Uciderea a cel puțin 102 personalități culturale

PEN International condamnă vehement numărul tot mai mare de morți în Ucraina și crimele împotriva patrimoniului cultural rezultate din atacurile fără discriminare ale forțelor ruse. Potrivit PEN Ucraina, cel puțin 102 personalități culturale au fost ucise de forțele ruse din 24 februarie 2022 încoace, deși cifrele reale sunt probabil mai mari. PEN International își reînnoiește apelurile pentru justiție și responsabilitate pentru poporul ucrainean. Toți autorii crimelor de război și ale încălcărilor drepturilor omului trebuie să răspundă. Prejudiciul adus patrimoniului cultural inestimabil al Ucrainei trebuie abordat.

Uciderea a cel puțin 102 personalități culturale de către forțele ruse în Ucraina marchează încă o etapă sumbră în invazia pe scară largă a Ucrainei de către Federația Rusă. Printre cei uciși se numără scriitori, traducători, artiști, muzicieni, fotografi, istorici care au jucat un rol cheie în îmbogățirea și celebrarea culturii și identității Ucrainei. Potrivit ONU, cel puțin 10.810 de civili au fost uciși și 20.556 au fost răniți la momentul redactării acestui comunicat Pen International, deși cifrele sunt probabil mai mari. În februarie 2024, autoritățile ucrainene au confirmat că 31.000 de militari ucraineni, inclusiv foști civili care au luat armele pentru a apăra Ucraina, au fost uciși de forțele ruse. Între timp, atacurile forțelor ruse asupra patrimoniului cultural al Ucrainei continuă fără încetare. Începând cu 10 aprilie 2024, UNESCO a înregistrat deteriorarea a 351 de situri culturale, inclusiv muzee, biblioteci, arhive și lăcașuri de cult. Un nou raport al Human Rights Watch, publicat în aprilie 2024, scoate la iveală consecințele devastatoare ale crimelor împotriva patrimoniului cultural din Ucraina, precum și consecințele psihologice, psihosociale, economice și conexe ale pierderii patrimoniului cultural pentru populația civilă.

După cum este documentat în „Război, cenzură și persecuție – Lista de cazuri PEN International 2023/2024”, conflictele au un impact devastator asupra scriiturii și comunității artistice mai largi, de la uciderea civililor și a celor care participă la conflict, până la strămutarea internă și transfrontalieră, care înlătură scriitori din comunitățile lor și la accesul la instrumentele meseriei lor. Capacitatea generațiilor viitoare de a participa la activități artistice, precum și de a reflecta în mod critic și colectiv, este, de asemenea, puternic afectată, prin moarte, perturbare a educației, malnutriție, foamete și boli, precum și prin direcționarea sau pierderea deliberată a moștenirii culturale prin strămutare.

În fața acestei amenințări enorme, PEN Ucraina și partenerii din Pen International joacă un rol principal în păstrarea memoriei și a moștenirii personalităților culturale ucise de forțele ruse în Ucraina și în sprijinirea vieții culturale și a comunității literare a Ucrainei, inclusiv prin programe de burse, asistență de urgență, evenimente culturale și publicații. Un parteneriat cu Book Aid International – împreună cu PEN Ucraina, PEN International și PEN U.K. – în sprijinul proiectului Unbreakable Libraries al PEN Ucraina, a vizat 25.000 de cărți expediate de la Londra la Kiev în noiembrie 2023. Cărțile vor sprijini bibliotecile din Ucraina, inclusiv de pe linia de front și din teritoriile eliberate. Book Aid International urmează să doneze către Ucraina încă 15.000 de cărți în acest an.

Pe măsură ce războiul Federației Ruse împotriva Ucrainei continuă, PEN International îndeamnă comunitatea internațională să acorde o atenție deosebită atacurilor și daunelor aduse patrimoniului cultural din Ucraina și să sprijine sectorul cultural al Ucrainei, precum și eforturile de conservare și protecție. Cultura trebuie plasată în centrul eforturilor de reconstrucție și redresare.

Ziua mondială a libertății presei 2024

Comunicat PEN INTERNATIONAL – Apărați libertatea presei în războiul Israelului contra Gaza – Ziua mondială a libertății presei 2024.

