Mihai Șora – 102

•November 7, 2018 • Leave a Comment

mihai-sora-a-fost-operat-de-urgenta-filosoful-se-afla-in-stare-grava-536378

(fotografie de Luiza Palanciuc Șora)

 

Domnul Mihai Șora împlinește astăzi 102 ani. Iată un fragment dintr-un portret omagial pe care Corin Braga i-l face în „Dicționarul scriitorilor români” (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu – 2002):

«Cărțile lui Mihail Șora se subordonează unui proiect sistemic. S-a spus despre ele că ar reprezenta segmentele unui întreg: Despre dialogul interior construiește o ontologie, A fi, a face, a avea – o etică, Sarea pămîntului – o estetică, iar Eu & tu & el & ea… – o filosofie politică. În fapt, așa cum remarcă Sorin Antohi, toate temele se regăsesc deja în prima carte, adevărată “sinteză anticipativă”, din care germinează apoi, printr-o mișcare radială de învăluire, toate ramificațiile ulterioare. Această structură organică, de tip arborescent, nu este întîmplătoare. Ea nu este doar o convenție stilistică (de la Nietzsche la Cioran, abordarea sistematică a fost abandonată în favoarea unei topici libere, mai apte să surprindă întorsăturile unei gîndiri care a renunțat la farul rațiunii pure și urmează fulgurările intuiției și introspecției abisale), ci se subordonează unei metode precise: logica circulară. Deși folosește uneori chiar notații matematice (care nu au însă un rol instrumental, în sensul unei logici formalizate, ci mai degrabă unul ordonator, de dispunere structurată a propriilor idei), Mihai Șora deplînge insuficiența logicii cantitative, de tip “additiv”, pe care o consideră aplicabilă exclusiv exteriorității, adică relațiilor între quiddități, și îi preferă o logică a calității, ce se aplică relațiilor de interioritate dintre nivelele potențelor și manifestărilor existențiale. Cum interdeterminările acestor nivele alcătuiesc un “infinit de compenetrație”, logica care încearcă să le formalizeze nu poate opera în categorii binare, bazate pe axioma terțului exclus, ci are nevoie de categorii circulare, care surprind “tensiunea paradoxului”. Din acest punct de vedere, Mihai Șora intră în linia logicilor non-aristotelice, elaborate de Alfred Korzybski, O. L. Reiser sau Paulette Février. În tradiția românească, logica circulară a interiorității consună cu antinomia transfigurată a lui Lucian Blaga, cu logica dinamică a contradictoriului a lui Ștefan Lupașcu și cu teoria recesivității a lui Mircea Florian.»

Advertisements

Fostul torționar comunist Alexandru Vişinescu

•November 6, 2018 • Leave a Comment

Ioan STANOMIR

Comunismul, aşa cum a fost: Alexandru Vişinescu

Alexandru Vişinescu este, în moarte, ca şi în viaţă, chipul comunismului românesc. Căci aceasta a fost imaginea, autentică şi nefardată de emoţie nostalgică,a regimului care a îmbrăcat România în cămaşa sa de forţă, vreme de jumătate de veac. Brutalitatea cu care a comandat închisoarea de la Râmnicu- Sărat nu a fost efectul vreunei malformaţii morale,ci consecinţa unei opţiuni ideologice.

Vişinescu şi cei asemenea lui nu sunt criminali ordinari, animaţi de un instinct al violenţei, ci instrumente în mâinile Partidului. Devotaţi şi monstruoşi, ei au participat, cu pasiune,la edificarea unei noi lumi. În această lume au crezut şi acestei lumi totalitare i-au dăruit întreaga lor energie. Absenţa remuşcărilor, absenţa căinţei,absenţa empatiei, toate acestea sunt semnele, naturale, ale credinţei de care Vişinescu nu s-a despărţit niciodată. Victimele sale meritau să moară, iar cruzimea sa nu era decât împlinirea voinţei comuniste de a le face să dispară.

Alexandru Vişinescu a aparţinut acestei Românii comuniste din care vin Liviu Dragnea şi valizele sale încărcate de gogoşi şi documente. Fără comunism, destinele lor nu ar fi fost încărcate de vreo semnificaţie. Ruptura de după 1945 este terenul din care se iveşte acest univers mâlos în care suntem, la rându-ne, prizonieri. Comunismul românesc a debutat cu pedagogia teribilă a crimelor împotriva umanităţii, spre a sfârşi, în ceauşism, prin a contamina cu putreziciunea sa o întreagă naţiune. Vişinescu a fost unul dintre constructorii conştienţi ai socialismului. Inchisoarea sa a fost un şantier de edificare al viitorului.

