Lucreția

•March 20, 2017 • Leave a Comment

Lucretia Jurj

 

Lucreţia Jurj (1928-2004), singura femeie care s-a alăturat Grupului de luptători Şuşman, din Munţii Apuseni. Mi-a fost tare dragă și am povestit cu ea destule despre rezistență, între 2000-2004. Trădaţi de ultima lor gazdă conspirativă, Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său Mihai şi fratele vitreg al acestuia, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate în vara anului 1954. Lucreția a stat 4 ani în munți și, după ce a fost capturată, a făcut 10 ani de închisoare. Mărturia ei integrală se găsește în cartea semnată de Cornel Jurj și Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002. Ar merita reeditată.
„Cât am stat la Securitate, nu am avut îmbrăcăminte de puşcăriaş. Ei nu mi-o dat nimic. Eram cu hainele cu care eram îmbrăcată, când m-o prins /…/. Aveam pă mine o bluză şi fustă. Fusta era maro, iar bluza bordo, aşa, cu mânecă scurtă. În picioare mi se pare că aveam pantofi sau ghete, nu mai ţân minte exact ce-am avut. Tăt cu hainele care le-am avut pă mine am stat 5-6 luni” povesteşte Lucreţia Jurj. Aceasta, însă, a găsit o metodă inedită de a-şi menţine hainele curate. În 1954, intra sub duş cu hainele pe ea şi le spăla, pe rând. „Îmi amintesc că mă duceam la baie şi spălam tăt ce-aveam pă mine. Le spălam numa’, cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. În celulă mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele pă calorifer până să uscau.„
Pentru alte informații, poate fi consultat linkul


http://www.memorialsighet.ro/lucreia-jurj-costescu/

Anița și Elisabeta

•March 17, 2017 • Leave a Comment

 

17309172_1340424366003299_81688974273604134_n

O povestitoare și mărturisitoare de omagiat oricând : Anița Nandriș-Cudla (1904-1986), deportată vreme de 20 de ani în Siberia. O supraviețuitoare.

« Carnia s-a topit pe noi, a rămas numai pielia și ciolanile. Puteai să numeri toate ciolanașile, vinile șediau sub piele rădicate ca niște biciuști. Am fost rămas numai schiletul, cum vediam odată prin cărți. Ne uitam unul la altu și gîndiam, aice e sfîrșitu nostru./…/ Ne rugam cu toții lui Dumnezeu să ne dăruiască putere și să ne ajute puteria lui, să putem birui toate greutățile ce stau împotriva noastră și să putem eși din prăpastia ceia, să nu ne rămîie ciolanile prin pustiurile celia depărtate. »

(Anița Nandriș-Cudla, “20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”, Humanitas, 1991)

 

17264241_1340719515973784_5390061364092435028_n

 

Elisabeta Rizea (1912-2003), o supraviețuitoare a schingiuirilor aplicate de oamenii Securității și o mărturisitoare impetuoasă despre rezistență și obstinație:

“Sunt ca o mască, acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine și de inima rea pe care am avut-o. /…/
Mi-a căzut, doamnă, păru… Cu ce mi-a căzut cănd m-a spînzurat de cui, cu ce mi-a căzut acolo, în groapa aia, nu mai am păr în cap. Am o băsmăluță pe dedesubt și, uite, cîteva fire. Mi l-au smuls, doamnă, și cică să tac. Da poți să taci, doamnă? Nu pot, nu pot! Îmi vine să zbier ca o vacă, prin cîte am trecut…”

(„Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”, culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Humanitas, 1993)

 

 

 

 

