Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste din România

•July 15, 2018 • Leave a Comment

 

Calatorie_spre_centrul_infernului_ coperta 2018

A apărut ediția a treia, mult adăugită, a cărții mele despre memorialistica și literatura lagărelor și închisorilor comuniste din România. Este o ediție aniversară, la 20 de ani după cea dintâi. Am lucrat la ea mai mult decât mi-am închipuit ca să completez bibliografia (am introdus inclusiv o bibliografie filmică pe temă), ca să adaug mici analize pe o carte sau alta, flash-uri, comentarii etc. Cartea conține inclusiv o mică addenda cu fotografii ale unor închisori de odinioară. Ea poate fi comandată pe adresa editurii Manuscris (din Pitești) la mailul contact@edituramanuscris.ro ori la telefonul 0774651257. Iată cuprinsul volumului:

I. GULAGUL ÎN MEMORIALISTICA ROMÂNEASCĂ DE DETENŢIE
1. Introducere
2. Scurt istoric al Gulagului românesc
3. Deţinutul politic român ca tip uman
3. 1. Cruciaţi, amorali și decăzuţi
3. 2. Studiu de caz: ancheta unui deţinut politic
3. 3. „Decalogul“ deţinutului politic român
3. 4. Deportatul
4. Reprezentanţii represiunii
4. 1. Strategiile şi „limba“ Securităţii
4. 2. Anchetatorul rafinat, torţionarul sadic şi bufonul balcanizat
4. 3. Studiu de caz: un fost torţionar comunist
5. Schiţă pentru o „eshatologie“ a detenţiei
6. Încercare de fenomenologie a torturii
7. „Arta“ spectacolului
8. Rezistenţa

8. 1.
Rezistenţa în interiorul Gulagului. Mistici, misionari, ludici, luptători, esteţi şi poeţi
8. 2.
Rezistenţa activă în afara Gulagului. Gânditori, samurai, cruciaţi-asceţi şi intermediari
II. PROZA DESPRE GULAGUL ROMÂNESC
1. Realismul atroce
1. 1. Tenebrele blasfemiei
1. 2. Ianua inferni
2. Romanul obsedantului deceniu între disidenţă şi impostură
3. Antiutopii şi alegorii
3. 1. Lumea stăpânilor
3. 2. Psihologia victimelor
3. 3. Catabasis, „spălare a creierului“ şi dedublare
4. Imaginea Securităţii în literatura română din postcomunism

Advertisements

Sfaturile lucide ale lui Tolontan

•July 11, 2018 • Leave a Comment

Textul e vechi deja de câteva zile, dar sfaturile lui Cătălin Tolontan sunt valabile și merită (re)citite, întrucât sunt obiective, lucide, constructive:

http://www.tolo.ro/2018/07/09/daca-nu-va-convine-revocarea-lui-kovesi-implicati-va/

”Noi toți ne supunem Constituției, dar Constituția e ceea ce judecătorii spun că e”, scria Charles Evans Hughes, șeful Curții Supreme a SUA din 1930 până în 1941.

Când poporul nu e mulțumit cu deciziile Curții, nu distruge regula, ci schimbă Constituția.

Dacă se implică, cetățeanul își exercită puterea ultimativă și reface Constituția, o amendează în punctele care nu mai corespund timpurilor sau intereselor sale generale.

Anunțul președintelui Klaus Iohannis de revocare a Laurei Codruța Kovesi vine în această logică democratică.

El nu a promis niciodată că va fi un președinte care va respecta normele doar când îi convin.

Când, pe 20 noiembrie 2014, Curtea Constituțională i-a validat mandatul de președinte ales lui Klaus Iohannis, noul șef al statului a promis că ”vreau să reconectez președintele României cu Constituția”.

”Vă spun cu toată fermitatea că voi fi președintele care respectă Constituția în litera și spiritul ei”, a rostit Klaus Iohannis, în primul său discurs public în calitate de președinte, chiar acolo în fața Curții.

Încordarea zilei de azi este imensă!

Ambele tabere, și cea pro și cea anti Kovesi, sunt epuizate în disprețul reciproc și convinse că ”celălalt” este dușmanul ireductibil.

