Cruce și exil

•December 6, 2016 • Leave a Comment

Cartea de istorie:
Cruce şi exil de Ovidiu Pecican

(în revista România literară, nr. 48, 2016)

Persecuţie şi rezistenţă. Vasile Cesereanu. Un preot grecocatolic în dosarele de urmărire de către Securitate, Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016, 456 p. + 10 file fotografice), ediţie îngrijită de Ruxandra Cesereanu.
În loc ca dosarele Securităţii române să devină accesibile fără oprelişti pe un sit internet, cum s-a întâmplat cu dosarele STASI, românii interesaţi de modurile în care au fost puşi sub lupa măritoare a urmăririi de către Partid şi serviciul de informaţii specializat în supravegherea lor iau calea Golgotei, depun cereri şi, în final, primesc pagini din ansamblul pitit undeva; şi acelea „martelate”, cu ştersături strategice. După douăzeci şi cinci de ani de libertate şi democraţie, monopolul asupra cunoaşterii trecutului recent rămâne tot al puterii. Nu este deci de mirare că unii dintre beneficiarii primirii dosarelor de urmărire informativă le publică, spre a le aduce la cunoştinţa contemporanilor şi a exemplifica prigoana la care, ei sau apropiaţi de-ai lor, au fost supuşi. Recent, în această serie cazuistică s-a adăugat şi volumul Persecuţie şi rezistenţă. Vasile Cesereanu. Un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către Securitate (Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016, 456 p. + 10 file fotografice), ediţie îngrijită de nepoata de fiu a prelatului, scriitoarea Ruxandra Cesereanu.

Este vorba despre încă un destin trist, de astă dată nu al unui scriitor sau artist, ci al unui om cu vocaţie religioasă care nu s-a dezis de crezul lui nici în condiţiile celor mai aspre vremuri de dictatură comunistă, ajungând în cele din urmă în exil, după exemplul paradigmatic al lui Ion/ Inochentie Micu/ Klein, ierarhul militant şi patriot al românilor transilvăneni greco-catolici din veacul al XVIIIlea. În fond însă, diferenţele între cei doi prelaţi – situaţi, desigur, diferit în ierarhia pământeană a bisericii şi în cea sufletească a naţiunii pe care au slujit-o – sunt notabile. Vasile Cesereanu nu a luptat cu vreun dominator străin, ci cu însuşi statul românilor, fie el chiar în vremea unei dictaturi atee de extremă stângă sprijinită ideologic de la Moscova. Nu era vorba nici despre o confruntare, tradiţională pe teritoriile locuite de români, între prima şi a treia Romă, între Cetatea Eternă şi Roma de pe Neva. Cartea nu lasă loc dubiilor: în ea se surprinde un aspect individualizat, „atomizat” al luptei tenace, persuasive, cu arme subtile, perverse şi multiple, a statului român împotriva unora dintre elitele sale intelectuale şi cărturăreşti. Fiindcă, la urma urmei, în persoana preotului născut la Şaga şi mort departe de casă, în Peninsula Italică, nu se atenta doar la un crez personal sau la o afiliere ecleziastică scoasă înafara legii. Era avut în vedere însuşi ţelul decapitării atente şi consecvente a vârfurilor educate şi neconforme cu dictatul ideologic roşu ale românilor.

Se va înţelege mai bine şi cu ce arme putea lupta un simplu ins din provincie, în condiţiile date, împotriva abuzurilor consistente suferite din partea aparatului de partid şi de stat, ca şi din cea a poliţiei secrete comuniste. Astfel, îndelung nutrita mitologie despre Securitatea care, după moartea lui Gheorghiu-Dej, s-a reorganizat şi a funcţionat pe principii patriotice, renunţând la persecutarea politică a celor percepuţi ca adversari, va trebui abandonată. Cea slujită cu adevărat de nomenklatură şi de instrumentele de coerciţie ale acesteia, de la cenzură la Miliţie şi Securitate, a fost oligarhia de partid, în fruntea căreia s-a cocoţat un „om nou” cu idei mai vechi; printre ele, cele despre epurarea naţională (a se vedea „vinderea” evreilor şi a germanilor către Israel şi, respectiv, către R.F.G.), despre cea confesională (lichidarea Bisericii Greco-Catolice şi limitarea drastică a penetrării şi expandării neoprotestantismului). Să se fi oprit această tendinţă după executarea dictatorului, în decembrie 1989? Iată una dintre reflecţiile către care trimite acest volum. Dar şi către chestiuni aparent mai inefabile, deşi cel puţin la fel de greu de îndurat, printre celelalte exerciţii spirituale şi nevoinţe, precum: cât de singur poate rămâne un om dedicat comunităţii şi având vocaţia îndrumării semenilor pe calea salvării sufletelor? O lectură aspră, sumbră, deprimantă, revoltătoare – o lectură necesară…

