Oksana Stomina (I)

În 21 martie 2024, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, unde am reprezentat România și am citit alături de alți 15 poeți europeni, am cunoscut-o pe poeta ucraineancă Oksana Stomina. A fost, cred, un coup de foudre poetic de ambele părți, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine, adusesem în mod intenționat, un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse declanșate în 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pârjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrângere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troie. I-am dat Oksanei Stomina acel poem al meu despre Troienele ucrainence, înainte să înceapă lecturile. Oksana s-a tulburat ca un copil care primește un dar nebănuit, lovitor în inimă. Oksana Stomina e o femeie cu vârsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei.

Iată poemul meu:

Troienele (ucrainence)

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război,

așa încât iată rostirile care prind viață acum,

la răsărit și la apus totodată:

nimeni nu știe dacă mai există lucrări ale zeilor,

dacă mai poate cineva înălța ori prăbuși destine

când ceea ce se zărește și se miroase este doar pustiirea.

Hecuba, Casandra, Andromaca, troiene fugărite din Ucraina,

părul vostru e înnegrit ori mieriu de la explozii,

nu mai aveți torțe de profetese, nu sunteți împodobite cu dafin,

dar pieptul vi-l loviți în ritm de vâslă,

podoabe regale nu mai purtați între sâni decât o cruciuliță de aur

ori un medalion argintat cu Virgo Maria.

Mângâiați țărâna cu unghiile,

strigând răgușit adio.

Mame, fecioare, fiice, surori, mătuși, nepoate, bunici, văduve,

nu știu ce se va întâmpla, dar încă nimic nu se va încheia,

mai este mult de distrus și murit.

Ego tali animatus confidentia,
ad te, Virgo Virginum, Mater, curro,
ad te venio, coram te gemens peccator assisto.
Noli, Mater Verbi,
verba mea despicere;
sed audi propitia et exaudi.

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război.
Amen.

~ by ruxandracesereanu on April 23, 2024.