Urgența protestului

•January 21, 2019 • Leave a Comment

Ministrul Justiției a anunțat public că are pregătită ordonanța de urgență ce permite politicienilor corupți să scape de sentințele date de „completele de judecata nelegal constituite”.

Ce înseamnă asta?

Scenariul în care Liviu Dragnea scapă de singura condamnare definitivă pe care o are devine realitate. Și, împreună cu el, încă câteva sute de cercetați și condamnați penal.
Dacă credem cu adevărat că noi și țara noastră merităm alt viitor, atunci trebuie să luptăm! Nici o națiune nu și-a primit statul de drept pe tavă. Îi putem învinge dacă ne scuturăm de oboseala și lipsa de speranță! Deci, ce facem? Ne așezăm în lume așa cum e, sau muncim pentru o tară așa cum ar trebui să fie?
Dacă suntem mulți:
Ordonanțele le oprim în stradă, iar Revoluția o facem la vot!

Detalii aici:
https://www.euractiv.ro/justitie/tudorel-toader-am-pregatit-oug-pentru-cei-condamnati-de-complete-nelegal-constituite-13232?fbclid=IwAR3UkzVLiQru9FBJUHCqupRHtosfbH2kB1sOpN1vYwsTjBTRck9ymfJKuzs

Advertisements

Confesiune de femeie-cercetător

•January 18, 2019 • Leave a Comment

Calatorie_spre_centrul_infernului 2018.jpgcoperta 1 fugarii

În 2017 am obținut Premiul Pen România pentru cartea Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (Polirom, 2016). Am publicat, din 1998 încoace, adică de 20 de ani, 6 cărți individuale ample care tratează violențele politice ori de limbaj (la nivel mentalitar) și am coordonat 10 volume colective în acest sens (cu diferite nuanțe). Deși pionieratul meu la nivel de cercetare a fost recunoscut și apreciat (național și internațional), iar sintezele pe care le-am făcut au fost utile bibliografic, totuși mereu am fost neglijată sau evitată atunci când a fost vorba să fiu gratificată oficial (literar) cu vreun premiu pentru eseu. Din mai multe motive : 1. întrucât sunt femeie ; 2. întrucât, ideologic și politic vorbind, am fost constant alergică la comunism (iar în perioadele de dominare a FSN și a urmașilor săi, PSD & Co, acest lucru deranja inclusiv în mediul cultural și literar) ; 3. întrucât mă ocupam de teme dificile care ar fi fost arondate mai degrabă unui spirit masculin, decât unuia feminin. Teza mea de doctorat despre memorialistica de detenție și literatura închisorilor și lagărelor comuniste a fost cea mai boicotată în acest sens.

