Destinul unui jurnalist și jurist ardelean

Volumul “Zbucium, file dintr-o viață trăită” semnat de Emil Boșca-Mălin (publicat postum și îngrijit de nepoata autorului, Oana Boșca-Mălin, la Editura Fundației Academia Civică) este pasionant și spectaculos, întrucât este vorba despre o carte documentară în care varii informații din arhivele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității sunt secondate de jurnalul lui Emil Boșca-Mălin. În latura arhivistică, avem destinul unui jurnalist și jurist ardelean care a fost persecutat și încarcerat de regimul comunist, iar în latura memorialistică avem jurnalul unui intelectual ardelean, preocupat, în mod patriotic, de mersul țării sale, de lupta pentru libertate, de credința în jurnalism ca artă a adevărului și a respectului pentru oameni.

Astfel, latura documentară constatativ-informațională se îmbină cu un jurnal personal în care emoțiile și neliniștile unui intelectual alergic la dictatură (indiferent dacă aceasta este de dreapta ori stânga) alcătuiesc o carte-testimoniu pentru viața unui ardelean care a străbătut secolul XX, cu toate -ismele, ideologiile și dramele sale. Pe lângă latura arhivistică și cea memorialistică, volumul beneficiază de referințele explicative ale Oanei Boșca-Mălin care lansează o punte pentru cititorul de acum, înfățișând de fapt saga a trei generații dintr-o familie, chiar dacă polii centrali sunt un bunic și nepoata sa.

O dată cu instalarea dictaturii comuniste, Emil Boșca-Mălin este condamnat într-un proces răsunător, instrumentat pe baze înscenate, acela al Sumanelor Negre, și din 1946 începe viața sa de haiduc improvizat și rezistent, trăind în clandestinitate vreme de 6 ani. Această perioadă este demnă de un roman polițist și de aventuri, dacă îmi este îngăduit să spun acest lucru, având în vedere că este vorba despre niște ani dramatici de supraviețuire în ascunzători și tainițe riscante. Este arestat în 1952 și vreme de 12 ani (cât a durat detenția sa) cunoaște câteva din cele mai aspre închisori ale Gulagului românesc: Văcărești, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava. Emil Boșca-Mălin nu a semnat niciun acord de colaborare cu Securitatea, nu a acceptat presiunile asupra sa și a rămas integru până la capăt.

Felul în care nepoata sa, Oana Boșca-Mălin, regestionează destinul bunicului său are, pe alocuri, o alură de documentar cinematografic. A-l readuce în lume pe acest bunic ardelean, intelectual, gazetar, etnolog, magistrat și fost deținut politic e un efort simbolic de re-naștere în sens existențial și etic. Pe măsură ce îl readuce pe Emil Boșca-Mălin printre noi, nepoata sa îl face în același timp explicabil pentru sine și pentru familie. Îl reînvie, de fapt, ca efigie, printr-o carte-testimoniu.

Înțeleg întru totul demersul Oanei Boșca-Mălin, căci exact acest lucru am făcut și eu pentru bunicul meu patern Vasile Cesereanu.

