Deportările din 1941, 1949, 1951

•June 30, 2022 • Leave a Comment

În luna iunie 1941 și în luna iulie 1949 au avut loc cele mai ample deportări instrumentate și coordonate de sovietici împotriva locuitorilor români din Basarabia și din Bucovina de Nord. Un al treilea val de deportări a avut loc și în primăvara lui 1951. Deportările au reprezentat o formă specifică de represiune gândită de autoritățile sovietice. Această metodă continuă și astăzi, dacă este să ne raportăm acum la deportările civililor ucraineni din zonele ocupate de armata rusă în estul Ucrainei. Fotografiile de epocă (majoritatea din 1941) din acest mic album al represiunii sunt emblematice în acest sens. În total, în cele 3 valuri ale represiuni au fost deportați aproximativ 80.000 de oameni (după unii istorici, cifra aceasta este minimală).

De ce e vital TIFF-ul la Cluj

•June 28, 2022 • Leave a Comment

De ce e atât de vital TIFF-ul în Cluj, chiar și atunci când în lume sunt atâtea necazuri și nenorociri. Un text excelent semnat de Corina Șuteu, care suprinde impactul TIFF, miza festivalului, comuniunea dintre oameni, răsfățul terapeutic pe care îl aduce și senzația cu adevărat esențială de vacanță de vară în timpuri în care nevrozele și depresiile bântuie cu nemiluita..

https://revista22.ro/cultura/ziua-in-care-vin-pestii?fbclid=IwAR01MZ8tMDWCLqk6sT4ZOTFQAMnceo7HL1b_EntUEs5HX-HDlA0igRhiHPI

Corina ȘUTEU

Atacul armat de la Oslo, din noaptea de 24 iunie, m-a găsit pregătită să scriu despre TIFF (Festivalul Internațional de Film Transilvania). De fapt, m-a găsit pregătită să încerc să comunic despre ceea ce cred că e foarte important în momentul de față: a ne păstra cumpătul și echilibrul interior în fața angoasei subterane care se manifestă în multe feluri în lume. Inclusiv prin astfel de atacuri armate, care se petrec într-una dintre țările cu cel mai înalt grad de respect pentru libertățile individuale. 

Cred că, la TIFF, această stare de spirit atât de necesară, care invită la găsirea sensului în haos, a fost prezentă atât în cei doi ani de pandemie (traversați „live” cu un splendid curaj și cu o determinare, aș spune, aproape irațională), cât și acum, la ediția 21. Din fericire, nimeni nu vede ce se petrece între pereții birourilor, unde un staff niciodată suficient se agită să rezolve sute de situații neașteptate pe zi și să nu irite sensibilitățile vedetelor de toate mărimile și naționalitățile care vin să participe și să profite de eveniment, dar care așteaptă, uneori nejustificat, să li se dea atenție constant, ca parte integrată a unui „spor de celebritate”. Asta face parte din trauma anuală a organizatorilor, victime sigure pe un teren pe care, oricât ai învăța din experiență, surprizele nu încetează să apară.

Anii pandemiei m-au determinat să mă întreb mai insistent ce face ca, în contextul României, în care multe proiecte culturale relevante capotează sau devin descurajant de autosuficiente, administrația e profund disfuncțională, cultura e marginalizată, manifestările de amploare sunt patronate exclusiv de autorități publice care le determină și orientarea în programare etc., TIFF-ul să reziste. Ba mai mult, să aibă autonomie, autodeterminare și o calitate extraordinară a conținutului.

În primul rând, doar un critic de film, un profesionist de talia lui Mihai Chirilov putea să mențină acest nivel.

Pentru că am obiceiul să îmi reprezint întotdeauna oamenii ca pe figuri din basme sau din literatură, timp de ani buni, directorul artistic al TIFF mi-a inspirat un „duh din sticla lui Aladin”, găsit de un corsar norocos. Acum însă, cred că el e mult mai aproape de Holden Caulfield, personajul lui Salinger, cel atât de obstinat în a nu face lucruri banale, adică acele lucruri pe care adulții autoreferențiali le acceptă ca fiind fatalismul vieții. Bref, programarea și dezvoltarea creativă ale TIFF îi datorează foarte mult lui Chirilov, pe care în cei șapte ani petrecuți la NY îl vedeam în perioadele în care colabora cu ICRNY, închizându-se seri și nopți întregi în camera lui, în maratoane de vizionări care precedau selecția Festivalului Transilvania. Și aportul său dedicat, inovator și generator de idei nu s-a oprit aici. În realitate, nici măcar nu știu unde și dacă se oprește undeva, în ceea ce privește festivalul.