În mijlocul numărului de morți în creștere, al distrugerii și al rapoartelor despre atrocități, jurnaliștii din Gaza își riscă viețile pentru a transmite știri despre război. A viza în mod deliberat jurnaliştii şi a produce atacuri nediscriminatorii care ucid sau rănesc jurnaliştii constituie crime de război. Toți cei responsabili trebuie să răspundă. Protejarea libertății presei și asigurarea siguranței jurnaliștilor este fundamentală în timp de război și esențială pentru a oferi publicului informații corecte și la timp.”

Burhan Sonmez, președintele PEN International

Au trecut peste șase luni de la bombardamentele Fâșiei Gaza de către armata Israelului, începute ca răspuns la un atac condus de Hamas asupra Israelului pe 7 octombrie 2023. Cu dovezi zdrobitoare ale încălcărilor drepturilor internaționale ale omului și a crimelor de război, bilanțul vieților jurnaliștilor și erodarea libertății presei în Gaza și în întreaga regiune au atins nivele fără precedent.

De Ziua Internațională a Libertății Presei, contactați șeful de guvern/ministrul de externe al țării dumneavoastră, îndemnându-i să acționeze imediat pentru protejarea jurnaliștilor și asigurarea unei raportări nelimitate despre războiul din Gaza. Rugați-i:

Să solicite public tuturor părților implicate în conflict să asigure siguranța jurnaliștilor și să investigheze prompt și în mod exhaustiv toate atacurile asupra acestora.

Să solicite autorităților israeliene să oprească uciderea nediscriminată și deliberată a jurnaliștilor.

Să solicite autorităților israeliene și egiptene să ofere jurnaliștilor internaționali acces independent în Gaza și să asigure plecarea în siguranță din Gaza a jurnaliștilor care încearcă să evacueze.

Să susțină investigații rapide, transparente și independente în cazul uciderii tuturor jurnaliștilor și să pună capăt modelului de impunitate în cazul uciderii jurnaliștilor de către forțele israeliene.

Să solicite public încetarea imediată a focului pentru a proteja toți civili, inclusiv jurnaliștii.

Lista de cazuri a PEN International din 2023/2024 documentează modul în care, începând cu 7 octombrie, jurnaliștii din Gaza și din întreaga regiune au fost supuși unor ostilități, intimidări și hărțuiri fără precedent. Potrivit Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), cel puțin 97 de jurnaliști și lucrători media au fost uciși între 7 octombrie 2023 și 25 aprilie 2024: 92 de palestinieni, doi israelieni și trei libanezi, marcând cea mai mare rată de mortalitate pentru jurnaliști din istorie. În plus, 16 jurnalişti au fost raportaţi răniţi, patru dispăruţi şi 25 arestaţi. CPJ și-a exprimat în special îngrijorarea cu privire la vizarea jurnaliștilor și a familiilor acestora de către armata israeliană.

Cei prigoniți, îndurerați și chinuiți

Atitudine umanistă înseamnă să încerci să îi protejezi pe toți cei prigoniți, îndurerați și chinuiți, indiferent de ideologie, rasă, etnie, țară, limbă. Fie că e vorba despre copiii flămânzi și scheletici din Africa subnutrită, fie că e vorba de femeile violate de soldații ruși în Ucraina (ori de civilii executați), fie că e vorba de populația hărțuită și masacrată din fâșia Gaza, fie că e vorba de evreii decapitați ori de pruncii uciși în pântecul mamelor la 7 octombrie 2023, de către membri Hamas; fie că e vorba de cei pieriți în războiul civil cumplit din Siria ori Sudan etc.. Toți sunt victime (și mai sunt destule victime în lumea de acum, pe lângă cele înșirate aici pe această listă scurtă). Suntem în Săptămâna Mare, a Patimilor, esențială pentru o jumătate din creștinătate, dar lumea în care trăim (global vorbind, cu toate confesiunile religioase și politicile sale) nu pare concentrată pe meditație, comuniune și caritate (indiferent de religie), ci mai degrabă pe violență, radicalism, incompatibilitate. E un bilanț terifiant nu doar în ultimii ani, din păcate. Și nu întrevăd o soluție. Nu sunt partizană a niciunui fel de violență și, tocmai de aceea, pledez pentru a privi victimele ca victime, indiferent de apartenența lor.

În general, lumea evită să se pronunțe asupra acestor lucru dificile și totodată delicate, întrucât e preferabil să taci ori să fii ignorant ori să eviți să spui ceea ce crezi, ca nu cumva să fii interpretat greșit. Există chiar o frică de a nu fi răstălmăcit, parțializat, malformat și acuzat în spațiul internautic. Cred, însă, că libertatea de opinie și exprimare, atunci când se concretizează într-o manieră civilizată și argumentată, este esențială în societatea noastră.