Trufia lui Putin

La finalul lunii martie 2024, Kremlinul a inițiat mobilizarea a încă 150.000 de ruși. Procentul confecționat de 87 la sută reușită în alegerile prezidențiale îl determină pe Putin să pozeze în președintele providențial al Rusiei, cu puteri discreționare de viață și moarte. Astfel, nu este și nu va fi o problemă nici de imagine, nici de morală, ca liderul de la Kremlin să își lichideze opozanții (de la Alexei Navalnîi la protestatari oarecare, în stradă, sau jurnaliști) și, în același timp, să mobilizeze soldați pentru continuarea războiului din Ucraina, ca masă corporală deja moartă, întrucât acești soldați sunt trimiși la pieire, de fapt, din start. Deși ucrainenii sunt în impas, din cauza lipsei de ajutor militar din Occident, nici trupele ruse nu sunt performante la nivel de dotare militară, dar se luptă fundamentalist să câștige teritorii, știindu-se că peste câteva luni (când Ucraina va primi armele occidentale), acest lucru nu va mai fi posibil. Practic, Putin a inițiat un fel de “jihad” pravoslavnic și de recuperare teritorială sovietică, de aici inclusiv o anumită mistică furibundă în a ataca Ucraina pe mai multe fronturi și la nivel de infrastructură. Totuși, atentatul din 22 martie 2024 din sala de concerte Crocus concretizează un eșec (voit sau nu) al serviciilor de informații ruse și un fiasco personal al lui Putin, incapabil să își apere propriul popor în chiar inima imperiului său, la Moscova. Același atentat concretizează trufia serviciilor ruse de informații care, deși au fost prevenite de serviciile secrete occidentale despre posibilitatea unui atentat la Moscova, au considerat prevenirea ca fiind neavenită ori pasabilă. Trufia lui Putin are deja un aer paranoic, așa cum îl au dictatorii în ultima lor etapă, înainte să fie deposedați de putere ori eliminați fizic chiar. Probabil acest lucru se va întâmpla și cu dictatorul rus, chiar dacă tirania lui va mai dura un an sau doi sau mai mulți. El seamănă tot mai mult cu cuplul Ceaușescu, conținându-i pe amândoi la un loc. Până să se ajungă aici, însă, la finalul politic și concret al lui Putin, dictatorul va face mult rău în continuare, întrucât are pârghiile necesare și râvna de a face mult rău. Când va dispărea peste câțiva ani, Putin va fi înlocuit de un Putin mai mic și ceva mai temperat, dar tot agreat și instrumentat de serviciile secrete ruse. Să nu ne facem iluzii: un democrat nu va fi niciodată agreat ori susținut de FSB în Rusia.

Atentatul, papa Francisc și Podoliak

Atentatul de la Moscova, din 22 martie, cu peste o sută de morți și mulți răniți, a fost revendicat de o facțiune ISIS, dar degeaba, căci Putin este montat să arunce morții moscoviți în cârca Ucrainei. Obsesia dictatorului de la Kremlin a ajuns compulsivă și ritualică. În spatele acestei obsesii se găsește râvna putinistă de a ataca tot mai amplu și de a ucide cât mai mulți civili în Ucraina, precum și intenția liderului rus de a stimula o mobilizare generală a rușilor într-un război pe care dorește să îl prezinte ca fiind mondial: Rusia contra NATO și Occident, plus Ucraina. În această lună, Federația Rusă și autoritățile de la Kremlin au admis că e vorba de un război și nu doar de o operațiune militară. Serviciile secrete din Rusia au fost prevenite de serviciile secrete occidentale asupra unui posibil atentat islamist în Moscova, de unde supoziția că Putin a permis acest atentat (chiar dacă nu l-a montat) tocmai ca să își sporească puterile discreționare ca președinte, pozând în singurul salvator posibil al Rusiei. Nu doar că nu este salvator, ci e chiar cel care îngroapă Rusia într-o mocirlă politică din care greu se va putea ieși. Pe acest fond, rugăciunea formulată de papa Francisc ca pacea să fie posibilă, fie chiar cu riscul pierderii unor teritorii de către Ucraina, este neavenită și chiar insultătoare. Pontiful ar fi putut să se roage mai degrabă pentru sufletele celor pieriți în acest război cumplit și pentru salvarea lumii de un război mondial, dar în niciun caz nu era adecvat să dea indicații despre cum să fie făcută pacea, prin acceptarea de către Ucraina a pierderii unor teritorii. Mihail Podoliak, consilierul președintelui Zelenski, a precizat a nu știu cât oară (pentru urechile surde încă ale occidentalilor) că Ucraina nu are decât două posibilități: să câștige acest război (și să își recupereze teritoriile) sau (în varianta sumbră) toți ucrainenii să moară luptând în acest război, întrucât o înfrângere a Ucrainei de către Rusia ar echivala oricum cu o pieire în masă a ucrainenilor (prin execuții, deportări, detenție). Explicația este tranșantă pentru cei care încă nu înțeleg că a fi cucerit și învins de Rusia înseamnă a dispărea din lume.