La polul opus ca personalitate e regizorul Tudor Giurgiu, producătorul și creatorul TIFF. Un Harry Potter (comparația e deja banalizată) în a cărui baghetă magică se află: abilitatea remarcabilă de a găsi și folosi colaboratorii cei mai potriviți, talentul de a lăuda public convingător de-a lungul anilor personalități politice și miniștri de toate culorile (părând de fiecare dată de o genuină sinceritate), dublată de o la fel de convingătoare agendă artistică în care își găsesc loc filme angajate, precum „Legături bolnăvicioase” sau „De ce eu?”, o determinare diabolică de a face Clujul cultural „great again” și o știință organică de a conjuga diplomatic energii altfel contondente, în așa fel încât TIFF-ul să își atingă, la fiecare ediție, scopul. Tudor Giurgiu este, cred eu, un antreprenor cultural ieșit din comun.

Cu toate diferențele de personalitate dintre ei, pe Mihai Chirilov și pe Tudor Giurgiu îi aduc împreună, pe lângă o grozavă capacitate de muncă și dragoste pentru film, credința – împărtășită – în libertatea de expresie și libertatea de creație, ca esențe fondatoare, non-negociabile, ale unui eveniment cultural de asemenea amploare. Trebuie să amintesc aici că i-a ținut împreună și „energia roșcată”, când de amazoană, când de sailor-moon, a Oanei Giurgiu, cea a cărei forță inepuizabilă și totdeauna orientată spre soluții a desfăcut și refăcut nodurile existenței cotidiene, atât de eclectice și de mișcătoare, ale festivalului.

Și ar mai fi mulți alți oameni de enumerat și de descris, de-a lungul acestor două decenii, dar concluzia este una: spiritul TIFF pare sigilat într-o capsulă OZN mișcătoare, care se sprijină pe un grup mic și hotărât de oameni pasionați și fanatici de cinema. Ei au construit, în douăzeci și unu de ani – cu susținerea constantă a unui primar competent – un spațiu creativ și intelectual confortabil, în care te simți inspirat și protejat în același timp. Este o arhitectură în interiorul căreia fiecare își poate găsi camera preferată, filmul nou pe care îl caută, pelicula pe care dorește să o revadă, partenerul de dialog uman și profesional pe care era puțin probabil să îl întâlnească altundeva.

Ceea ce am scris mai sus mă face să mă gândesc la faptul că e necesar, din când în când, mai ales în contextul nostru național, să practicăm exerciții de admirație. Ele au întotdeauna, poate, o notă patetică, dar în cazul oamenilor care fac Festivalul Transilvania, oglinda cea mai fidelă a unui asemenea exercițiu este scena finală din Coupez/Cut, recentul film al lui Hazanavicius. Lipsiți de o scară care ar fi trebuit să fie la filmare, actorii improvizează una umană, cățărându-se unii pe alții, extenuați, plini de sânge, dar fericiți că își ating scopul, adică acela de a termina cu bine, după nenumărate peripeții, filmarea. Așa e și la TIFF. 

Într-o Românie în care educația nu mai aduce ghidajul necesar lumii moderne, în care accesul la cunoaștere devine tot mai dificil pentru anumite categorii sociale, în care profesionalismul și reușita prin muncă sunt marginalizate îngrijorător, Festivalul Transilvania oferă exemplul unei alternative a continuității și a posibilului, în ciuda crizelor și a impasurilor sociale și politice de tot felul. În mod special, el întreține conștiința importanței experienței directe a culturii și a necesității ca arta, sub diversele sale forme, să incite la gândire critică, să lanseze procese colective de interogație spirituală. Și să facă asta atât pentru comunitatea de film națională și internațională, cât și pentru publicul larg. TIFF e unul dintre argumentele concrete în favoarea unei sintagme care sună, din păcate, a slogan fără acoperire, deși nu este unul: arta ca serviciu public. Sunt sigură că, dacă într-un an festivalul nu s-ar ține, reacția de frustrare a locuitorilor din Cluj ar fi majoră și sistemică. Fiindcă ei știu că au nevoie și de canalizare energetică, și de curățenie emoțională.

