se ajungă aici, însă, la finalul politic și concret al lui Putin, dictatorul va face mult rău în continuare, întrucât are pârghiile necesare și râvna de a face mult rău. Când va dispărea peste câțiva ani, Putin va fi înlocuit de un Putin mai mic și ceva mai temperat, dar tot agreat și instrumentat de serviciile secrete ruse. Să nu ne facem iluzii: un democrat nu va fi niciodată agreat ori susținut de FSB în Rusia.

Atentatul, papa Francisc și Podoliak

Atentatul de la Moscova, din 22 martie, cu peste o sută de morți și mulți răniți, a fost revendicat de o facțiune ISIS, dar degeaba, căci Putin este montat să arunce morții moscoviți în cârca Ucrainei. Obsesia dictatorului de la Kremlin a ajuns compulsivă și ritualică. În spatele acestei obsesii se găsește râvna putinistă de a ataca tot mai amplu și de a ucide cât mai mulți civili în Ucraina, precum și intenția liderului rus de a stimula o mobilizare generală a rușilor într-un război pe care dorește să îl prezinte ca fiind mondial: Rusia contra NATO și Occident, plus Ucraina. În această lună, Federația Rusă și autoritățile de la Kremlin au admis că e vorba de un război și nu doar de o operațiune militară. Serviciile secrete din Rusia au fost prevenite de serviciile secrete occidentale asupra unui posibil atentat islamist în Moscova, de unde supoziția că Putin a permis acest atentat (chiar dacă nu l-a montat) tocmai ca să își sporească puterile discreționare ca președinte, pozând în singurul salvator posibil al Rusiei. Nu doar că nu este salvator, ci e chiar cel care îngroapă Rusia într-o mocirlă politică din care greu se va putea ieși. Pe acest fond, rugăciunea formulată de papa Francisc ca pacea să fie posibilă, fie chiar cu riscul pierderii unor teritorii de către Ucraina, este neavenită și chiar insultătoare. Pontiful ar fi putut să se roage mai degrabă pentru sufletele celor pieriți în acest război cumplit și pentru salvarea lumii de un război mondial, dar în niciun caz nu era adecvat să dea indicații despre cum să fie făcută pacea, prin acceptarea de către Ucraina a pierderii unor teritorii. Mihail Podoliak, consilierul președintelui Zelenski, a precizat a nu știu cât oară (pentru urechile surde încă ale occidentalilor) că Ucraina nu are decât două posibilități: să câștige acest război (și să își recupereze teritoriile) sau (în varianta sumbră) toți ucrainenii să moară luptând în acest război, întrucât o înfrângere a Ucrainei de către Rusia ar echivala oricum cu o pieire în masă a ucrainenilor (prin execuții, deportări, detenție). Explicația este tranșantă pentru cei care încă nu înțeleg că a fi cucerit și învins de Rusia înseamnă a dispărea din lume.

Adriana Georgescu – un model etic

În fiecare an o recitesc pe Adriana Georgescu (1920-2005), autoarea memoriilor de detenție intitulate LA ÎNCEPUT A FOST SFÂRȘITUL – un remarcabil testimoniu redactat în stil jurnalistic. Figurile de stil sunt considerate de Adriana Georgescu irelevante pentru a vorbi despre suferința din anchetă și detenție; durerea este durere şi atât, nu necesită metafore. Adriana Georgescu este o luptătoare: deşi torturată la Securitate şi trăind un coşmar continuu, ea găseşte două soluţii de rezistenţă: moartea pe care şi-o asumă (soluţia Soljeniţîn) şi o a doua soluţie, sublimarea fricii. Există două tipuri de frică la fel de periculoase: cea mentală şi cea viscerală; Adriana Georgescu reuşeşte să o domine pe ultima, rămânând tributară celei dintâi şi fiind obsedată de tortură. Adriana Georgescu va cunoaşte torţionari fără scrupule (cel mai faimos fiind Alexandru Nicolski – unul din mentorii fenomenului Pitești), fiind marcată de chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitaţi de ura de clasă, dar şi de intransigența victimei lor. Povestea ei de detenție și evadarea ei din România ar merita din plin transpusă într-un film. Cartea ei de mărturie se citește cu sufletul la gură.