George Enescu – Deșteaptă-te, române

•December 3, 2016 • Leave a Comment

De ascultat, pentru cine nu a făcut-o încă.

Imnul de-acum al României, regândit și orchestrat de George Enescu, pe când avea 15 ani. Redescoperit și redescifrat actualmente de compozitorul clujean Cornel Țăranu. O minunăție sonoră, indiferent dacă mai credem în patriotism sau nu.

 

Marea evadare

•December 2, 2016 • Leave a Comment

Alexandru Oravițan – Marea evadare, în revista Orizont, la pagina 10, cronică despre Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/decembrie2016.pdf

Recviem luminos

•November 30, 2016 • Leave a Comment

Un recviem luminos, la Oradea, la invitația episcopului greco-catolic Virgil Bercea, în memoria bunicului meu Vasile Cesereanu și a mentorului său – cardinalul Iuliu Hossu. Cu prilejul prezentării cărții “Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în Dosarele de urmărire de către Securitate” (Editura Școala Ardeleană, 2016).

img_8337

img_8326

fotografie0055

img_8332

img_8253

fotografie0052

Bunici și nepoți (și o grămadă de ani între ei)

•November 26, 2016 • Leave a Comment

”Compoziția chimică a lacrimei de durere este identică cu cea a lacrimei de fericire, dar ce instrumentar ar putea exprima diferența calitativă dintre tărîmurile oglindite în lichidul acesta omogen ? ” scria bunicul meu patern, Vasile Cesereanu.

Spectrali cum suntem amândoi aici, în această fotografie veche, din 1981, la Ostia, în Italia, compoziția chimică despre care vorbea bunicul meu a devenit una alchimică, într-un fel tainic. Sau mai exact este una în mod limpede psihopompă. Bunicul meu a făcut în total 6 ani de închisoare (în mai multe reprize), între 1950-1964. A fost hirotonit preot greco-catolic în 1926, de către episcopul Iuliu Hossu (cel care a fost și modelul său complet, nu doar religios). A devenit călugăr bazilitan în 1974. A emigrat în Occident în 1978. A murit în 1984 și este îngropat în Campo Verano, la Roma. Niciunul din membrii familiei nu a fost lăsat (de către Securitate) să meargă la înmormântare. Publicând în 2016 cartea documentară “Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în Dosarele de urmărire de către Securitate” nu am făcut altceva decât să asum un prohod întârziat, luminos.

taiat

Tricksteri, proscrişi sau eroi?

•November 23, 2016 • Leave a Comment

Raul Popescu

Evadaţii – tricksteri, proscrişi sau eroi?

    • 18-11-2011, revista Observator Cultural

fugarii-evadari-din-inchisori-si-lagare-in-secolul-xxCercetător asiduu al fenomenului concentraţionar cu substrat politic, Ruxandra Cesereanu încheie prin volumul Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX (Polirom, Iaşi, 2016) ciclul dedicat acestui fenomen, ciclu din care fac parte şi studiile Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Fundaţia Culturală Română, 1998) şi Panopticum. Tortura politică în secolul XX (Institutul European, 2001) – ambele apărute, pînă în prezent, în cîte două ediţii. Fugarii…, studiul care încheie ciclul, este o carte a ieşirii, a evadării, acţiune care, mai ales în secolul al XX-lea, a stat sub semnul sfidării unor sisteme politice aberante, criminale. Se poate spune, aşadar, că eseul despre evadare al Ruxandrei Cesereanu constituie un episod optimist în serialul ororilor concentraţionare surprinse în volumele anterioare.

