Oksana Stomina (II)
Am relatat cum in 21 martie, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina care a citit mai multe poeme tulburătoare despre războiul din Ucraina.
Privind chipul Oksanei Stomina, mi s-a părut că în el se găsea toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii. Am avut astfel senzația de la început că Oksana era o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe, la Roma (la Ziua mondială a poeziei, unde ne întâlnisem) ori aiurea, și că această lume nu poate fi judecată ori certată. Pur și simplu viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergea războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zâmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încât durerea ei reală să nu fie vizibilă decât pour les connoiseurs. Era multă generozitate în acest zâmbet melancolic, era și un paravan care să o apere de vreo imixtiune dureroasă, aici, în Occident, la Roma, unde ne aflam. Poemele Oksanei Stomina (pe care le-a recitat știindu-le pe de rost, ca pe o rugăciune) vorbeau tocmai despre război, dar într-o formă întrebătoare, problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată. Oksana Stomina era din orașul Mariupol care, astăzi, e aproape ras de pe fața pământului, așa încât poemele ei erau despre clădiri zdrobite și pustiite, despre rugăciuni care nu sunt mai rostite (căci Dumnezeu e certat și uitat fiindcă a lăsat Ucraina să fie prădată). Și despre dragoste, despre cum cel îndurerat (cea îndurerată) nu mai știe dacă mai poate iubi ca înainte de război ori dacă, dimpotrivă, doar acest lucru i-a mai rămas ca energie de viață, să iubească pur și simplu, dar într-un mod sfios, ca un melc în ascunzătoarea lui afectivă. Câteva dintre poemele Oksanei erau legate de tema prizonieratului precum și a celor rămași acasă într-o așteptare pătimitoare, în care doar numărătoarea zilelor mai are sens (dacă mai are). În cer (în paradis) se găsește o întreagă armată a celor pieriți și jeliți de cei de jos, de pe pământ. A poseda corpul celui pierit înseamnă a-i face ritualul cuvenit, dar corpurile celor pieriți în război sunt adesea așteptate cu speranța că poate nu sunt ale celor dragi, ci ale dragilor altora. Inclusiv acest lucru înseamnă războiul și doliul, felul în care cei care așteaptă speră că moartea a înhățat pe altcineva, nu pe cel drag lor. Speranța că moartea ar putea face confuzii… Oksana Stomina scrie poezie despre aceste lucruri cu o incizie psihologică suavă aproape, fără durități și bocete violente. Figura unei fetițe orfane care se joacă în timpul războiului și care în joaca ei speră să aibă la îndemână aripile potrivite ca să zboare și să-și viziteze tatăl din cer. Floarea soarelui, pe pervaz (devenită aproape un instrument temporal, dar mai ales afectiv), care îl așteaptă pe cel dus în război să se întoarcă. Ninsoarea și strălucirea zăpezii care sunt duale, pe de o parte trimit la îndepărtare și moarte, pe de altă parte sunt niște semne aproape epifanice ale frumuseții care încă e posibilă pe pământ, în ciuda traumelor produse de război. Ochii intenționat închiși ai femeii care îl așteaptă pe cel drag și care astfel derulează pe ecranul său lăuntric amintiri de întreținere a vieții și a iubirii, ca un cufăr prețios cu zestre. Dumnezeu care există strict prin iubirea celor despărțiți de război. Astfel de povești și imagini spun mult mai mult decât o jelanie în ton de tragedie. Rostirea Oksanei Stomina este impresionantă tocmai prin pudoarea ei tragică, dacă o pot numi astfel. O poetă care nu lovește cu pietre, nu scuipă sânge, ci le face pe toate acestea într-un mod psihologic sfios, discret. Povestea ei este și a multor altora, așa încât trebuie să o spună fără ostentație, fără aroganță ori emfază, cu o sobrietate tandră.
RAȚA*
Celor care au murit în propriile case se dedică…
Din cerul mohorât, puțin câte puțin picură dimineața.
Pe corpul casei de vizavi e o mare rană.
Și tocmai prin ea soarele ajunge aici.
Iar eu urmăresc neputincioasă acest coșmar
Și nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii.
Peste casa de peste drum, în disperare, „plutește rața”…
Casa de peste drum a fost lovită drept în piept.
Până de curând, aici locuiau fel de fel de oameni,
Surprinzător de vii și de obișnuiți, fericiți parcă.
Așa că pleacă de-aici, rață, nu-mi frânge inima!
Aici locuiau oameni care nu erau vinovați cu nimic, de aceea
Lasă ca sufletele lor să zboare desupra casei lor!
Și nu ascunde cerul de ei, pasăre trădătoare!
E prea târziu să-ți mai ții aripile deasupra acoperișului lor!…
martie 2022, Mariupol
Notă:
*„Plutește rața” este un cântec de doliu (bocet) ucrainean
ÎN ZORI DE ZI
Pe jumătate adormită, undeva la intersecția dintre zi și noapte,
Înainte de a ajunge aici și de a deschide ochii,
Încerc să-mi amintesc unde mă voi trezi azi
Și de ce sunt atât de pribeagă și atât de singură.
Înțeleg că războiul nu este un vis, nu este o fantomă.
Îl voi întreba, pe scurt, pe Dumnezeu: pentru ce această pedeapsă,
Și, din nou, neprimind un răspuns de la el,
mă voi ridica în picioare. Pardoseala transparentă și alunecoasă
Trosnește precum sticla sub greutatea tristeții mele.
Pe unde voi rătăci eu astăzi, unde voi acosta,
Mi-este surprinzător de indiferent și de neinteresant,
Cafeaua de dimineață nu va ajuta,
Așa că acum am vești pentru micul dejun.
Le citesc, dar nu diger nici jumătate.
Harkiv și Sumy, Vinnyția și Odesa…
Doamne, oare tu vezi într-adevăr toate astea din cer? Ei?
De ce nu oprești invazia aceasta inamică?
Doar diavolul nu este mai mare decât tine, Doamne?
Auzi, vorbește cu noi, Doamne! Unde ești?
Știi că rachetele au acum aripi?!
Rachete înaripate! Precum păsările. Există așa ceva.
Ele zboară acasă, ele ucid.
Pur și simplu, ucid! Adulți, bătrâni, copii…
Ele zboară dimineața sau seara,
Uneori după-amiaza sau la miezul nopții…
Doar nu pentru asta ai gândit aripile, tată?
Ascult cum, acolo, între coaste, ceva bate.
Încerc să mă relaxez. Nu reușesc.
Îmi privesc ridurile, pieptăn părul cărunt.
Iartă-mă, Doamne, acum mă ocup de război.
iulie 2022
Ruxandracesereanu's Weblog 