Justiția

•March 15, 2017 • Leave a Comment

Nu președintele, nici guvernul, nici parlamentul, ci justiția este plămânul unui popor. Dacă plămânul acesta se îmbolnăvește, respirația poporului respectiv devine viciată. Nu sunt pentru Fiat justitia, pereat mundus (deviza lui Ferdinand I de Habsburg, în secolul al XVI-lea), dar la fel de riscant îmi pare și principiul dominoului care tocmai se desfășoară acum în justiția română, pe cale de a intra, poate, în colaps. Și poate cel mai periculos și fatal lucru este propunerea unei legi prin care procurorul-șef al României să fie numit (și ales) de Parlament, iar nu de președintele țării. Cum spuneam justiția este plămânul unui popor. Să ne ferească politica și istoria autohtone (ori să ne ferească Dumnezeu!) de vreun emfizem, de vreo fibroză, de vreo pneumonie ! Și ar mai fi destule boli pulmonare, desigur. Dar, poate, sunt eu excesiv pesimistă în momentul de față, din pricina efectului aluvionar al știrilor actuale legate de mersul justiției și de sforile și sforăriile de care depinde aceasta.

Între execrabil și dezagreabil

•March 15, 2017 • Leave a Comment

Mereu ajungem să optăm, în politică, între două lucruri proaste. Partidele și liderii lor sunt – fie opțiuni execrabile, fie opțiuni dezagreabile. Mereu ne drămuim conștiința de votanți, ezitând, negociind, despre care ar putea fi soluția de compromis mai puțin amară ori acră. Rar au existat, în postcomunismul românesc, lideri măcar relativ imaculați : Corneliu Coposu a fost unul dintre aceștia (acum 20 de ani), altul nu știu în așa fel încât să pun mâna în foc. În mod statornic, ajungem să căutăm scări de incendiu, portițe de ieșire. Mereu ne găsim între bolgii. Și, lucrul cel mai riscant, uneori soluția dezagreabilă se dovedește a fi, în cele din urmă, oricum execrabilă. Dar – e o zi frumoasă, astăzi, la Cluj și pe Someș, așa încât să încerc măcar pentru câteva ore să nu mă mai gândesc la mersul anevoios, scrâșnit, al acestei țări.

Bodyguarzii Partidului

•March 3, 2017 • Leave a Comment

Bodyguarzii Partidului

Cenzorii comuniști și metehnele lor

În 2016, Liviu Malița a publicat două cărți despre cenzură: inițial, cele două opuri au alcătuit o singură carte uriașă; ca să devină publicabilă din pricina numărului mare de pagini care era prohibitiv pentru răbdarea cititorului, autorul și-a rupt în două cercetarea, după cum urmează – Cenzura pe înțelesul cenzuraților (Editura Tracus Arte) și Literatura eretică. Texte cenzurate între 1949-1977 (Editura Cartea Românească). Este vorba despre niște ample volume de analiză mentalitară legate de fenomentul cenzurii, monografii ale represiunii artistice, vădind o cercetare minuțioasă a manipulării prin propagandă în timpul regimului comunist din România. Ambele cărți sunt orwelliene în felul lor, în sensul mentalitar pe care l-am specificat deja: analizele și simultan sintezele făcute de Liviu Malița reflectă felul în care, în timpul perioadei comuniste, cenzura nu a fost doar supraveghetorul drastic al creierelor artistice, ci a devenit chiar mediul de producere a culturii. Cenzura a devenit tocmai matricea de forjare a culturii și în special a literaturii, malformată cu tendință și procustian. Cercetarea de față prezintă, în același timp, o etapizare nuanțată a cenzurii, de la perioada clasică la neo-cenzură (după 1977), când Comitetul pentru Presă și Tipărituri a fost desființat, dar cenzura a continuat să funcționeze punitiv, catalizând inclusiv auto-cenzura unor autori dornici să publice, dar prudenți la propria lor literatură cu risc de posibilă subversivitate. Cărțile lui Liviu Malița provoacă o lectură dublă, etajată: la nivel normal (sus) se găsesc analizele principale, dar la fel de captivante sunt notele de subsol care reprezintă un alt nivel al lecturii, mai acut, nuanțat și uneori chiar tâlcuitor.