Cînd vine vorba despre evadare, ca un novice al acestui subiect, nu pot să mă gîndesc decît la trei lucruri: la personajul Contele de Monte Cristo, la Şapte ani în Tibet – cartea alpinistului austriac Heinrich Harrer, şi la The Way Back, filmul din 2010 al regizorului Peter Weir, bazat pe memoriile ofiţerului polonez Sławomir Rawicz (de altfel, Ruxandra Cesereanu, în studiul său, prinde şi aventurile grupului de evadaţi condus de Rawicz).

Bineînţeles, cazuistica evadărilor celebre este cu mult mai vastă. În primul capitol al volumului Fugarii…, autoarea trece în revistă cîteva dintre acestea: cea a apostolului Petru din închisoarea lui Irod, cea a lui Benvenuto Cellini din Castelul Sant’Angelo, cea a lui Napoleon I din Insula Elba etc. Dar studiul Ruxandrei Cesereanu nu vizează decît un singur tip de evadare, acela al deţinuţilor politici şi al prizonierilor de război, şi o singură perioadă, aşa cum ne avertizează şi titlul cărţii: secolul al XX-lea.

Semnificaţia terapeutică a evadării

În Fugarii…, autoarea, deloc intimidată de taxonomii, enumeră diverse tipuri de evadări şi evadaţi, cu nuanţări şi paranteze, ceea ce face lectura şi mai atractivă. Evadarea este definită, într-o primă fază, prin ideea de ieşire, de ieşire nu numai dintr-un spaţiu închis, ci şi din sine: „Ieşirea are uneori şi o componentă metafizică; evadatul (este vorba de­spre evadat ca structură mentală) iese dintr-o piele veche pentru a se înnoi, pentru a-şi căuta o nouă identitate, pentru a se împrospăta sau, alteori, pentru a regăsi ceva pierdut odinioară“. De fapt, cele două tipuri de ieşiri, dintr-un spaţiu închis şi din sine, merg mînă‑n mînă. O evadare dintr-un lagăr sau dintr-o închisoare nu înseamnă doar escaladarea unor ziduri sau săparea unor galerii subterane, ci şi întoarcerea la vechea identitate, cea anulată prin prizonierat. Sau, de ce nu, asumarea unei noi identităţi, diferite de cea de dinainte de încarcerare (deşi, atunci cînd se întîmplă astfel, la baza deciziei stau prudenţa, teama de a nu fi prins din nou, lucru care diminuează din bucuria libertăţii; cazul lui Jean Valjean, personajul din romanul Mizerabilii de Victor Hugo, este, poate, din acest punct de vedere, cel mai cunoscut exemplu). Evadarea are, prin această caracteristică de recuperare a identităţii, un rol terapeutic: „Una dintre scenele-cheie ale unei evadări este finalul acesteia, atunci cînd, ajungînd în libertate şi în siguranţă, fostul fugar se spală, îşi curăţă chipul (îşi rade, de obicei, barba crescută în timpul fugii clandestine) şi se priveşte în oglindă, recunoscîndu-se, redevenind stăpîn asupra personalităţii şi identităţii sale, după ce a participat la un chinuitor şi îndelungat bal mascat“. Toate aceste gesturi ale evadatului au, aşadar, un rol terapeutic, iar semnificaţia lor depăşeşte registrul banalului: „Scena îmbăierii – ne avertizează autoarea – este esenţială şi simbolică: pielea murdară, epiderma veche, a evadatului se descuamează şi în locul ei apare de dedesubt o piele nouă, subţire, mai sensibilă, dar care ţine, inclusiv fizico-psihic, de un alt statut, de o altă identitate“.