61 de miliarde

În sfârșit, Camera Reprezentanților din SUA a aprobat pachetul financiar de 61 de miliarde pentru ajutarea Ucrainei. Suntem în a doua jumătate a lui aprilie 2024, Ucraina așteaptă de cinci luni acest ajutor întârziat. E o pompă cu sânge, aer și apă, care ar stimula inima bravă a Ucrainei să lupte mai departe, căci țara este atacată cu turbare de trupele rusești, ahtiate după orice bucată din pământul celeilalte țări. Președintele Biden a promulgat pachetul de sprijin extern, în principal pentru Ucraina, dar și pentru Israel și Taiwan. Rusia pregătește o ofensivă severă și înverșunată. Donald Trump se pare că și-a dat girul ca ajutorul acordat Ucrainei să fie deblocat, în stilul său caracteristic și capricios, dar mai ales fiindcă a observat că Uniunea Europeană își întărește sprijinul constant dat Ucrainei. Trump nu și-a dorit ca SUA să rămână în urmă ca țară triumfalistă, nu se potrivea un asemenea rol minimal pentru un fost președinte grandoman. Volodimir Zelenski a mulțumit grav pentru acest ajutor; laconismul vorbelor sale de mulțumire indică de fapt că este concentrat pe război și că nu mai are timp de mari politețuri și flori retorice. USA a livrat rachete către Ucraina înainte ca pachetul să fie aprobat de Camera Rerezentanților, ceea ce a suscitat  o reacție iritată din partea Rusiei.

Grav este apoi atacul mediatic al Rusiei putiniste cu Fake News și dezinformări ritualice. Sunt vizate țările Uniunii Europene, între care România în mod special. E o întreagă forfotă de știri false și manipulări cu tendință. Republica Moldova e vizată ca platformă centrală de aplicare a propagandei putiniste manipulatoare, întrucât bătălia mediatică e crucială. La Moscova s-au întrunit toți liderii pro-ruși din Transnistria și Moldova (în frunte cu Ilan Șor), ca să alcătuiască un partid-marionetă numit Pobeda și să solicite protecția magnanimă a Rusiei. Aproape că jucau o horă de satisfacție că ar putea să se reîntoarcă sub pulpana Rusiei! Președintele belarus Lukașenko îl secondează pe Putin în amenințările nucleare, o face ca un soldat de plumb, sec și rece. E un tip de discurs care e gândit să fie altfel decât discursul coleric în general al autorităților ruse, dar care în esență se referă la același lucru, la schimbarea ordinii mondiale a lumii în favoarea Rusiei.

Oksana Stomina (II)

Am relatat cum in 21 martie, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina care a citit mai multe poeme tulburătoare despre războiul din Ucraina.