În acest viitor luminos, încărcat de roade, Ion Mihalache era destinat morţii. În acest viitor luminos, Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu erau doar numere matricole, zidite în tăcere eternă. În acest viitor luminos, patriotismul era evocat sub semnul trădării şi al reacţiunii.

Alexandru Vişinescu moare, dar tot ceea ce lasă în urma sa durează. La trei decenii de la 1989, România este, mai mult decât oricând, închisă în acest sarcofag al promiscuităţii ce îşi extrage din comunism vitalitatea ei imundă. Vulgaritatea şi impostura sunt suverane, acum, la fel de puternice ca şi în deceniile în care peste ţară flutura steagul roşu.

Pe terenul eliberat prin crime şi reeducare a înflorit o umanitate pentru care demnitatea şi libertatea nu pot căpăta sens. Omul nou a regăsit în fesenism drumul către unanimitatea pierdută. Regimul privilegiilor şi al inegalităţii este starea sa naturală, in vreme ce propaganda de televiziune este religia fără de care existenţa sa nu ar avea sens. Pentru toţi aceştia, Alexandru Vişinescu este un început şi le este părinte. Masca sa mortuară este chipul comunismului întemeietor.

 

(https://www.marginaliaetc.ro/comunismul-asa-cum-a-fost-alexandru-visinescu/)

 

Ana Blandiana – „DEPRESIA DE ŢARĂ”

•November 5, 2018 • Leave a Comment

Ana Blandiana

 

         „DEPRESIA  DE  ŢARĂ”

 

Într-un mare poem publicat nu demult (Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară), un poem ciudat de tulburător – un fel de versiune postmodernă a Cântării României de Alecu Russo – Ruxandra Cesereanu folosește o expresie  care nu mă îndoiesc că se va fixa în limba română și va face epocă, cel puțin cât va ține epoca pe care o trăim : depresia de țară. Depresia de țară este numele acestor zile în care indiferent de destinul individual al fiecăruia, ratat sau de succes, nu suntem fiecare decât molecule ale unei magme colective fără speranță, căci depresia de țară nu este suma depresiilor noastre individuale, ci infinit mai mult decât atât, atingerea unui punct al istoriei în care se naște ideea că „rien ne va plus”, speranța nu numai că nu mai există, dar nici măcar nu mai știm cum ar trebui să fie, dacă ar exista. Când în seara de 10 august am ajuns acasă ,după ce am părăsit piața Victoriei cu 10-15 minute înainte de a începe represiunea finală, pe care o descopeream cu spaimă, în direct, pe micul ecran, am scris următorul text:

« Nu sunt naivă şi nu sunt optimistă. N-am crezut nici o clipă că protestele – cele din ultimul an şi jumătate şi cele de azi – vor face banda ajunsă la conducerea ţării să renunţe la putere. Şi totuşi am fost şi sunt convinsă că protestele sunt importante şi necesare. Şi am luat întotdeauna parte la ele.

Pentru că protestele sunt singurul mijloc de dizolvare a umilinţei, care altfel ne-ar mortifica celula sufletului colectiv pentru alte decenii. Pentru că protestele sunt singurul mod de a ne dovedi că suntem vii şi că nu acceptăm să recădem în „somnul cel de moarte“.

Să nu ne fie teamă! Miraculoasa forţă regeneratoare a protestelor constă în faptul că – iată! – cu cât sunt mai reprimate, cu atât au mai multă dreptate.

În mod evident, în România istoria face marche-arriere. Ne-am reîntors în 1990, doar că, în locul minerilor, sunt folosite galeriile de fotbal, care nu atacă manifestanţii, ci se travestesc în manifestanţi pentru a-i compromite, iar jandarmii, înarmaţi împotriva populaţiei civile cu arme de foc, bat şi reprimă ca în orice dictatură.

Ne-am reîntors în 1990, sau poate chiar înainte… »

M-am întrebat apoi dacă ar mai fi ceva de adăugat și nu mi-a mai venit nimic în minte, deci – în timp ce făceam efortul de a nu izbucni în plâns, ascultând strigătele și inspirând gazul care ajungea până la mine din Piața Victoriei – am pus textul pe pagina  de Facebook pentru a se răspândi. Apoi am rămas nemișcată pe scaunul rotitor din fața computerului și m-am întrebat ce urmează.