Originile cenzurii în comunism sunt derivate din câteva modele recunoscute: cenzura bolșevică sovietică, dar și cenzura regală carlistă. Cea dintâi carte (Cenzura pe înțelesul cenzuraților) conține inclusiv dosarul unui manual comentat despre cenzură, întrucât sunt prezentate lămuritor regulamentele, normele și metodologia acesteia, principalele acțiuni ale cenzurii (interdicția, mutilarea, persuasiunea), portretele tipologice ale cenzorilor și ale cenzuraților (plus diferite nuanțe intermediare – cenzorii complice, de pildă, sau scriitorii cu poziție instituționalizată). Liviu Malița discută toate aceste elemente ca un legislator, cu pregnanță și suplețe juridică remarcabile. Etapizarea funcționării cenzurii este emblematică pentru felul în care a funcționat acest comando instituțional: 1. 1949-1954, perioada belică, de gardian brutal, a cenzurii; 2. 1954-1969, perioada pedagogică, “didactică”, a cenzurii; 3. 1971-1977, perioada de restalinizare a cenzurii, de reimplementare a ideii de purificare ideologică și control extrem. Este radiografiat la nivel decizional întregul sistem ramificat al cenzurii.

O secțiune aparte o ocupă portretele cenzorilor și cenzuraților. Tipologic, cenzorii sunt niște agenți ai interdicției și igienizatori cu tendință (semafoare ale deraierilor, inadecvărilor, ereziilor) după o ierarhie bine stabilită.  Cenzorii sunt, psihoistoric vorbind, niște soldați lingvistici sau securiști ai cuvintelor; bodyguarzi ai Partidului (după cum i-am numit deja în titlul acestui text). Iar cenzurații sunt niște “infractori potențiali” care trebuie supravegheați drastic și ulterior călăuziți pentru a nu mai face erori ideologice. Cercetarea lui Liviu Malița înfățișează o serie de studii de caz despre politicile editoriale și revuistice și despre practica cenzurii din România comunistă, coagulând un manual procedural despre intervenționismul abuziv al cenzurii. Demonstrația indică limpede că cenzura era o metodă de puniție și control a Poliției Politice (Securitatea).

Cenzura pe înțelesul cenzuraților conține și scene de un umor absurd, secvențe despre clevetelile oficiale între cenzori și despre turnătoriile dintre ei, întrucât acești funcționari nu au fost niciodată imperturbabili, ci vicioși, blamabili, nevrotici chiar, blazați, iar unii (foarte puțini) inclusiv relativ rebeli, atunci când nu au fost carieriști și robotizați (în majoritatea cazurilor). Deraierile de la tipologia robotizată a cenzorului indică faptul că sistemul nu funcționa perfect, deși procentul său de monstruozitate era uriaș, iar beția de putere, extremă. Nu atât fapta trebuia pedepsită, cât creierul „rău-gânditor” al unor scriitori și artiști percepuți ca răzvrătiți, de aici tipologia celor cenzurați: scriitori oficiali, tolerați, interziși. Cenzura devine în comunism o disciplină represivă de a descoperi și elimina în operele literare nu doar fapte și scenarii ideologice nedorite de sistem, cât intenții răuvoitoare care trebuiau sancționate înainte de a reverbera colectiv.

Literatura eretică. Texte cenzurate între 1949-1977, cartea care continuă cercetarea din Cenzura pe înțelesul cenzuraților, afirmă ideea că eretic era, pentru cenzori, tot ceea ce putea fi blamabil, oficial vorbind, de aici caracterul asumat castrator, asfixiant, desfigurator și vigilent-sterilizator al instituției. Uneori, cenzura era confuză ori chiar halucinatorie, cu puseuri paradoxale de toleranță și permisivitate (în perioadele de destindere ideologică). Dar, în general, ea a acționat ca un bolid brutal și distrugător prin malformare.