Adriana Georgescu – un model etic

În fiecare an o recitesc pe Adriana Georgescu (1920-2005), autoarea memoriilor de detenție intitulate LA ÎNCEPUT A FOST SFÂRȘITUL – un remarcabil testimoniu redactat în stil jurnalistic. Figurile de stil sunt considerate de Adriana Georgescu irelevante pentru a vorbi despre suferința din anchetă și detenție; durerea este durere şi atât, nu necesită metafore. Adriana Georgescu este o luptătoare: deşi torturată la Securitate şi trăind un coşmar continuu, ea găseşte două soluţii de rezistenţă: moartea pe care şi-o asumă (soluţia Soljeniţîn) şi o a doua soluţie, sublimarea fricii. Există două tipuri de frică la fel de periculoase: cea mentală şi cea viscerală; Adriana Georgescu reuşeşte să o domine pe ultima, rămânând tributară celei dintâi şi fiind obsedată de tortură. Adriana Georgescu va cunoaşte torţionari fără scrupule (cel mai faimos fiind Alexandru Nicolski – unul din mentorii fenomenului Pitești), fiind marcată de chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitaţi de ura de clasă, dar şi de intransigența victimei lor. Povestea ei de detenție și evadarea ei din România ar merita din plin transpusă într-un film. Cartea ei de mărturie se citește cu sufletul la gură.

Casa Memorială Elisabeta Rizea din Nucșoara

Un nou proiect pentru salvarea casei Elisabeta Rizea din Nucșoara și transformarea ei în Casă Memorială. Anul acesta se va lucra la fațadă. Arhitecta Ana Maria Goilav vine la Nucșoara cu 12 studenți ca să lucreze la fațadă, dar e nevoie de fonduri. Vezi linkul următor:

https://www.sprijina.ro/cauze/cer-casa-elisabeta-rizea-din-nucsoara-1?fbclid=IwAR0mOTpkA3cCKuzMec_1d59mawvp-fMQi0J_icV2QtQ7yvmkht3gEbdgU6A

Alegerile prezidențiale în Rusia

Alegerile prezidențiale în Rusia – o mascaradă sinistră în care Putin vrea să fie înscăunat țar cu surle și trâmbițe. România nu stă cu mâinile în sân în privința recuperării tezaurului captiv la Moscova, ci și-a reluat solicitările legitime. Kremlinul împroașcă mincinos România, afirmând că statul roman este cel dator către Rusia (cu 4 miliarde de dolari). România și-a plătit mai mult decât datoria cărre URSS care, din 1944 a practicat jaf la scară largă în România, vreme de 14 ani. Mai mult chiar, românii nu sunt considerați o națiune, afirmă Dimitri Medvedev. Rusia nu are deprinderi democratice și nici antrenament în acest sens ; dimpotrivă, dacă se poate vorbi despre un antrenament, Rusia este rodată în dictaturi. Iar actualmente, Rusia are dexteritate în a purta războaie mediatice, infiltrându-și trolii în Occident în mod eficace: de aici, reacții indiferente, ignorante ori chiar anti-ucrainene atât în Vest, cât și în România, din păcate. Neliniștea reală este legată însă de relativa prăbușire a frontului din Ucraina; ca să evite așa ceva, Ucraina are nevoie de dotare militară aeriană și poate chiar de trupe străine pe teritoriul său (Franța, Polonia și Țările Baltice s-au manifestat teroretic în acest sens). Faptul acesta concret devine tot mai stringent.

Mihail Bulgakov persecutat și acum

Faimosul scriitor Mihail Bulgakov (provenind dintr-o familie rusă) s-a aflat recent în situația dublă de a fi boicotat, ca imagine și literatură, atât în spațiul ucrainean, cât și în cel rus. Persecutat în timpul vieții de Stalin (deși dictatorul îi admira piesele de teatru) și de aparatul de represiune, din 1926 până în 1940 (când Bulgakov se stinge), scriitorul a fost interzis, cenzurat, având parte de percheziții la domiciliu și de interogatorii. Bulgakov a supraviețuit în condiții dificile, dar totuși nu a fost trimis în Gulag. Născut la Kyiv, unde își trăiește prima jumătate a vieții, se mută la Moscova unde va trăi până la moartea sa prematură.