Privind chipul Oksanei Stomina, mi s-a părut că în el se găsea toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii. Am avut astfel senzația de la început că Oksana era o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe, la Roma (la Ziua mondială a poeziei, unde ne întâlnisem) ori aiurea, și că această lume nu poate fi judecată ori certată. Pur și simplu viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergea războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zâmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încât durerea ei reală să nu fie vizibilă decât pour les connoiseurs. Era multă generozitate în acest zâmbet melancolic, era și un paravan care să o apere de vreo imixtiune dureroasă, aici, în Occident, la Roma, unde ne aflam. Poemele Oksanei Stomina (pe care le-a recitat știindu-le pe de rost, ca pe o rugăciune) vorbeau tocmai despre război, dar într-o formă întrebătoare, problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată. Oksana Stomina era din orașul Mariupol care, astăzi, e aproape ras de pe fața pământului, așa încât poemele ei erau despre clădiri zdrobite și pustiite, despre rugăciuni care nu sunt mai rostite (căci Dumnezeu e certat și uitat fiindcă a lăsat Ucraina să fie prădată). Și despre dragoste, despre cum cel îndurerat (cea îndurerată) nu mai știe dacă mai poate iubi ca înainte de război ori dacă, dimpotrivă, doar acest lucru i-a mai rămas ca energie de viață, să iubească pur și simplu, dar într-un mod sfios, ca un melc în ascunzătoarea lui afectivă. Câteva dintre poemele Oksanei erau legate de tema prizonieratului precum și a celor rămași acasă într-o așteptare pătimitoare, în care doar numărătoarea zilelor mai are sens (dacă mai are). În cer (în paradis) se găsește o întreagă armată a celor pieriți și jeliți de cei de jos, de pe pământ. A poseda corpul celui pierit înseamnă a-i face ritualul cuvenit, dar corpurile celor pieriți în război sunt adesea așteptate cu speranța că poate nu sunt ale celor dragi, ci ale dragilor altora. Inclusiv acest lucru înseamnă războiul și doliul, felul în care cei care așteaptă speră că moartea a înhățat pe altcineva, nu pe cel drag lor. Speranța că moartea ar putea face confuzii… Oksana Stomina scrie poezie despre aceste lucruri cu o incizie psihologică suavă aproape, fără durități și bocete violente. Figura unei fetițe orfane care se joacă în timpul războiului și care în joaca ei speră să aibă la îndemână aripile potrivite ca să zboare și să-și viziteze tatăl din cer. Floarea soarelui, pe pervaz (devenită aproape un instrument temporal, dar mai ales afectiv), care îl așteaptă pe cel dus în război să se întoarcă. Ninsoarea și strălucirea zăpezii care sunt duale, pe de o parte trimit la îndepărtare și moarte, pe de altă parte sunt niște semne aproape epifanice ale frumuseții care încă e posibilă pe pământ, în ciuda traumelor produse de război. Ochii intenționat închiși ai femeii care îl așteaptă pe cel drag și care astfel derulează pe ecranul său lăuntric amintiri de întreținere a vieții și a iubirii, ca un cufăr prețios cu zestre. Dumnezeu care există strict prin iubirea celor despărțiți de război. Astfel de povești și imagini spun mult mai mult decât o jelanie în ton de tragedie. Rostirea Oksanei Stomina este impresionantă tocmai prin pudoarea ei tragică, dacă o pot numi astfel. O poetă care nu lovește cu pietre, nu scuipă sânge, ci le face pe toate acestea într-un mod psihologic sfios, discret. Povestea ei este și a multor altora, așa încât trebuie să o spună fără ostentație, fără aroganță ori emfază, cu o sobrietate tandră.

În istoria afectivă dintre noi, cele două poete, a intrat și Mihaela Herbil, colega mea de la Secția de Limbă și literatură ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus-o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii poetice pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul injust și brutal care se desfășoară actualmente în Ucraina. Iată câteva dintre poemele Oksanei, traduse de Mihaela Herbil.

RAȚA*

Celor care au murit în propriile case se dedică…

Din cerul mohorât, puțin câte puțin picură dimineața.

Pe corpul casei de vizavi e o mare rană.

Și tocmai prin ea soarele ajunge aici.

Iar eu urmăresc neputincioasă acest coșmar

Și nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii.

Peste casa de peste drum, în disperare, „plutește rața”…

Casa de peste drum a fost lovită drept în piept.

Până de curând, aici locuiau fel de fel de oameni,

Surprinzător de vii și de obișnuiți, fericiți parcă.

Așa că pleacă de-aici, rață, nu-mi frânge inima!

Aici locuiau oameni care nu erau vinovați cu nimic, de aceea

Lasă ca sufletele lor să zboare desupra casei lor!

Și nu ascunde cerul de ei, pasăre trădătoare!

E prea târziu să-ți mai ții aripile deasupra acoperișului lor!…

martie 2022, Mariupol

Notă:

*„Plutește rața” este un cântec de doliu (bocet) ucrainean

 ÎN ZORI DE ZI

Pe jumătate adormită, undeva la intersecția dintre zi și noapte,

Înainte de a ajunge aici și de a deschide ochii,

Încerc să-mi amintesc unde mă voi trezi azi

Și de ce sunt atât de pribeagă și atât de singură.

Înțeleg că războiul nu este un vis, nu este o fantomă.

Îl voi întreba, pe scurt, pe Dumnezeu: pentru ce această pedeapsă,

Și, din nou, neprimind un răspuns de la el,

mă voi ridica în picioare. Pardoseala transparentă și alunecoasă

Trosnește precum sticla sub greutatea tristeții mele.

Pe unde voi rătăci eu astăzi, unde voi acosta,

Mi-este surprinzător de indiferent și de neinteresant,

Cafeaua de dimineață nu va ajuta,

Așa că acum am vești pentru micul dejun.