Festivalul promite și oferă o experiență agregată, conectivă, pe care o condensează în zece zile, construind publicului dorința și, în timp, obișnuința de a face experiența artei cinematografice prezentate în configurații estetice cât mai diverse și mai provocatoare. El devine, de aceea, un bun local și o parte din identitatea culturală a locului. Iar asta articulează și un subtil dialog cu pericolul întotdeauna prezent al naționalismului și al radicalismelor de tot felul.

Nu în ultimul rând, îmi amintesc de prima venire la TIFF, în 2009, pe când nu existau încă proiecții în piață, nici Casa TIFF, nici petrecerile intense și colorate de acum. După ultimul film aveai șansa să mănânci ceva doar în colțul Pieței Unirii, la o șaormărie micuță. Nu au trecut decât 12 ani de atunci și numărul de restaurante și de hoteluri care au apărut în centrul Clujului e impresionant, iar aportul economic indirect pe care îl are TIFF în oraș este, după un studiu realizat la UBB, de 7,5 milioane de euro pe an.

Și dacă ne spunem că fără TIFF nu ar fi fost, poate, nici UNTOLD, aportul economic indirect s-ar dubla. Dar asta ar putea și ar trebui să fie subiectul unei alte discuții.

Conversând cu Alex Leo Șerban acum mulți ani despre filmul lui Cacoyannis „Ziua în care vin peștii”, pe care amândoi îl știam pe dinafară, ne minunam de capacitatea de previziune a regizorului în 1967. El descria deja pericolul perisabilității iminente a lumii în care trăim și amândoi evocam acea scenă celebră în care masele de pești morți încep să invadeze plaja pe care turiștii dansează inconștienți, cuprinși de extazul unei false libertăți, lipsită de griji.

Filmele bune, ca orice operă de artă, ne pot pregăti interior pentru ceea ce este și pentru ceea ce vine. Dar trebuie și să ni le pună cineva la dispoziție și să ne ghideze inspirat în vizionarea lor.

Trailerul din acest an al Festivalului de film de la Cluj reproduce, pur și simplu, o secvență din „Balanța” lui Lucian Pintilie. Personajele pun în scenă un carnagiu al cărui autor e o fetiță care împușcă virtual cu pistolul pe toți invitații la petrecerea de Crăciun. Toată lumea acceptă acest joc macabru și cade răpusă, într-o secvență neliniștitoare în care hilarul, grotescul și tragicul se amestecă savant și eficient.

„Make films, not war!”, într-adevăr. //

TAGS:

TIFFfilm

Trei soluții la războiul din Ucraina ?!

•June 17, 2022 • Leave a Comment

Trei scenarii vehiculate de anglo-americani despre posibila încheiere a războiului (toate sunt nocive, de fapt). 1. Rusia va asuma un război de uzură până când ambele țări vor fi epuizate și niciuna din tabere nu va fi câștigătoare, iar un armistițiu obosit va fi singura soluție. 2. Rusia va încheia războiul, după ce va fi satisfăcută de cuceririle teritoriale complete ale regiunilor separatiste. 3. Rusia va cuceri tot Estul Ucrainei, dar nu se va opri aici, încercând apoi să obțină cât mai mult din teritoriul ucrainean. Nocivitatea maximă a culiselor legate de acest război: Putin își dorește să revină la granițele Uniunii Sovietice, din 1945, căci amenințări verbalizate apar tot mai des inclusiv la adresa Lituaniei și a Republicii Moldova. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului a amenințat deja că Moldova ar putea deveni a doua Ucraină.

Între timp a avut loc vizita la Kiev a patru lideri europeni: Macron, Scholz, Draghi și Iohannis. Un mesaj ferm de susținere din partea Franței, Germaniei, Italiei și României. Un răvaș afectiv concret al Europei, de fapt (în ciuda câtorva retractili – Ungaria, de pildă). Dar ajunge oare așa ceva? Oamenii mor cu nemiluita în Ucraina, cine mai ține cont și numără toate aceste suferințe și pierderi? Vizita celor patru reprezentanți europeni de marcă a stârnit furie la Moscova, iar trei dintre ei (Macron, Scholz, Draghi) au fost taxați ca reprezentanți ai zonelor așa-zis degenerate ale Europei….