Am fost în mod constant eliminată de la orice fel de premii. Iar în anumite cazuri (ale unor cercetători mai tineri), cartea mea a fost evitată intenționat bibliografic, deși a fost prima sinteză pe temă. În 2002 am primit un premiu pentru eseu al Filialei USR Cluj doar fiindcă unul din membrii juriului a insistat și a protestat (împotriva nenominalizării mele), arătând că munca mea de cercetare este unică – era vorba despre cartea Panopticum. Tortura politică în secolul XX. În 2016 am primit, și a fost important pentru mine ca dascăl, un premiu al Universității Babeș-Bolyai pentru cercetare de excelență, întrucât aportul meu academic fusese recunoscut. Atunci când am obținut Premiul Pen România, în 2017, nu l-am perceput ca fiind exclusiv pentru cartea Fugarii. Evadării din închisori și lagăre, ci pentru întreaga mea muncă de cercetare și investigație mentalitară de 20 de ani încoace. Nu sunt istoric, ci literat, dar am depășit granițele dintre domenii și am creat o punte interdisciplinară. Ca femeie, am avut multe obstacole sufletești ca să pot procesa violențele despre care am citit și am scris. În loc ca acest lucru să fie apreciat, dimpotrivă, în România misogină, cu excepțiile menționate anterior (care au însemnat, lăuntric, mult pentru mine), munca mea a fost mereu trecută (oficial) cu vederea în mediul literar. Mă refer la mediul literar și cultural, nu la mediul academic, universitar. nclusiv romanul meu frescă despre comunism, Un singur cer deasupra lor (publicat de Polirom în 2013 și 2015), a fost boicotat de criticii literari cu orientare de stânga din cauza temei sau pentru că sunt femeie-autor și mă ocup de subiecte problematizante sau deranjante. Pentru aceștia nu a contat, din start, valoarea estetică a romanului meu (indiferent cât și cum era aceasta), ci alergia lor la opțiunea mea politică ori la mine, ca persoană și autor. Adevărat, am obținut unul din premiile pentru proză ale filialei clujene a scriitorilor, precum și premiul revistei Tiuk, dar, în rest, am fost eliminată inclusiv de pe lista participanților la festivalurile de proză din România.
Însă, firește, până la urmă nu rămâne din noi toți decât țărână, așa încât baiul nu e chiar așa mare fiindcă nu am fost gratificată în mediul literar.
P.S. Mi-am dat seama că am uitat ceva, așa încât adaug câteva rânduri la postarea inițială: în 2016 am primit premiul Ion Negoițescu, oferit de revista Apostrof, pentru întreaga operă; adică atât pentru cercetarea mentalitară de pionierat pe care am făcut-o, cât și pentru literatura mea (poezie și proză).

ruxandra cesereanu coperta imaginar violent editia ii

img_2544

 

Obstinație și rezistență

•January 17, 2019 • 3 Comments

Sunt repetitivă (și alții ca mine sunt la fel), întrucât nu am / nu avem încotro: ajungem să spunem ori să scriem aceleași fraze, cu aceeași mâhnire și neliniște. Este atâta incompetență, comportament jalnic, nemernicie (de culise ori fățișă), ignoranță, grobianism, mercenariat, analfabetism – la nivel politic – în România de acum, încât nu ai altă soluție decât să te repeți (poate sinonimic ori cu altă emoționalitate, dar sensul major este același). Inclusiv Centenarul a scos la suprafață și mai aibitir defectele și maladiile caracteriale ale politicienilor autohtoni. Însă mereu voi considera că nu deznădejdea este soluția, ci obstinația și rezistența. Cuvântul acesta, rezistență, câtă energie morală și câtă luciditate a căpătat de câțiva ani încoace!

Parcurs de cercetător al mentalităților

•January 16, 2019 • Leave a Comment

thumbnail (9)

Săptămâna trecută, în fața doctoranzilor de la Facultatea de Litere din Brașov (gazda mea a fost Adrian Lăcătuș, decanul facultății brașovene), am făcut un tur de forță, relatând parcursul meu doctoral, de la cercetarea despre memorialistica de detenție (1992-1998, 2005, 2018) la aceea despre tortura politică în secolul XX (1999-2001, 2015), la amplul studiu mentalitar despre imaginarul violent al românilor (2002, 2015) ori la eseul istoriografic despre decembrie 1989 (dar și despre greva minerilor din 1977 sau revolta muncitorilor brașoveni din 1987). Am încheiat vorbind despre cercetarea evadărilor din închisori și lagăre în secolul XX (începută în 2000, dar publicată doar în 2016), cercetare cu care am evadat eu însămi din temele acestea recurente. Ceea ce nu e tocmai real, căci în 2016 și 2017 am publicat o carte documentară de sute de pagini cu dosarul de urmărire de către Securitate al bunicului meu patern, preotul greco-catolic Vasile Cesereanu. Iar în zilele acestea pregătesc un volum colectiv despre Herta Muller (cu 21 de contribuții), precum și o carte omagială, în 3 autori, despre cardinalul Iuliu Hossu.