Le citesc, dar nu diger nici jumătate.

Harkiv și Sumy, Vinnyția și Odesa…

Doamne, oare tu vezi într-adevăr toate astea din cer? Ei?

De ce nu oprești invazia aceasta inamică?

Doar diavolul nu este mai mare decât tine, Doamne?

Auzi, vorbește cu noi, Doamne! Unde ești?

Știi că rachetele au acum aripi?!

Rachete înaripate! Precum păsările. Există așa ceva.

Ele zboară acasă, ele ucid.

Pur și simplu, ucid! Adulți, bătrâni, copii…

Ele zboară dimineața sau seara,

Uneori după-amiaza sau la miezul nopții…

Doar nu pentru asta ai gândit aripile, tată?

Ascult cum, acolo, între coaste, ceva bate.

Încerc să mă relaxez. Nu reușesc.

Îmi privesc ridurile, pieptăn părul cărunt.

Iartă-mă, Doamne, acum mă ocup de război.

iulie 2022

Comemorare legată de genocidul armean

Oksana Stomina (I)

În 21 martie 2024, la Ziua mondială a poeziei, la Roma, unde am reprezentat România și am citit alături de alți 15 poeți europeni, am cunoscut-o pe poeta ucraineancă Oksana Stomina. A fost, cred, un coup de foudre poetic de ambele părți, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine, adusesem în mod intenționat, un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse declanșate în 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pârjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrângere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troie. I-am dat Oksanei Stomina acel poem al meu despre Troienele ucrainence, înainte să înceapă lecturile. Oksana s-a tulburat ca un copil care primește un dar nebănuit, lovitor în inimă. Oksana Stomina e o femeie cu vârsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei.

Iată poemul meu:

Troienele (ucrainence)

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război,

așa încât iată rostirile care prind viață acum,

la răsărit și la apus totodată:

nimeni nu știe dacă mai există lucrări ale zeilor,

dacă mai poate cineva înălța ori prăbuși destine

când ceea ce se zărește și se miroase este doar pustiirea.

Hecuba, Casandra, Andromaca, troiene fugărite din Ucraina,

părul vostru e înnegrit ori mieriu de la explozii,

nu mai aveți torțe de profetese, nu sunteți împodobite cu dafin,

dar pieptul vi-l loviți în ritm de vâslă,

podoabe regale nu mai purtați între sâni decât o cruciuliță de aur

ori un medalion argintat cu Virgo Maria.

Mângâiați țărâna cu unghiile,

strigând răgușit adio.

Mame, fecioare, fiice, surori, mătuși, nepoate, bunici, văduve,

nu știu ce se va întâmpla, dar încă nimic nu se va încheia,

mai este mult de distrus și murit.

Ego tali animatus confidentia,
ad te, Virgo Virginum, Mater, curro,
ad te venio, coram te gemens peccator assisto.
Noli, Mater Verbi,
verba mea despicere;
sed audi propitia et exaudi.

Poate că în curând nu vor mai fi cuvinte

ca să vorbim și să scriem despre acest război.
Amen.

O faimoasă biserică greco-catolică aproape întotdeauna închisă

Aș vrea să prezint aici-și-acum un loc din Roma care merită văzut de orice român. Biserica San Salvatore delle Copelle din Roma, a cărei istorie este remarcabilă. Eu încerc să vizitez această biserică de câte ori ajung la Roma, dar foarte rar o găsesc deschisă, din păcate.

Piazza delle Coppelle unde se găsește Biserica San Salvatore delle Copelle pe strada cu același nume își primește denumirea de la vânzătorii de „coppelle”, mici recipiente din lemn cu o capacitate de cinci litri („fojette” în dialect roman) cu care se vindea în trecut „acqua acetosa” sau apa Tibrului ; aceste recipiente erau folosite și pentru vin sau oțet. Termenul „coppella” provine din latinescul „cupa”, care înseamnă butoi. Piața are o structură topografică destul de ciudată în ceea ce privește dispunerea, deoarece este reprezentată de trei alei înguste care înconjoară în formă de „U” prețioasa biserică medievală San Salvatore delle Coppelle. Prima alee flanchează latura lungă a bisericii, în timp ce cealaltă se află în spatele ei și găzduiește, de mult timp, o piață mică de fructe și legume; cea de-a treia este amplasată de-a lungul străzii delle Coppelle și a fost creată mai târziu cu scopul de a oferi spațiu de mișcare credincioșilor bisericii.