32 de ani

•June 14, 2022 • Leave a Comment

Au trecut 32 de ani de când Fenomenul Piața Universității 1990 a fost lichidat de Ion Iliescu (președintele în funcțiune, pe atunci) și acoliții săi. Am urmărit, duminică, o emisiune la televiziunea B1 (cu Laura Chiriac și Oana Stănciulescu) dedicată subiectului. Cele două jurnaliste au fost bine intenționate să sintetizeze subiectul, dar nu își făcuseră tema, mai exact nu prea citiseră cărțile și reportajele despre Piața U 1990, în așa fel încât să explice clar care a fost sensul major al acestei mișcări civice (cea mai importantă din România postcomunistă). Așa încât, pentru cunoscători și necunoscători laolaltă, postez aici o parte din articolul lui Corin Braga, publicat în revista Contrapunct, în 1990:

PIAȚA UNIVERSĂTĂȚII – FENOMEN RELIGIOS

Ce voiau manifestanţii din Piaţa Universităţii? Revendicările lor erau, evident, de natură politică. Se întîmplă, însă, că, de la un moment dat, un fenomen nou a germinat din interior, fenomen inefabil, neconştientizat probabil nici de către demonstranţi. Îmi propun să susţin faptul că Piaţa Universităţii a fost o manifestare de natură religioasă. Poate părea o ipoteză lipsită de simţul măsurii, a unui intelectual care se extaziază demagogic în faţa unui fapt comun, renunţînd la simţul realităţii pentru a supralicita ideea opoziţiei. Înţeleg, însă, fenomenul religios în sensul lui Mircea Eliade, ca o epifanie oarecum incontrolabilă a numenului, chiar în condiţiile în care simbolul sacru e total laicizat, cum se întîmplă în fenomenul hippy, spre exemplu. Se pare că Piaţa Universităţii a şi fost intuită ca atare, chiar dacă pentru a fi discreditată, atunci cînd i s-a atribuit o mistică legionară. Falsul acestei identificări iese în evidenţă prin simpla comparare a obiectivelor şi metodelor politice. Eu am să mă refer doar la deosebirea “teologală”. Fanatismul fascist avea la bază morala supraomului, a puterii celui puternic, a libertăţii absolute, darwiniene. Era o mentalitate de stăpînitor care, în virtutea puterii, îşi arogă toate drepturile. Or, libertatea Pieţei Universităţii a fost una ecumenică. Ea a cerut demisia conducerii statului nu în virtutea unei dorinţe de a impune o dictatură proprie, ci în măsura în care această conducere nu acceptă, în numele majorităţii, vocile minorităţii, fiind incapabilă să asigure armonia tuturor.

Dacă ar fi să găsim Pieţei Universităţii un termen de comparaţie, acesta e satyagraha (“puterea adevărului”, “puterea spiritului”), mişcarea iniţiată de Gandhi, ce a dus la eliberarea Indiei de sub dominionul englez. Elementul comun cel mai frapant este nonviolenţa, pasivitatea activă. Pentru un popor care a fost dezobişnuit de elementarele deprinderi de dialog şi toleranţă, pentru care disputele politice se poartă la nivel umoral, coleric, ca o decompensare a unei frustrări de 45 de ani, o asemenea atitudine a putut şoca. Am asistat la scene de perplexitate în rîndul unor contra-manifestanţi, atunci cînd la lozinci li se răspundea cu cîntece, la înjurături, cu aplauze, la devastări (ruperi de pancarte) cu pasivitate, la provocări belicoase, cu aşezatul în genunchi, la gesturi agresive (irumpţia unui buldozer), prin culcarea în faţa şenilelor. Aflată între apatheia stoică şi răspunsul christic la violenţă, pasivitatea activă aparţine unei atitudini cvasireligioase de renunţare la sine în favoarea unei idei, a unui principiu secularizat al martiriului. Pericolul reprezentat de ea nu e acela al violenţei, cum au pretextat guvernanţii, ci acela al iradierii simpatetice în cercuri tot mai largi. Dar Piaţa Universităţii a fost nu numai un focar (gîndit pentru a menţine aprinsă scînteia unei virtuale “rebeliuni” – după cum afirmă diriguitorii), ci şi un paratrăznet de descărcare paşnică a unor nemulţumiri şi tensiuni reale, pe care politica de ignorare a guvernului le-a făcut tot mai explozive. Revolta a izbucnit doar atunci cînd Piaţa Universităţii a fost sufocată. Tocmai datorită faptului că ea funcţiona ca o “supapă” le-a fost atît de greu provocatorilor să compromită manifestaţia. Apelul de asediere a televiziunii circulase deja cu o lună înainte, dar provocările au putut fi sistematic dezamorsate, atîta timp cît represiunea violentă nu a intrat în ecuaţie. A atacat cel căruia i-au cedat primul nervii.