Evadatul – outlaw-hero, pelerin, iniţiat şi trickster

În ceea ce priveşte statutul evadatului, lucrurile nu sînt deloc mai simple. El este, într‑o primă accepţiune, un outlaw, un personaj negativ. Dar el este perceput şi prezentat astfel din perspectiva legiuitorului, a celui care pedepseşte, a establishmentului. Evadatul este un proscris, dar şi un pelerin, un iniţiat, el este un „animal de noapte“ (sau un „infanterist al nopţii“), un desperado (pentru că nu mai are nimic de pierdut decît viaţa, busola morală a evadatului este, deseori, dată peste cap), un pícaro (un aventurier pus în situaţia de a-şi apăra libertatea şi viaţa) şi un trickster: „Pe de o parte, evadatul este un proscris – întrucît este perceput ca un om vînat de autorităţi –, pe de altă parte, e un «pelerin», a cărui ţintă este libertatea. Mistica libertăţii face din el un fanatic, dar unul acceptabil  şi admirabil tocmai datorită scopului său nobil. Faptul că evadarea nu este lineară, ci întortocheată, cel mai adesea, face din evadat un iniţiat. El rătăceşte prin labirintul libertăţii pline de capcane şi se iniţiază chiar prin intermediul rătăcirii sale“.

Evadatul, după cum spuneam, este şi un trickster, rol care mi se pare esenţial în reuşita evadării şi în supravieţuirea fugarului. Dar ce este tricksterul, acest personaj intrigant, prezent atît în mituri şi legende, cît şi în jocul de cărţi? Iată definiţia pe care o dă Ruxandra Cesereanu în capitolul „Arta de a fi trickster“: „În jocul de cărţi, tricksterul (Păcăliciul) are o importanţă aparte, fiind cartea cea mai rîvnită; el nu oferă neapărat un punctaj, ci posibilitatea de a cîştiga alte cărţi cu valoare mare. De asemenea, cartea Păcăliciului îi poate faulta pe ceilalţi jucători. Tricksterul este un înşelător, un farseur, aceasta este principala sa condiţie; el poate fi amoral, amorf ori polimorf. Tricksterul are porecle şi, în gîndirea magică, este asociat adesea unor animale şirete. Uneori, este erou, alteori, nebun; întotdeauna, însă, stă sub semnul ambiguităţii. […] Figura tricksterului are ceva carnavalesc, acesta fiind predispus, previzibil, la poante, năzbîtii, acţiuni şirete şi pozne maliţioase. Deşi în punctul de plecare este un erou controversat (asemănător «maimuţei lui Dumnezeu», cum fusese catalogat la un moment dat diavolul), tricksterul are capacităţi (auto)mîntuitoare, întrucît reuşeşte să triumfe acolo unde ceilalţi oameni eşu­ează“. Pornind de la aceste caracteristici, nu este atît de greu să ni-l imaginăm pe evadat în postura unui trickster. De altfel, aşa au procedat, în secolul al XIX-lea, şi sclavii negri, care au asociat figura tricksterului din cultura afro-americană, care era un animal şiret, cu cea a sclavilor fugari de pe plantaţii. Animalul-trick­ster devine omul-trickster, cel care trebuie să-şi păcălească stăpînul şi autorităţile pentru a reuşi să trăiască liber.

În secolul al XX-lea, deţinuţii din lagărele de concentrare, dar şi din Gualg au fost nevoiţi să-şi asume acest rol, să găsească diverse trucuri pentru a înşela vigilenţa paznicilor şi a autorităţilor. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în lagărele germane existau, de exemplu, mici tipografii clandestine, de unde viitorii fugari îşi procurau actele necesare supravieţuirii în libertate. Un prizonier francez, ştiind că autorităţile germane îi eliberau uneori pe taţii cu mulţi copii, şi-a fabricat acte de bărbat căsătorit, cu mulţi copii. Ba chiar a făcut rost de poze cu copii, de­spre care pretindea că sînt ai lui. Alţi prizonieri, pentru a trezi dezgustul paznicilor, mimau diverse boli. În Gulag, trucurile funcţionau mai greu, autorităţile fiind foarte vigilente. Însă unele trucuri reuşeau, aşa cum s-a întîmplat cu un soldat german care a străbătut teritoriul sovietic prefăcîndu-se că este un soldat rus mut.

Evadaţi români

În studiul său, Ruxandra Cesereanu dă două exemple din cazuistica evadărilor româneşti. Este vorba despre Lena Constante şi Ion Ioanid. De altfel, relatarea evadării lui Ion Ioanid din lagărul de muncă de la Cavnic, în 1953, a inspirat-o pe autoare, după cum ea însăşi recunoaşte, în a scrie acest studiu despre fugari.