După 2014 și anexarea Crimeii de către Rusia, au fost voci oficiale ucrainene care au solicitat închiderea Muzeului Bulgakov din Kyiv, pe motiv că Bulgakov, în câteva din piesele sale și în romanul Garda albă (prin vocea unor personaje) ar fi fost contra naționalismului ucrainean. Din 2022 încoace, odată cu invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia, blamarea lui Bulgakov în spațiul cultural ucrainean a fost reînnoită, literatura lui Bulgakov fiind taxată uneori (în mod injust) ca literatură de propagandă rusă. Placa memorială închinată lui Bulgakov, de la universitatea kieveană unde viitorul scriitor a studiat medicina, a fost înlăturată. Bulgakov nu a scris în ucraineană, ci în rusă, dar aceasta era limba literară la începutul secolului XX în spațiul cultural respectiv. Chiar dacă nu a fost scriitor în ucraineană, Bulgakov nu poate fi rupt de Kyiv și de spațiul cultural ucrainean, el aparținând în aceeași măsură și de spațiul cultural rus. Este un scriitor cu o dublă moștenire culturală dar acest lucru (din pricina războiului din Ucraina și a faptelor abominabile petrecute în acest război traumatic pentru ucraineni) a creat disensiuni și chiar o parțială repudiere a lui Bulgakov în spațiul literar și cultural ucrainean. Deocamdată muzeul Bulgakov din Kyiv nu a fost închis, în ciuda disputelor legate de acest lucru, ci este deschis publicului în continuare (și reiese că, spre bucuria cititorilor lui Bulgakov, așa va și rămâne). Stafful Muzeului și-a manifestat în diferite rânduri (și prin fapte concrete – de pildă, realizarea unor pânze de camuflaj pentru soldații ucraineni) poziția pro-ucraineană. Muzeul a găzduit inclusiv pe site o dezbatere privitoare la conexiunea culturală reală a scriitorului cu Ucraina și la atașamentul acestuia față de orașul în care s-a născut.

Pe de altă parte, în Rusia, persecuția lui Bulgakov se manifestă actualmente și în cadrul regimului putinist. Mihail Lokșin a regizat noua versiune cinematografică a capodoperei bulgakoviene Maestrul și Margarita (pelicula a fost lansată la începutul lui 2024), incluzând în filmul său destule elemente din persecuția stalinistă la care a fost supus Bulgakov (aceste persecuții sunt elecvent prezentate în Jurnalul și corespondența scriitorului, publicate inclusiv în limba română în 2006, la editura Polirom). Capodopera lui Bulgakov are mai multe versiuni cinematografice: din 1972, 1994, 2005 și cea mai recentă din 2024. Antistalinismul lui Bulgakov și critica la adresa moscoviților atei și corupți i-a folosit lui Lokșin ca platformă pentru a critica, alegoric ori metaforic, actuala putere de la Kremlin. Există voci din anturajul mediatic al lui Putin (între care Vladimir Soloviov, dar nu doar el) care au solicitat chiar ca Mihail Lokșin să fie acuzat de terorism, să fie judecat și încarcerat. Noua versiune cinematografică a romanului Maestrul și Margarita este considerată, atât de regimul putinist, cât și de spectatori, o versiune subversivă și aluzivă la actualul regim din Rusia. Noroc că regizorul Mihail Lokșin trăiește în SUA, prin urmare nu are cum să fie arestat de autoritățile putiniste.

George Șerban și Proclamația de la Timișoara

Își mai aduce aminte cineva de Proclamația de la Timișoara, din martie 1990?!