Care anume texte erau cenzurabile și periculoase? Toate – id est texte religioase, filosofice, istorice, literatura angoaselor, textele evazioniste, cele erotice. Acesta este motivul pentru care cea de-a doua carte a lui Liviu Malița, cu studiile sale de caz, este un manual-raisonneur despre vânătoare și hărțuială, întrucât totul era periculos din perspectiva cenzurii. Era vânate cuvinte, teme, subiecte, religii, ideologii, istorii etc. Poezia era cenzurată, de pildă, pentru că era metafizică, a-socială și confesivă. Proza era cenzurată întrucât concretiza un pluriperspectivism al vocilor narative, imposibil de controlat. Teatrul era cenzurat mai ales întrucât era reprezentabil public. Tirajul unei cărți era și el cenzurabil, în funcție de autor și temă. Existau o serie de -isme repudiate de cenzură și taxate: apolitismul, estetismul, formalismul, naturalismul, avangardismul, onirismul, evazionismul, ermetismul, experimentalismul. Cenzura manifesta o repulsie specială față de fantastic și absurd, pe care îi era imposibil să le manipuleze și disciplineze, datorită caracterului încifrat și adesea distopic al acestora.

Istoria României era cea mai supravegheată de ochiul ciclopic al cenzurii. Erau interzise critica Partidului, critica comunismului, critica liderilor PCR, dar și legionarismul, figura lui Ion Antonescu, Bucovina, Basarabia, prizonieratul românilor în URSS, demitizarea unor figuri istorice precum Avram Iancu (depresiv după înfrângerea revoluției), indezirabili precum clanul Brătianu, Iuliu Maniu, episcopii martiri ai Bisericii greco-catolice, 23 august 1944 etc. Religia era interzisă complet. Actualitatea era cenzurată la nivel descriptiv: era respins banalul cotidian, cenușiul zilnic, penuria morbidă a vremurilor (optzecismul, în parte, iar mai târziu autorii douămiiști își vor lua revanșa, optând tocmai pentru înfățișarea unei realități depresive și deviante!).

Fascinant este cazul Goma și al romanului său Ostinato, prezentat pe îndelete de Liviu Malița. Cenzurat în manuscris, Goma acceptă inițial diferite imixtiuni și amputări indicate de cenzură. Ulterior, după ce cazul său rebel a devenit internațional, Paul Goma ramifică și dezvoltă tocmai temele și chestiunile interzise de cenzură, amplificându-le. Șansa sa a fost publicarea romanului în Occident și popularitatea de care se bucura Alexandr Soljenițîn cu care Goma era comparat pozitiv.

Liviu Malița se ocupă aproape psihoistoric de relevanța culturii eului la care cenzura comunistă are alergie. Poezia intimistă și proza psihologică, în mod special, erau repugnante pentru autorități, întrucât nu vizau colectivitatea și masele, ci exact opusul lor. Mai ales în ce privește poezia intimistă a existat o contracarare feroce. Îmi amintesc propriul meu caz de poetă debutantă când, la sfârșitul anului 1988 și începutul lui 1989, am depus un manuscris de poezie la editura Dacia din Cluj, iar respectivul manuscris a fost respins la București (unde s-a făcut supracontrolul tematic al textului) întrucât foloseam cuvinte interzise precum sânge, moarte, negru, cuțit, înger, viol etc. Mi s-a sugerat atunci (dat fiind că eram indezirabilă ca poetă prin nevroza tematică) să prezint un manuscris de proză (eram totuși încurajată, literar, de conducerea editurii Dacia), lucru pe care l-am și făcut, prezentând un microroman semi-fantastic, dar acceptând (din păcate) câteva intervenții fatale care mi-au malformat pe alocuri cartea tipărită cu trei săptămâni înainte de revoluția din decembrie 1989.

Un penultim capitol al cărții a doua semnată de Liviu Malița se ocupă de situația criticii și istoriei literare în comunism, acestea fiind considerate instrumente de purificare și control ideologic prin prisma cenzorilor. Instituția de control ambiționa să facă din criticii și istoricii literari adevărați „procurori”, în prima etapă a comunismului. Dar, treptat, critica literară s-a emancipat, a câștigat autonomie și a devenit recalcitrantă la cenzură, drept care cărțile de critică și istorie literară au început, la rândul lor, să devină materie cenzurabilă și corp delict.