Au urmat zile la rând, apoi săptămâni (și acum, iată, am  aniversat o lună) de când curge peste noi prin gura deschisă a televizoarelor voma minciunilor oficiale din ce în ce mai fără măsură și mai fără rușine. Cu o figură de madonă îndurerată, cea care a ordonat represiunea a anunțat că s-a dat ordinul de acționare cu gaze lacrimogene la ora 18 și câteva minute (a spus 03, dacă nu mă înșel) pentru că în zona Muzeului Antipa s-au produs violențe și a fost distrus mobilierul stradal. Eram în fața Muzeului Antipa la acea oră împreună cu mai mulți intelectuali cunoscuți și nu numai că nu s-a produs nici o violență, dar în zona respectivă nici nu există nici un fel de mobilier stradal. Dimpotrivă, la ora aceea în întreaga piață era o atmosferă aproape de fista, oamenii se priveau unii pe alții veseli, bucuroși că erau acolo solidari unii cu alții, mândri că sunt liberi și curajoși. ”Nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalți”, am scris cu multe decenii în urmă despre sentimentul pe care l-am trăit la o conferință a scriitorilor, pe vreemea aceea curajoși. Era o frază pe care în lumea literară mi-am amintit-o adesea nostalgic , dar pe care aveam s-o retrăiesc și în Piața Universității în 1990, și în Piața Victoriei acum.

Rămâne să mă întreb dacă cei de care eram mândră sunt reprezentativi pentru poporul român. Dacă pancarda pe care o ținea cu mândrie un tânăr în piață și pe care era scris „Noi suntem poporul” spune un  adevăr. După cum rămâne să nu uit o recentă discuție la cuțite cu un coleg scriitor si parlamentar care ,nemaiavând argumente, a pus punct spunând: „N-are rost să mai discutăm, oricum cei din piaţă sunteți în minoritate.” Evident, faptul că eram  în  minoritaritate nu însemna că nu aveam dreptate,că nu  am dreptate, dar cine este sau nu este poporul asta-i o întrebare peste care nu se poate trece ușor. Cum aş putea susține că nu e poporul acea majoritate a electoratului ,constantă de aproape treizeci de ani, care  asigură inviolabilitatea corupției, nedezvoltării, minciunilor  de tot felul și, în ultimă instanță, în numele democraţiei, dictatura? A crede că de asta sunt vinovați doar bătrânii, cei cu creierul spălat de comunism, este o iluzie, pentru simplul motiv că lor le iau locul, sub ochii noștri, tinerii cuprinși de aura toxică a puterii, semidocți produși în serie de școala  din care au ieșit  miniștri  incapabili să-și vorbească limba maternă.

Mi-amintesc cum,privind la televizor figurile  participantilor la celebrul miting pro-guvernamental ( un guvern sprijinit de o zdrobitoare majoritate parlamentară,dar simţind totuşi nevoia să-şi organizeze,cu  mari eforturi financiare ,susţinerea populară) mi-am pus cu spaimă întrebarea dacă ceea ce văd  este poporul. Înainte de a-mi răspunde,însă,mi–a venit în  minte o pagină din „Sertarul cu aplauze”: Închişi într-un azil psihiatric,doi dintre eroii cărţii ascultă aplauzeele si   scandările demenţiale ale unei enorme mulţimi din afara zidurilor spitalului şi unul dintre ei spune „Suntem singuri,ei sunt un întreg popor”,iar celălalt îi răspunde „Noi suntem poporul”.

Deci toate astea le-am mai trăit o dată,am mai suferit o data pentru ele,le-am analizat si am tras concluziile care decurgeau din ele,iar acum tocmai repetiţia este deprimantă, de nesuportat.Depresia izvorăşte din previzibil,iar ,din cauza repetiţiei, nici speranţa, nici entuziasmul nu se mai pot naşte.Istoria se recompune din mereu aceleaşi prefabricate ,iar noi am obosit să le tot recunoaştem  dezgustătoarea miasmă.

Şi totuşi nu renunţăm.

„Nici un popor nu este destul de rău să nu merite să-ţi dai viaţa pentru el atunci când îi aparţii” scria  Blaga şi eu am simţit mereu că acest adevăr este valabil întotdeauan,în oricât de umilitoare  condiţii,pentru că cine înţelege mai mult,răspunde pentru mai mult.

 

(revista Vatra, nr. 8-9 / 2018, pp. 2-3)

Războiul civil din justiția română

•November 3, 2018 • Leave a Comment

https://www.g4media.ro/alerta-augustin-lazar-a-atacat-in-instanta-procedura-de-revocare-declansata-de-ministrul-justitiei-tudorel-toader.html

 

ALERTĂ Augustin Lazăr a atacat în instanță procedura de revocare declanșată de ministrul justiției, Tudorel Toader

 

Procurorul general, Augustin Lazăr, a depus, vineri, la Curtea de Apel Alba o cerere de suspendare a procedurii de revocare declanșată de ministrul justiției, Tudorel Toader, au declarat pentru G4Media.ro surse judiciare. Tot astăzi, Augustin Lazăr a depus la Ministerul Justiției o plângere prealabilă împotriva actului administrativ reprezentat de raportul de revocare făcut de Tudorel Toader.