O a doua trăsătură ce trădează, după mine, prezenţa religiosului, este gratuitatea. Scopul manifest pentru toată lumea era cel politic, dar pe sub acesta a apărut o altă motivaţie, aproape invizibilă din cauza lipsei de finalitate practică: nevoia de a fi de faţă, sentimentul că aici se întîmplă ceva. Dincolo de obiectivele politice, s-a impus nevoia de participare pur şi simplu. “Ce vor? Ce mai vor?” se întrebau toţi cei care nu se împărtăşeau din această stare de spirit. Şi pentru a se elibera de iritarea de a nu înţelege, ei s-au grăbit să atribuie fenomenului cauze inventate sau irelevante, ce condensau mai degrabă repulsia lor, dîndu-i o justificare raţională. “Explicaţiile” au mers de la anarhism şi revoluţionarism resentimentar la manipulare de către forţe oculte, ce i-ar fi cumpărat pe manifestanţi. De altfel, se pare că nici chiar aceştia nu au înţeles exact situaţia atunci cînd au încercat, spre exemplu, să facă liste pe ore cu grupurile de veghe. Fenomenul religios nu poate cristaliza pe scopuri concrete, el presupune opţiunea liberă, participarea gratuită. “Fixarea” greviştilor foamei pe revendicarea unei televiziuni independente a produs tuturor un fel de dezamăgire: dezamăgire inexplicabilă altfel decît în termeni absoluţi, căci, pragmatic vorbind, o televiziune liberă ar putea fi instrumentul suficient pentru răsturnarea balanţei politice. Şi tot din acest unghi de vedere îmi explic şi neputinţa de a ajunge la un dialog. Dacă, pe de o parte, conducerea nu era oricum dispusă la concesii, am impresia că de-abia o măsură radicală (demisia în bloc) ar mai fi putut, de cealaltă parte, să recupereze o năzuinţă ce căpăta un caracter tot mai independent. Listele de revendicări, discursurile ce se ţineau din cele două tribune (fie chiar în contradictoriu) nu mai aveau importanţă în sine. Ele deveniseră un fundal sonor, un element al cadrului afectiv, comentariul intelectual resorbindu-se în curentul spiritual.

O altă trăsătură a manifestaţiei din Piaţa Universităţii (ca şi a suratelor ei mai mici din alte oraşe) e o anumită experienţă a libertăţii. Nu cred că e exagerat a compara încercuirea unor “zone libere de neocomunism” cu delimitarea, de către comunităţile descrise de Mircea Eliade, a unui spaţiu sacru. Acest loc e conceput ca sustras din contingent, ca un centru de unde emană o energie transfiguratoare. Libertatea politică a zonei începuse să se conjuge cu o libertate spirituală, cu o emancipare a persoanelor de sub somaţiile mediului. Un bătrînel prezent zilnic mărturisea că se scoală în fiecare dimineaţă pradă unei angoase fără motiv: la venirea în Piaţa Universităţii, neliniştea îi era înlocuită treptat cu o stare de calm şi siguranţă. Aproape toţi participanţii au resimţit acea senzaţie inexplicabilă şi indescriptibilă de bien être, de neînţeles pentru cel care nu e de faţă.

După cum spuneam, această libertate nu e cea a nietzscheeanului “dincolo de bine şi de rău”. Libertatea “stăpînilor”, a egoismului acaparator, creează o isterie colectivă războinică. Dimpotrivă, comuniunea unor persoane care renunţă la sine creează o koinonia (o chinovie, pe româneşte), adică o adunare în care energia spirituală (aş spune “harul”) circulă liber. Participarea ipostatică este prin sine un fenomen religios. Pare un exemplu meschin, dar faptul că manifestanţii făceau curăţenie noaptea (ignor în mod deliberat fauna parazită de bişniţari, tolerată şi chiar încurajată de autorităţi) e o dovadă că Piaţa Universităţii nu a stat sub semnul anarhismului distructiv, ci al unei libertăţi asumate.