După prăbușirea violentă a regimului comunist din România în decembrie 1989 și după începuturile problematice ale tranziției și postcomunismului românesc (datorită instaurării la putere a echipei patronate de președintele neocomunist Ion Iliescu, în cadrul formațiunii Frontul Salvării Naționale), la 11 martie 1990 a fost lansată public Proclamaţia de la Timişoara, documentul civic şi politic cel mai important din anul 1990, după epuizarea revoluţiei române. Eminenţa cenuşie a documentului au fost scriitorul și jurnalistul George Şerban şi Societatea “Timişoara”. Întrucât revoluţia reală din stradă (din câteva mari orașe ale țării, în principal Timișoara, București, Cluj, Sibiu, Brașov) fusese confiscată printr-o camuflată lovitură de stat care avusese loc în după-amiaza şi seara de 22 decembrie 1989, la București, Proclamaţia de la Timişoara urmărea o întoarcere la originile revoluţiei şi mai ales la sensul ei profund anticomunist. Denigrată de puternicii zilei (Frontul Salvării Naţionale şi echipa condusă de Ion Iliescu) şi răstălmăcită în fel şi chip, Proclamaţia deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar mai ales prin punctul 8, care propunea soluţia lustraţiei, pentru a fi concretizată o purificare etică (cu miză politică) la nivelul întregii Românii.

Nu voi prezenta în detaliu cele 13 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara, ci voi preciza doar că documentul viza o “deşteptare a României” nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic şi mai ales spiritual. Era apoi nu în ultimul rând un document împotriva “spălării creierului” care izbutise în România, în general, în perioada comunistă. A fost, de aceea, logic că Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii (desfășurată între 22 aprilie-13 iunie 1990), al cărei scop a fost tocmai crearea unei conştiinţe morale în vederea unor alegeri libere nemanipulate în România. Nu în ultimul rând, Proclamaţia de la Timişoara avea ca scop manifest re-europenizarea României, efort de pionierat remarcabil aşa cum îl privim astăzi, la 35 ani de la consumarea istoriei, când politicienii autohtoni poartă bătălii de imagine tocmai pentru a demonstra că fiecare dintre ei face eforturi pentru integrarea europeană a ţării și când în straturile politico-economice autohtone încă mai există destulă corupție.

Cum punctul 8 al Proclamaţiei a fost mărul discordiei între puternicii zilei şi protestatarii anticomunişti din cadrul mitingului-maraton desfășurat în Piaţa Universităţii, merită citată partea consistentă a acestui punct 8, dar şi punctul 7, la fel de important din punct de vedere istoric. Trebuie trecut cu vederea patetismul firesc al unui asemenea text încărcat emoţional la momentul respectiv, în 1990. Iată, deci, câteva din ideile esențiale ale celor două puncte 7 și 8 din Proclamația de la Timișoara:

Punctul 7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi a întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor de la Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a constat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

Punctul 8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu, şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. […]

Se cuvine precizat că nu doar punctele 7 şi 8, ci întreaga Proclamaţie alcătuiau un text lucid din punct de vedere politic, cu scopul de a dejuca tocmai manipularea din perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989. Proclamaţia avea apoi un caracter pragmatic şi limpede (propunea, de pildă, între altele, un model după care să se desfăşoare privatizarea). Coerenţa şi promptitudinea documentului făceau din el un program concret pentru noua societate românească. Proclamaţia avea, în mod firesc şi previzibil, şi un caracter justiţiar, dar doar în sens normativ.

George Şerban, dar şi alţi membri ai grupului timișorean care au participat la redactarea documentului, introduc o nuanţă esenţială în definiţia Proclamaţiei de la Timişoara şi implicit a revoluţiei din decembrie 1989 (atât cât a fost ea), vorbind despre o revoluţie spirituală ulterioară (dependentă de revoluţia din stradă din decembrie 1989), care a început în primăvara lui 1990, prin redactarea şi răspândirea Proclamaţiei, considerată a fi documentul (întârziat doar temporal) spiritual, moral şi ideologic al revoluţiei din decembrie 1989.

/în fotografie, George Șerban/

Proclamația de la Timișoara

postare preluată de pe blogul scriitorului Vasile Gogea

Martie 1990 – Proclamația de la Timișoara. Aprilie 1990 – Declarația de la Zürich.

In Memoriam George Șerban (n. 25 iunie 1954, Buzău – n. 31 decembrie 1998, Timișoara)

și Constantin-Ticu Dumitrescu (n. 27 mai 1928 , Ciumați, Prahova – d. 5 decembrie 2008 , București)

Declarația de la Zürich.

       Eram, într-un grup de vreo șaizeci de oameni, împreună în Elveția, într-o vizită de „instruire” în cultura democrației, facilitată de o inițiativă privată a unui cetățean elvețian de origine română, la sfârșitul lunii aprilie 1990.