Pamfletarul Eminescu

•January 15, 2019 • Leave a Comment

Iată niște vorbe de-ale pamfletarului Eminescu de odinioară care încă se potrivesc României de azi. Conştientizîndu-şi puseurile lingvistice violente, Eminescu încearcă în mai multe rînduri să se explice şi să construiască o logică măcar emoţională, de nu cumva etică, a discursului său inflamat. “Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decît acela care ticăloşeşte pe oamenii ce într-adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de ‘creştere’, nici cestie de ‘limbagiu’, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.” (Pro domo, în Opere X). Cu alte cuvinte, pamfletarul şi polemistul care şi-au asumat acest statut, atîta timp cît se consideră deratizatori morali, au dreptul să apeleze la “limbagiul” agresiv, dacă acesta este un bisturiu. Cu alt prilej, Eminescu va întări vocaţia sa de chirurg: “aici nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de acea, tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să reîntregească golurile create prin tăieturi” (ªCată să spunem…º, Opere XII). Altădată, Eminescu recunoaşte că nu-şi pune mănuşi cînd scrie pamflet, ci tratează lucrurile “răzăşeşte” sau “mocăneşte”, adică aspru, de nu cumva chiar brutal. El admite că a folosit “espresiile cele mai tari cu putinţă”, în scop emoţional, pentru a mişca publicul cititor. Îşi justifică pana “înmuiată în fiere” şi “estraordinara asprime” verbală, datorită corupţiei politice şi decăderii din România. În această situaţie-limită, crede el, “rolul scriitorului ar trebui să-nceteze şi să-nceapă rolul călăului”. Nici măcar pamfletarul nu mai are putere reală într-o situaţie de decădere extremă a ţării, de aceea, Eminescu invocă profesia călăului. Pe de altă parte, gazetarul din el va protesta împotriva obiceiului înjurăturii publicistice, aceasta fiind considerată a fi arma ignobilă a celui care nu are argumente. El explică limbajul dur şi incorect din presa vremii, fără a se considera pe sine ca intrînd în această categorie, dimpotrivă diferenţiindu-se de injuriatori. “Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Cînd argumentele adversarului sînt prea tari încît nu poţi întîmpina nimic la ele, laşi obiectul în discuţie cu totul de o parte şi, atribuindu-i adversarului intenţiuni şi vederi cu totul străine obiectului, îl numeşte cînd trădător, cînd calomniator, cu un cuvînt tot ce-ţi vine la-ndemînă. /…/ Dreptul de a înjura /…/ nu poate rezulta decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa de judecată, defectele minţii dau cel mult dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură.” ([Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice…], Opere XI).

România găunoasă la căldurică / România patriotică în ger

•January 14, 2019 • Leave a Comment

(Mihai Șora, alături de Dan Grigore, în ger, în fața Ateneului)

ateneul-roman-ceremonie-condamnati-adrian-nastase-adrian-severin-mihai-sora-dan-grigore-afara-327180

În 10 ianuarie ajunsesem la Brașov, aveam a doua zi o discuție (cu studenții) despre Gulag, apoi prezentarea Scrisorii către un prieten și înapoi către țară, la librărie. M-am uitat seara la televizor (la hotel) și nu am văzut altceva decât au văzut majoritatea dintre noi: România găunoasă și patriotardă prin politicienii ei majoritari se găsea în Ateneu, la căldurică și în loje, România disperată, dar rezistentă și patriotică se găsea în afara Ateneului, în ger, în picioare. Opoziția aceasta între două Românii, care este tot mai vehementă și tranșantă (și dureroasă, de fapt) în ultimii ani, face parte deja din datele noastre de referință cotidiană. Cel mai simbolic și tulburător lucru mi se pare felul în care din România geroasă și rezistentă fac parte oameni precum Mihai Șora. Domnul Șora este emblematic tocmai pentru că este un ultim mohican. Are eleganță, suplețe și finețe și oferă o lecție directă (pe cord) despre frumusețea senectuții.

România actuală radiografiată critic

•January 12, 2019 • Leave a Comment

49123140_301265054072049_1488401825299169280_n.jpg