Biserica San Salvatore delle Coppelle este menționată pentru prima dată în secolul al XIV-lea, dar are cu siguranță o origine mai veche, poate sfârșitul secolului al XI-lea; prima fază de construcție datează din perioada pontificatului Papei Celestin al III-lea (1191-1198), etapă din care s-a păstrat până astăzi numai micul turn-clopotniță; mai târziu a fost reconstruită, în vederea Anului Sfânt din 1750, cu o arhitectură realizată de Carlo De Dominicis. Biserica a fost construită, potrivit legendei, pe casa lui „S. Abbasia”, o nobilă romană din secolul al XII-lea; din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea a fost sediul breslei șelarilor, unită inițial cu cea a aurarilor și cea a fierarilor, până când, în secolul al XVII-lea, a fost acordată Confraternității Sfintei Taine și a Perseverenței divine.

Biserica are o fațadă simplă, cu un fronton triunghiular și o cruce medievală: pe părțile laterale sunt bolți rotunde, cu picturi care nu mai pot fi văzute astăzi. Interiorul (cu trei nave, împărțit inițial în coloane de marmură, dar înlocuit de stâlpii de zidărie de la sfârșitul secolului al XVIII-lea) păstrează o frescă din secolul al XIV-lea înfățișând „Fecioara cu Iisus pe genunchi” a școlii lui Antoniazzo Romano, un Hristos din lemn din secolul al XVI-lea și frumoasa capelă Spinola, dominată de monumentul funerar al cardinalului Giorgio Spinola, realizat de sculptorul Bernardino Ludovisi în 1739. Clopotnița, cu un plan pătrat, este construită din cărămidă și este inclusă în perimetrul bisericii, parțial acoperită. Restaurată în 1996, conține un clopot din 1664, în timp ce cealaltă, datând din prima jumătate a anilor 1400 și donată de Confraternitatea Sellai din timpul Papei Inocențiu al VII-lea, a fost turnată în 1849 pentru a fabrica un tun pentru apărarea Romei.

Aceasta este biserica unde a slujit, efemer, și bunicul meu patern – Vasile Cesereanu (în vremea exilului său, în perioada Ceaușescu, prin 1979). Din păcate, astăzi biserica e mai mult închisă decât deschisă, în ciuda farmecului său istoric și arhitectural evident, care ar atrage destui turiști și ar publicita de fapt România. Românilor care ajung la Roma le fac îmbierea să o vadă măcar pe dinafară, căci pe dinăuntru nu prea e posibil. Din cauză că biserica este aproape mai mereu închisă, adesea sunt parcate mașini aproape lipite de intrarea în edificiu. De unul din pereții bisericii e lipită terasa unui restaurant. Prezentarea arhitecturală și istorică a bisericii, făcută pe o placă de metal de edilii Romei contemporane, a fost furată, așa încât nimeni nu mai poate afla de nicăieri istoricul captivant al acestei biserici. Autoritățile care răspund de biserică, acum, nu au afișat un istoric al bisericii (în engleză), în așa fel încât turiștii să se poată orienta măcar privind dinafară biserica. E unul din exemplele dezagreabile în care românii nu știu să își facă reclamă ca popor și istorie, în străinătate. Din păcate.

/în imagine se vede terasa de restaurant lipită de unul din zidurile bisericii și o mașină roșie, lipită cu nonșalanță de intrarea în biserică/

Ucraina, Rusia, Israel, Iran – aprilie 2024

La început de aprilie 2024, Ucraina se găsește în dificultate uriașă: fără arme occidentale performante și în penurie de militari, în timp ce Rusia bombardează cu turbare, plusând și mizând pe o capitulare fie și numai prin descurajare, disperare și epuizare la nivel colectiv în Ucraina. Mircea Geoană afirmă, însă, că există un fond de rezervă (militar, financiar) ca Ucraina să fie sprijinită și că este exclus ca Ucraina să capituleze. În ciuda începutului sfârșitului pentru Putin (căci un asemenea dictator a ajuns la apogeul său și, din acest punct, va urma fie și numai un declin simbolic, Rusia rămâne o țară foarte periculoasă care funcționează deja normal cu o economie de război și care are sute de mii de soldați de trimis în mașina letală de tocat, fără vreo problemă în a-i înlocui continuu și a-i trimite pe ruși la moarte.