Preşedintele şi guvernul au ignorat tocmai latura spirituală a demonstraţiei. Nu au înţeles că, dînd dispoziţie poliţiei să intre brutal peste manifestanţi, nu împrăştie doar cîteva zeci de îndîrjiţi ai unei forme de luptă politică devenită anacronică după alegeri, ci atacă însuşi simbolul libertăţii în comuniune format aici. Ca manifestare exterioară, Piaţa Universităţii 1990 a încetat să existe (după atacurile polițienești din 13 iunie și mineriada din 14-15 iunie 1990); sufletul ei a fost însă interiorizat, prin dialectica persecuţiei şi transfigurării. Devine limpede că sensul ei nu se află în sfera pragmaticului, ci în cea a spiritului. “Golania” a reprezentat, în fond, un fenomen spontan de catharsis social. Ignorată (refulată, aş spune) de către autorităţi, nevoia de exorcizare colectivă a comunismului şi-a creat singură un ritual cvasiliturgic: Piaţa Universităţii a sfîrşit prin a cristaliza într-un simbol.

Remember Piața Universității 1990

•June 12, 2022 • Leave a Comment

O sinteză pe care am publicat-o pe platforma Sens politic.

Lucreția Jurj

•June 11, 2022 • Leave a Comment

O carte care merită să fie citită pe deplin și în care am avut bucuria să scriu o postfață..

Lucreţia Jurj (1928-2004) este una dintre puținele mărturisitoare care a ajuns să-şi relateze experienţa de femeie partizan, luptătoare în munți. Ea activează ca femeie-partizan în perioada 1950-1954, în cadrul grupului Teodor Şuşman, din Apuseni (mai exact din Munţii Vlădeasa), alcătuit din 8 oameni. Din pricina presiunilor Securităţii care o supraveghea, ea decide să se refugieze în munţi. Dragostea pentru soțul ei Mihai Jurj este un factor decisiv în hotărârea luată.

Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede, Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).

Suflet simplu și curajos, Lucreția Jurj, recunoaşte câteva sentimente care i-au însufleţit şi alimentat rezistenţa: patriotismul, credinţa creştină şi iubirea față de soțul ei. Povestește despre toate aceste lucruri cu tenacitate ţărănească asumată și cu o modestie remarcabilă.

Pentru mine, Lucreția Jurj a însemnat mult. Am avut o relație directă cu ea, am avut-o invitată în fața studenților, după publicarea cărții ei admirabile de mărturie, înregistrată și transcrisă de istoricii Cosmin Budeancă și Cornel Jurju care, iată, este reeditată benefic într-o variantă mult adăugită, acum, la editura Polirom.

Ea este personaj și în romanul meu frescă, Un singur cer deasupra lor ; acesta are ca prim capitol o poveste despre femeia bravă care a fost Lucreția Jurj (iar capitolul respectiv se numește chiar „Lucreția”). Am căutat uneori o femeie-cruciat de-a lungul istoriei, Lucreția a fost tocmai așa ceva, dar într-un mod discret și simplu.

Pen Ucraina despre războiul putinist (din nou)

•June 10, 2022 • Leave a Comment
At least 32 Ukrainian and foreign journalists have been killed in Ukraine since the beginning of the full-scale Russian invasion. 8 of them were killed while performing their professional duties. While some politicians call for Russia “not to be humiliated”, we ask you to help us to survive and to #ArmUkraineNow
Every day the Russian army is targeting the civilian infrastructure of Ukrainian settlements. Russia is actively worsening the global food crisis by shelling Ukrainian grain facilities in Mykolaiv and rail car repair works in Kyiv. To save the world’s poorest countries from starvation we must defeat Russia as soon as possible.Since the beginning of the war, Mariupol has had no free water supply. Russian occupiers are forcing the people of Mariupol to work for water by dismantling blockages and helping to hide Russiaʼs war crimes. The occupier continues to force residents of the temporarily occupied territories of Ukraine to serve in the armed forces of the Russian Federation.Occupying the territories of Ukraine, the Russians replace Ukrainian road signs with Russian ones, install monuments to the communist dictator Lenin, and hang posters proclaiming the false belonging of a Ukrainian city to the Russian world. The Russians turn off Ukrainian channels and radio stations and bring in cars with plasma screens from which Russian propaganda is broadcast. At the same time, Russians continue attacks on Ukrainian cultural heritage. On 5 June, the Russian army attacked the Sviatohirsk Lavra monastery, one of Ukraine’s holiest Orthodox Christian sites in the Donetsk region, where several hundred laity, including children, the disabled, the elderly and monks, took refuge from the fighting.  The Skete of All Saints, Historic wooden Orthodox church, burned down. As a result of a previous attack on  Sviatohirsk Lavra on 1 June, 3 monks were killed and five were seriously injured in the monastery. One of them died at the hospital.
At least tens of thousands civilians have been killed in Ukraine due to the Russian full-scale war, hundreds of children among them. It is impossible to establish the actual number of dead and wounded due to the fact that the occupation forces are continuing their assault on Ukrainian cities. Russia’s war against Ukraine has already produced over 4.7 million refugees.

