O faimoasă biserică greco-catolică aproape întotdeauna închisă

Aș vrea să prezint aici-și-acum un loc din Roma care merită văzut de orice român. Biserica San Salvatore delle Copelle din Roma, a cărei istorie este remarcabilă. Eu încerc să vizitez această biserică de câte ori ajung la Roma, dar foarte rar o găsesc deschisă, din păcate.

Piazza delle Coppelle unde se găsește Biserica San Salvatore delle Copelle pe strada cu același nume își primește denumirea de la vânzătorii de „coppelle”, mici recipiente din lemn cu o capacitate de cinci litri („fojette” în dialect roman) cu care se vindea în trecut „acqua acetosa” sau apa Tibrului ; aceste recipiente erau folosite și pentru vin sau oțet. Termenul „coppella” provine din latinescul „cupa”, care înseamnă butoi. Piața are o structură topografică destul de ciudată în ceea ce privește dispunerea, deoarece este reprezentată de trei alei înguste care înconjoară în formă de „U” prețioasa biserică medievală San Salvatore delle Coppelle. Prima alee flanchează latura lungă a bisericii, în timp ce cealaltă se află în spatele ei și găzduiește, de mult timp, o piață mică de fructe și legume; cea de-a treia este amplasată de-a lungul străzii delle Coppelle și a fost creată mai târziu cu scopul de a oferi spațiu de mișcare credincioșilor bisericii.

Biserica San Salvatore delle Coppelle este menționată pentru prima dată în secolul al XIV-lea, dar are cu siguranță o origine mai veche, poate sfârșitul secolului al XI-lea; prima fază de construcție datează din perioada pontificatului Papei Celestin al III-lea (1191-1198), etapă din care s-a păstrat până astăzi numai micul turn-clopotniță; mai târziu a fost reconstruită, în vederea Anului Sfânt din 1750, cu o arhitectură realizată de Carlo De Dominicis. Biserica a fost construită, potrivit legendei, pe casa lui „S. Abbasia”, o nobilă romană din secolul al XII-lea; din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea a fost sediul breslei șelarilor, unită inițial cu cea a aurarilor și cea a fierarilor, până când, în secolul al XVII-lea, a fost acordată Confraternității Sfintei Taine și a Perseverenței divine.

Biserica are o fațadă simplă, cu un fronton triunghiular și o cruce medievală: pe părțile laterale sunt bolți rotunde, cu picturi care nu mai pot fi văzute astăzi. Interiorul (cu trei nave, împărțit inițial în coloane de marmură, dar înlocuit de stâlpii de zidărie de la sfârșitul secolului al XVIII-lea) păstrează o frescă din secolul al XIV-lea înfățișând „Fecioara cu Iisus pe genunchi” a școlii lui Antoniazzo Romano, un Hristos din lemn din secolul al XVI-lea și frumoasa capelă Spinola, dominată de monumentul funerar al cardinalului Giorgio Spinola, realizat de sculptorul Bernardino Ludovisi în 1739. Clopotnița, cu un plan pătrat, este construită din cărămidă și este inclusă în perimetrul bisericii, parțial acoperită. Restaurată în 1996, conține un clopot din 1664, în timp ce cealaltă, datând din prima jumătate a anilor 1400 și donată de Confraternitatea Sellai din timpul Papei Inocențiu al VII-lea, a fost turnată în 1849 pentru a fabrica un tun pentru apărarea Romei.

Aceasta este biserica unde a slujit, efemer, și bunicul meu patern – Vasile Cesereanu (în vremea exilului său, în perioada Ceaușescu, prin 1979). Din păcate, astăzi biserica e mai mult închisă decât deschisă, în ciuda farmecului său istoric și arhitectural evident, care ar atrage destui turiști și ar publicita de fapt România. Românilor care ajung la Roma le fac îmbierea să o vadă măcar pe dinafară, căci pe dinăuntru nu prea e posibil. Din cauză că biserica este aproape mai mereu închisă, adesea sunt parcate mașini aproape lipite de intrarea în edificiu. De unul din pereții bisericii e lipită terasa unui restaurant. Prezentarea arhitecturală și istorică a bisericii, făcută pe o placă de metal de edilii Romei contemporane, a fost furată, așa încât nimeni nu mai poate afla de nicăieri istoricul captivant al acestei biserici. Autoritățile care răspund de biserică, acum, nu au afișat un istoric al bisericii (în engleză), în așa fel încât turiștii să se poată orienta măcar privind dinafară biserica. E unul din exemplele dezagreabile în care românii nu știu să își facă reclamă ca popor și istorie, în străinătate. Din păcate.

/în imagine se vede terasa de restaurant lipită de unul din zidurile bisericii și o mașină roșie, lipită cu nonșalanță de intrarea în biserică/

~ by ruxandracesereanu on April 10, 2024.