Arătăm ca o țară ultracofeinizată, unde totul e imaginabil, de la desființarea Curții Constituționale și până la suspendarea președintelui așa, ca majoritatea să-și arate mușchii.

În scurt timp, procurorul șef al DNA va face și el un anunț.

Din surse DNA, azi Laura Kovesi a preferat fără întrebări, dar nu este exclusă o conferință de presă în perioada următoare, în care să explice pe îndelete mandatul și viitorul.

Ca om al legii, nici ea nu are altă cale decât de a respecta decizia Curții și revocarea președintelui.

O singură funcție în stat poate preveni ceea ce se petrece azi. Funcția cea mai înaltă dintr-o democrație: cea de cetățean.

Dar cetățeanul nu poate da peste cap decizia Curții, căci asta ar arunca în aer baza noastră comună de existență.

Și atunci cum?

Dacă nu vă convine, implicați-vă!

Nu doar o dată la patru ani, când mergeți la vot.

  • Faceți voluntariate pentru ONG-urile care vă plac!
  • Informați-vă și donați pentru echipele de presă pe care le citiți!
  • Înscreți-vă în partidele care vă conving!
  • Scrieți deputaților și senatorilor care vă reprezintă!
  • Semnați petiții cu care sunteți de acord!
  • Participați la mitinguri ale căror scopuri vă reprezintă!
  • Ascultați mai ales opinii care nu vă convin și lămuriți oamenii din jur că există soluții mai bune!

Laura Kovesi pleacă, dar rămân milioanele pentru care a lucrat.

Decapitarea DNA

•July 9, 2018 • Leave a Comment

O țară care riscă să o ia razna sau chiar a luat-o deja. Tocmai de aceea cred că verbul a rezista este cel mai potrivit acum. A rezista, a nu ceda, a te împotrivi, a nu te lăsa învins, a face față, a rămâne pe poziție, a te ține tare. Dicționarul de sinonime (în limba română) pentru a rezista e bogat și generos. Merită să-l folosim cu spor în condițiile socio-politice de acum, din România, în care Liviu Dragnea, un condamnat la trei ani și șase luni de închisoare cu executare (liderul PSD mai are o condamnare definitivă, la doi ani cu suspendare, în dosarul Referendumului) a reușit prin mașinațiile sale să perturbe mersul Direcției Naționale Anticorupție, prin silirea președintelui Iohannis de a o revoca din funcție pe Laura Codruța Kovesi, decapitând astfel DNA.

Despre România, cu domnul Șora

•July 6, 2018 • Leave a Comment

Fragmente dintr-un interviu cu miză etică luat domnului Mihai Șora – despre România (publicat recent de Sabina Fati , în revista 22)

Ați spus cândva că în toate există un destin. Pe parcursul vieții dvs., România a exersat trei dictaturi și nici azi nu e prea bine. Ce destin să aibă această țară?

M.Ș.
Partea optimistă din mine nu vrea – și nu poate – să renunțe la încrederea în viitor. Pare simplu, formal, exprimat în felul acesta, dar nu este nici simplu, nici formal: ființa mea de adâncime a văzut întotdeauna lumina, nu cenușiul posac și apăsător al vremurilor. Cuvântul care trage cel mai greu la cântar este cuvântul „viitor“. L-am așezat, în urmă cu mulți ani, pe coperta unei cărți, sub forma întrebării: „Mai avem un viitor?“. Viitorul ți-l faci; destinul te împinge ori te absoarbe, fără să i te poți împotrivi.

Deci există o predestinare a țărilor, la fel ca a oamenilor?

 

M.Ș.
Destinul oamenilor, al fiecăruia în parte, este comandat de traseul vieții lor – care e liber, la fiecare pas; deci orice destin uman are un orizont de libertate în față, care se închide în momentul în care pasul a fost deja făcut. Or, țările sunt alcătuite din oameni: oameni cu sânge, cu temperamente, cu vocații și energii diferite. Iar țările preiau înfățișarea majorității populației, firește. Întotdeauna există o minoritate care are altă înfățișare, este de altă părere, ar vrea ca lucrurile să se petreacă altfel. Entitățile acestea globale numite țări sunt entități ale majorităților, nu ale unanimităților – niciodată ale minorităților. Când minorități de tip tiranic își impun punctul de vedere este pentru că sunt „susținute“ de somnolența mulțimii. Ele nu au o forță proprie. Forța lor este echivalentă cu slăbiciunea mulțimii care a uitat sau care nu a izbutit să le facă față.