Ministrul Justiției a declanșat pe data de 24 octombrie procedura de revocare din funcție a procurorului general, Augustin Lazăr. Toader a enumerat 20 de capete de acuzare la adresa lui Lazăr, printre care și semnarea unui protocol secret cu SRI în 2016, dar și ascunderea adevărului despre acest protocol.

A urmat apoi un adevărat război al declarațiilor între ministrul justiției și procurorul general pe tema ordonanței de clasare a unui dosar care îl viza pe Klaus Iohannis care ar fi fost depusă în dosarul de numire. (Citește Totul despre scandalul ordonanței de clasare)

Războiul dintre cei doi a culminat joi seara, când ministrul justiției a afirmat, că Augustin Lazăr şi-a luat consilier personal un procuror care ar fi făcut parte din comisia de interviu pentru funcţia de procuror general.

Tudorel Toader a adăugat că Augustin Lazăr ar fi făcut acelaşi lucru şi cu procurorii de la Inspecţia Judiciară care au făcut verificări la Parchetul General.

În legătură cu aceste acuzații, Ministerul Public a dat publicității vineri următoarele precizări:

”În perioada 4 – 29 septembrie 2017, Inspecția Judiciară a efectuat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție un control privind eficiența managerială și modul de îndeplinire a atribuțiilor ce decurg din legi și regulamente, precum și respectarea normelor procedurale și regulamentare de către procurorii și personalul auxiliar de specialitate.

Echipa de control a fost formată dintr-un nunăr de 7 inspectori.

Prin Hotărârea nr. 716 din 21 noiembrie 2017, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, la lucrările căreia participă cu drept de vot și ministrul justiției, cu unanimitate, a aprobat raportul Inspecției Judiciare care a concluzionat că ,,activitatea managerială a conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost una eficientă”.

Din echipa de inspectori, ulterior încetării calității de inspector judiciar prin ajungerea la termen a mandatelor de numire, două doamne procuror și-au continuat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Una dintre acestea a fost numită printr-o hotărâre a Secției pentru procurori într-o funcție de conducere iar, cea de a doua, la data afirmațiilor ministrului justiției, nu mai activa în cadrul P.Î.C.C.J.”

2015-2018

•October 27, 2018 • Leave a Comment

Protestele anunțate (și petițiile) pentru procurorul general Augustin Lazăr care a fost revocat abuziv (într-un dosar de 63 de pagini, cu 20 de cauze – semn că detractorii și inamicii săi au muncit pe brânci să pună la punct acest mecanism demolator) nu sunt doar în apărarea demnității acestuia și a funcționării unei justiții verticale, ci și pentru pedepsirea vinovaților care au gestionat represiunea din 10 august 2018. Nu doar simbolic vorbind, aceste proteste care au loc la final de octombrie sunt legate și de tragedia din clubul Colectiv, când o țară întreagă (dincolo de divergențele politice ale oamenilor) a priceput că există o problemă nocivă, fatală, corupția (dublată de nemernicie), care provoacă în avalanșă deteriorarea României. Așa încât, adunate la un loc toate aceste chei și simboluri, protestul pentru Augustin Lazăr gestionează de fapt (ori chiar sintetizează) protestele de trei ani încoace, din 2015 până în 2018. E un moment crucial pentru România (văzută) dinăuntru și totodată (văzută) dinafară.

Mică istorie a unui secol mare

•October 27, 2018 • Leave a Comment

44052509_2220898828191379_5654316877451624448_o.jpg

Îi mulțumesc doamnei Monica Onojescu pentru că a inclus, în această antologie specială, povestirea mea numită “Lucreția” (un capitol din romanul-frescă “Un singur cer deasupra lor”, Polirom 2013, 2015). Sunt bucuroasă că Lucreția Jurj (1928-2004, care a inspirat povestirea mea), retrasă în munți alături de luptătorii anticomuniști (timp de 4 ani) și apoi deținută politică vreme de 10 ani este astfel prezentă, simbolic, în 2018, iar elevii pot citi măcar o fărâmă din viața ei curajoasă și demnă. În fotografia de mai jos este Lucreția Jurj (o femeie simplă de la sat, cu totul specială prin destinul ei), înainte să înceapă calvarul ei.

lucretia-jurj

Onoare și dezonoare în justiție

•October 27, 2018 • Leave a Comment

Justiția este plămânul unui popor, iar onoarea unui popor stă și în Justiție. Ca onoarea să funcționeze este nevoie de curaj și demnitate. La capitolul justiție, în România de azi, s-a ajuns la o antiteză definitorie: Augustin Lazăr – în onoare, Tudorel Toader – în dezonoare. Cel dintâi stârnește admirație și respect, al doilea stârnește repulsie, indignare, amărăciune.