Liceeni ucraineni absolvenți, dansând printre ruinele școlii lor

•June 9, 2022 • Leave a Comment

Liceeni ucraineni absolvenți, dansând printre ruinele școlii lor, la Harkov. Un fel de a trăi cumva și în vremuri de război. Triști și totuși dansând pentru tinerețea lor și pentru absolvirea liceului, în ciuda tragediei care se petrece, zi de zi, în Ucraina. Au înțeles ce înseamnă a rezista.ucraineni

R. M. N.-ul lui Mungiu

•June 7, 2022 • Leave a Comment

E o parabolă elocventă pentru România (cusururi și grotesc), dar și pentru Europa . Și are ceva din dimensiunea oarecum enigmatică a celuilalt film preferat al meu marca Cristian Mungiu – DUPĂ DEALURI. În R.M.N. joacă o sumedenie de actori clujeni (de teatru): a fost o bucurie să îi revăd ca actori de film, mai ales că au rămas la fel de buni și în acest caz.

În rolurile principale – Judith State și Marin Grigore, doi actori de cursă lungă, cred.

Credința noastră este viața noastră

•June 5, 2022 • Leave a Comment

Astăzi s-a sărbătorit ziua celor șapte episcopi greco-catolici beatificați la 2 iunie 2019 – de către papa Francisc : Vasile Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Figura celui din urmă mi-a fost cea mai apropiată, căci a fost mentorul bunicului meu patern, Vasile Cesereanu, dar și fiindcă este singurul din cei 7 care a lăsat o carte de memorialistică despre domiciliul obligatoriu și despre detenție.

Cartea este concepută ca o formă de rugăciune vie, o liturghie continuă și în ciuda Căii Crucii (domiciliul obligatoriu îndelungat, detenția la Sighet), pe care mărturisitorul o amintește statornic, este luminoasă, căci materializează o încercare și un test la care ierarhul consideră că este supus de Dumnezeu. Martiriul este văzut ca o cale de întărire a credinței, de aceea memoriile lui Iuliu Hossu alcătuiesc și o foarte amplă scrisoare pastorală fragmentată și testamentară. Atât în domiciliul obligatoriu (care a fost de fapt o formă subtilă de deportare sau de lagăr), cât și în detenție, Iuliu Hossu cutreieră contemplativ eparhia pentru a împărtăși, binecuvânta și a dărui dragoste spirituală. Vizitația canonică mentală a ierarhului are funcția unui pelerinaj dublu: de rememorare și de terapie spirituală. Demonstrația lui Iuliu Hossu este aceea că, deși Biserica greco-catolică a încetat să existe în timpul regimului comunist, fiind desființată în documente (pe hârtie), ea este vie, păzită cu credință și strășnicie în suflete și în minți, găsindu-și o altă cale de supraviețuire, clandestină. Iar viitorul va aduce resurecția ei inclusiv oficial – în acest punct, episcopul de Cluj-Gherla este profetic și vizionar. Mărturisitorul sfătuiește ca învierea Bisericii să fie pregătită, de aceea el însuși continuă arhipăstorirea (simbolic și mental) turmei de credincioși, inclusiv când se află în domiciliu forțat ori în detenție. Prin acest gest re-întemeietor, Iuliu Hossu este cel care asumă învierea Bisericii sale, iar testamentul său din memorii devine “testament al dragostei”. În arest, detenție ori domiciliu obligatoriu, activitatea centrală a episcopului de Cluj-Gherla (și mai apoi a primului cardinal român) este rugăciunea, întrucât inclusiv în condiții punitive aceasta înseamnă a supraviețui, a trăi, a rezista. Arestul, domiciliul forțat, închisoarea vor concretiza ani de pastorație mentală și sufletească.