(fotografie de Luiza Palanciuc Șora)

Asediul lansat de PSD

•July 5, 2018 • Leave a Comment

Liviu Dragnea și PSD pregătesc alegeri controlate și gestionate prin presiune, asediu, luat cu arcanul, intimidare, hărțuială. Nici în 1990, pe vremea FSN-ului și a lui Ion Iliescu (un mare manipulator, de altfel, magistru și strămoș nociv al lui Dragnea) nu au existat asemenea pregătiri de asalt asupa populației și votanților. Nu văd nicio opțiune pentru cenușiu și neimplicare în viitorul apropiat, ci doar o opoziție tranșantă, singura soluție la această catapultă pesedistă. Desigur, mai există fuga în fața diluviului politic imund al camarilei lui Dragnea, dar nu cred că românii vor da bir cu fugiții. La aproape trei decenii de la decembrie 1989 este, însă, sinistru că lucrurile stau astfel, că România este din nou sub asediul unui lider dictatorial și al grupului său de interese mafiotice.

Înrudiri fatale

•July 5, 2018 • Leave a Comment

PSD și Dragnea urmăresc cu tendință infracționalizarea legalizată a României și aruncarea în ghena de gunoi a justiției. În vreme ce în politică se întâmplă acestă vătămare a țării, în anumite Centre de plasament ale copiilor nedoriți, îngrijitoarele se antrenează să îi maltrateze pe aceștia.
Chiar dacă nu este o legătură între una și alta, de facto, simbolic există o legătură : așa cum e statul infracționalizat la nivel guvernamental și majoritar parlamentar, la fel sunt și anumite centre de plasament (este vorba de Centrul Sf. Andrei din Ploiești) unde îngrijitoarele sunt persoane cu probleme psihice grave care își revarsă resentimentele și frustrările asupra unor copii (asemenea multor parlamentari PSD cu probleme mari în justiție, cu dosare de corupție etc.). Dacă le asculți mărturisind (și lăudându-se) pe câteva dintre acestea, ți se face părul măciucă:

”Cât l-am bătut eu pe ăla…dacă ar şti să spună”, ”Când dai…nu îi previi. Te uiţi, dai cât poţi şi îi spui: să nu mai strig la tine de două ori că îţi crăp capul. Nu stai să îl priveşti pe copil şi apoi dai”, ”De mâine pleacă şeful. Poţi să dai liniştită”, ”Dă-le să zacă. Să te ştie de frică. Acum la început. S. îi bate rău. Ai văzut cum ascultă ăia de ea? Dă-le la baie, pe furiş”.

Desigur, există multe centre de plasament profesioniste unde îngrijirea copiilor abandonați este benefică și generoasă, din fericire. Dar mostra dialogală de mai sus (preluată de pe site-ul adevărul.ro) este emblematică pentru climatul psihic din România actuală și îmi aduce aminte de situația copiiilor din lagărul ceaușișt de la Cighid, exterminați cu lentoare, prin indiferență și cinism.

O chestiune de bun simț

•July 4, 2018 • Leave a Comment

Scriam acum un deceniu astfel, iar astăzi mă întreb cât s-a schimbat din ceea ce am scris odinioară:

“Discursul patriotic este, astăzi, o crustă sonoră, o piele zornăitoare. Iar România nu are încă un conţinut limpezit. Ea este încă ceţoasă, brumată, aluvionară şi nu are graţie. România nu are graţie şi nici tărie. Dar nădejdea în ţara mea poate fi un simţământ constructiv: fără rugăciuni vizibile ori invizibile, fără cuvinte mari, fără inflamări, fără accente sangvine, fără exces. Nădejdea e un simţământ firesc şi omenesc. De aceea şi nădejdea mea în România este firească, instinctuală chiar. O chestiune de bun simţ.”

(fragment din eseul Ultima Românie, din cartea “Năravuri românești”, 2007)