Prin modul în care acţionează în cele o sută de zile de libertate pentru a-şi păcăli urmăritorii, Ion Ioanid se încadrează foarte bine în categoria tricksterului. „Ilegalitatea înseamnă isteţime, iscusinţă, spontaneitate, dar şi imprudenţă ori bravură“, scrie Ruxandra Cesereanu în capitolul dedicat evadării lui Ion Ioanid. Prin urmare, Ion Ioanid, trick­sterul, păcăleşte vigilenţa Securităţii şi se angajează ca muncitor pe un şantier, pierzîndu‑se astfel în mulţimea celor care munceau la o platformă industrială. Mai mult, Ioanid se înscrie în Partidul Comunist, pe atunci Partidul Muncitoresc Român, „păcălind cu sarcasm regimul care încerca să-l captureze“.

Lena Constante, în schimb, nu a evadat, ca Ion Ioanid, la propriu, dintre zidurile închisorii. Evadarea ei a fost ceva mai specială, după cum bine ştiu cei care au citit cele două volume de memorii Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă. A fost o evadare prin imaginaţie, o evadare mentală, cel puţin într-o primă etapă. Ruxandra Cesereanu numeşte Evadarea tăcută „cartea neagră“, în care „detenţia este depăşită datorită refugiului în imaginar“, şi Evadarea imposibilă, „cartea cenuşie“, „unde soluţia evadării mentale este abandonată“. În închisoare, Lena Constante scrie poezie ontică, piese de teatru, poveşti pentru copii, basme. Confecţionează păpuşi din săpun şi paie, desenează, confecţionează cărţi de joc.

„Care este – se întreabă Ruxandra Cesereanu – revelaţia ontică şi cognitivă în acelaşi timp a Lenei Constante?“, şi tot ea dă răspunsul: „Timpul poate fi desfiinţat şi reînfiinţat. Femeia torturată şi deţinută este şi poate fi o învingătoare prin imaginaţie. O evadată, o fugară imposibil de capturat. Păpuşile confecţionate cu migală şi tandreţe, de pildă, sînt nişte deţinuţi în miniatură, dar şi substitute ale familiei ori prieteni imaginari în detenţie. Imaginînd şi creînd astfel, victima îi păcăleşte pe opresori, îi învinge. Cu ajutorul imaginaţiei, ea ţese o nouă piele de om, un nou creier (nereeducat, nelobotomizat)“.

Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX este un studiu vioi, alert, care, nu de puţine ori, are tensiunea specifică unui thri­ller. Se citeşte cu sufletul la gură, ceea ce nu surprinde, căci, după cum mărturiseşte Ruxandra Cesereanu, acest eseu despre evadări „este cel mai narativ dintre cele scrise şi publicate de mine pe tema violenţei“.


Ruxandra CESEREANU
Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 224 p.

Republica Moldova

•November 15, 2016 • Leave a Comment

O mâhnire acută pentru Republica Moldova și noile granițe (psiho-politice) care o vor despărți de România , la care mi-e deja teamă să mă gândesc. Dar respect maxim pentru curajoșii încăpățânați care au crezut într-o schimbare și s-au luptat pentru această schimbare și pentru Maia Sandu, stând la cozi să voteze (chiar dacă nu toți au reușit). Sus inima

Nu știu ce semn va fi având superluna, dar știu că timpul recent care a trecut a fost unul cu necazuri și tumult la nivel colectiv, în diferite părți ale lumii. Moartea lui Leonard Cohen, alegerea lui Trump, a lui Dodon, a lui Radev.

Uneori (sau adeseori), înfrângerile politice ale celor drepți îi fac pe alegători și pe aleșii acestora să fie obstinați în a rămâne activi, impecabili, civilizați, implicați. Fără lamentații, fără cedări, fără abandonuri, fără cinism ori scepticism, în ciuda decepției reale prin care au trecut. Este ceea ce se întâmplă cu prietenii mei basarabeni, acum. Deși Maia Sandu nu a fost aleasă, bătălia pentru ea și pentru ce reprezintă dânsa în Republica Moldova continuă – cu siguranță nu sunt singura care am sesizat această nuanță. Iar lucrul acesta concret (nu doar emoțional) mă face să nădăjduiesc.