     „Delegația”, compusă din membri ai CPUN, minștri, politicieni, jurnaliști, preoți și generali, condusă de Prim Viceprim-ministrul Guvernului provizoriu Roman, Cazimir Ionescu, a benefeciat de un program excepțional de vizite, întîlniri, deplasări, colocvii, simpozioane, cursuri…

      În tot acest timp, împreuna cu Constantin-Ticu Dumitrescu și Mirela Roznoveanu urmăream, din Elveția, ce se întîmpla la București, în P-ța Universității.

      Astfel, în această atmosferă, pe șoselele impecabile ale Elveției dar și pe vaporașele cu care am „navigat” pe lacurile ei, urmăriți de o îngrijorare profundă față de evenimentele din țară, aceștia trei, sub impulsul lui „Nea’ Ticu”  am redactat ceea ce noi am numit Declarația de la Zürich, cu privire la situația din România.

      „Declarația” a fost semnată „discret” (cu fereală, adică, față de unii „ochi” din „delegație”) de un anumit număr de persoane, diferite ca vîrstă, profesie, orientare politică și transmisă, cu sprijinul unor persoane din diaspora românească de la Zurich și Geneva, în media elvețiene. Întorși în țară, eu am publicat-o în suplimentul Libertate cu Dreptate, al revistei brașovene ASTRA.

      Conținutul ei s-ar putea să pară naiv azi. Dar e dimensiunea „naivității” care l-a animat și pe George Șerban, și pe Ticu Dumitrescu: nevoia absolută de atitudine în fața unei urgențe!

      Iată textul acestui document:

DECLARAȚIE

Profund îngrijorați de veștile care ne parvin din țară, neputînd accepta statutul de turiști neutri, într-o țară neutră, în spiritual solidarității noastre anticomuniste și antitotalitariste cu manifestațiile din România,

membrii subsemnați ai grupului de români format din membri ai parlamentului, ai unor partied, ai presei și alte personalități, – aflați ca urmare a unei inițiative particulare, în Elveția, pentru aprofundarea cunoștințelor noastre despre democrație,

consideră necesar,- ca o urgență morală și patriotic, să aducă la cunoștința opiniei publice din Elveția și țările vecine ei, poziția noastră, exprimată limpede, ferm și motivată în spiritul radical anticomunist al Revoluției române din 16-22 XII -1989,

sprijinul pentru demonstrația anticomunistă care se desfășoară fără întrerupere în Piața Universității din București.

Apreciind că în acel mic teritoriu liber de comunism se apără, cu un eroism civic dramatic, chiar sufletul și sensul major al Revoluției noastre, facem apel la președintele Consiliului Provizoriu de Uniune Națională ca, în concordanță cu pretenția „Frontului de Salvare Națională” de a fi „emanația” Revoluției, să angajeze imediat și necondiționat un dialog democratic cu reprezentanții legitimi ai demonstranților, ca o primă dovadă a dorinței sincere de edificare a unei societăți civile reale în țara noastră. Am venit în Elveția pentru a cunoaște un model al democrației europene. Sîntem tulburați să constatăm că, dacă în Elveția, 1oo.ooo de semnături determină un referendum, în România peste 3,5 milioane de semnături depuse pînă acum, nu pot deschide nici măcar un dialog între cei ce s-au instalat la putere și popor.

Din această perspectivă națională și europeană totodată -, susținem amendarea Legii electorale conform punctului 8 din Proclamația de la Timișoara -, adevăratul manifest politic al revoluției române, care va putea garanta că Renașterea totală și autentică a României nu va fi înlocuită cu o Restaurație.

Ziua mondială a scriitorului

3 martie – Ziua mondială a scriitorului – a fost punctată astăzi de conferința doamnei Mihaela Miroiu (Literatură și libertate – o experiență trăită), secondată de dialoguri cu Alina Purcaru și Cosmin Perța. Un eveniment organizat de Pen Club România și Librăria Cărturești Verona. Conferința a fost înregistrată și va fi postată în zilele următoare pe pagina de facebook și pe site-ul Pen Club Romania.