Capitolul final problematizează și nuanțează statutul literaturii române în perioada comunistă, cu câteva concluzii: 1. a existat o bătălie subterană de tranșee între cenzori și cenzurați; 2. samizdatul a fost inexistent în România comunistă, iar literatura de sertar a existat doar exceptiv; 3. ca să se apere, literatura română în timpul comunismului a manifestat o predilecție pentru încifrare; 4. pragmatic a fost mai degrabă compromisul între instituția cenzurii și autori, în unele cazuri ajungându-se la diferite forme de auto-cenzură. Cât și ce a fost „rezistența prin cultură” în perioada comunistă (din punct de vedere literar)?! Este discutată pe îndelete polemica dintre Herta Muller și Gabriel Liiceanu în această chestiune. Aș miza mai degrabă pe formula de „supraviețuire prin cultură” sau, eventual, pe aceea aparținându-i lui Gelu Ionescu – de “rezistență de ostateci” – invocată și de Liviu Malița. O discuție amănunțită pe acestă temă ar putea alcătui, de fapt, o altă carte cât se poate de problematizantă.

Liviu Malița nu este doar un iscusit istoric literar în cele două cărți despre cenzură, ci mai ales un remarcabil analist al mentalităților. Are o precizie de justițiar lucid, obiectiv, impetuos. Un stil elevat și suplu, evitând orice posibilă limbă de lemn anti-concentraționară (specifică, uneori, analizelor dictaturii comuniste). Ochiul său este simultan de analist și de perspectivist, de lupă și sinteză, având în vedere travaliul sisific pe care l-a concretizat. Celor două cărți impresionante de cercetare (ca volum de muncă) ar putea să fie urmate de un al treilea op, care să conțină mărturiile și amintirile ale cenzuraților (cel puțin ale unora din cei care mai trăiesc și care au autoritate confesivă, la nivel scriitoricesc, în lumea de acum: de pildă: Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Norman Manea, Nicolae Breban, Paul Goma, D. R. Popescu, Augustin Buzura și alții). Desigur, nu doresc să impun o altă carte, după demersul oricum urieșesc de cercetare asumat în mod impecabil de autor, e doar o sugestie pentru un posibil triptic de tip memento despre funcționarea cenzurii în România comunistă.

 

(eseu publicat în revista Steaua nr. 2 / 2017)

Puci juridic

•March 3, 2017 • Leave a Comment

Nu știu cum altfel să-i spun acestei propuneri (mai exact acestei completări de lege propusă în Codul penal) decât puci juridic (e o formulă improvizată, desigur!). Probabil că senatorul PSD care a propus acest lucru aberant i-ar fi condamnat și pe protestatarii din decembrie 1989. Exagerez, firește, dar lucrurile sunt grave. Tocmai de aceea formula individuală și colectivă de protest Rezist-Rezistăm are sens. Sper ca Parlamentul să nu aprobe o asemenea completare aberantă în Codul penal.

http://senat.ro/legis/PDF/2017/17b062FG.pdf

Orwell la români !

•March 3, 2017 • Leave a Comment

Reîncepem să trăim, oare, într-o lume românească orwelliană?! Ne reîntoarcem la țarcul din sârmă ghimpată?!

Prima știre (de pe Digi 24 și de pe net) pe care am citit-o astăzi sună, în mod aberant și prin urmare neliniștitor, astfel:

Un proiect de lege care prevede pedepsirea protestatarilor cu închisoare între șase luni și trei ani dacă prin manifestarea lor „au scopul de a schimba ordinea constituțională ori să îngreuneze sau să împiedice exercitarea puterii de stat” a ajuns în Senatul României. Inițiatorul proiectului este deputatul PSD Tudor Ciuhodaru.