Cât de vulnerabilă este România la două decenii de când a intrat în NATO?! România nu este mai fragilă decât alte țări NATO din zonă (Polonia, de pildă); dimpotrivă, obligația României de a se înarma performant o face să fie apărată cu prudență și cu strategie, chiar dacă România nu produce muniție NATO și chiar dacă militarii români nu sunt cei mai antrenați actualmente, iar armata are probleme reale.

În același timp, în Israel, la șase luni de la atacul terorist Hamas, cifrele celor pieriți sunt uriașe: pe lângă cei 1200 de israelieni uciși (și alte victime din rândul soldaților israelieni și al ostaticilor), este vorba și despre 33.000 de pieriți (estimați) în Gaza și alte zone locuite de populația arabă, din care poate că 5000 (să zicem) vor fi fiind membri Hamas, dar restul sunt civili, ceea ce este catastrofal. Israelul fierbe și la nivel de politică internă, mii de israelieni solicită demisia lui Benjamin Netanyahu, iar rudele ostaticilor (peste o sută de oameni) încă aflați în mâinile Hamas au trecut deja de orice fel de nivel al disperării. Iranul este tot mai agitat și nociv în amenințări, orice se poate întâmpla în sensul efectului de avalanșă belică multiplă.

Destinul unui jurnalist și jurist ardelean

Volumul “Zbucium, file dintr-o viață trăită” semnat de Emil Boșca-Mălin (publicat postum și îngrijit de nepoata autorului, Oana Boșca-Mălin, la Editura Fundației Academia Civică) este pasionant și spectaculos, întrucât este vorba despre o carte documentară în care varii informații din arhivele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității sunt secondate de jurnalul lui Emil Boșca-Mălin. În latura arhivistică, avem destinul unui jurnalist și jurist ardelean care a fost persecutat și încarcerat de regimul comunist, iar în latura memorialistică avem jurnalul unui intelectual ardelean, preocupat, în mod patriotic, de mersul țării sale, de lupta pentru libertate, de credința în jurnalism ca artă a adevărului și a respectului pentru oameni.

Astfel, latura documentară constatativ-informațională se îmbină cu un jurnal personal în care emoțiile și neliniștile unui intelectual alergic la dictatură (indiferent dacă aceasta este de dreapta ori stânga) alcătuiesc o carte-testimoniu pentru viața unui ardelean care a străbătut secolul XX, cu toate -ismele, ideologiile și dramele sale. Pe lângă latura arhivistică și cea memorialistică, volumul beneficiază de referințele explicative ale Oanei Boșca-Mălin care lansează o punte pentru cititorul de acum, înfățișând de fapt saga a trei generații dintr-o familie, chiar dacă polii centrali sunt un bunic și nepoata sa.

O dată cu instalarea dictaturii comuniste, Emil Boșca-Mălin este condamnat într-un proces răsunător, instrumentat pe baze înscenate, acela al Sumanelor Negre, și din 1946 începe viața sa de haiduc improvizat și rezistent, trăind în clandestinitate vreme de 6 ani. Această perioadă este demnă de un roman polițist și de aventuri, dacă îmi este îngăduit să spun acest lucru, având în vedere că este vorba despre niște ani dramatici de supraviețuire în ascunzători și tainițe riscante. Este arestat în 1952 și vreme de 12 ani (cât a durat detenția sa) cunoaște câteva din cele mai aspre închisori ale Gulagului românesc: Văcărești, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava. Emil Boșca-Mălin nu a semnat niciun acord de colaborare cu Securitatea, nu a acceptat presiunile asupra sa și a rămas integru până la capăt.

Felul în care nepoata sa, Oana Boșca-Mălin, regestionează destinul bunicului său are, pe alocuri, o alură de documentar cinematografic. A-l readuce în lume pe acest bunic ardelean, intelectual, gazetar, etnolog, magistrat și fost deținut politic e un efort simbolic de re-naștere în sens existențial și etic. Pe măsură ce îl readuce pe Emil Boșca-Mălin printre noi, nepoata sa îl face în același timp explicabil pentru sine și pentru familie. Îl reînvie, de fapt, ca efigie, printr-o carte-testimoniu.

Înțeleg întru totul demersul Oanei Boșca-Mălin, căci exact acest lucru am făcut și eu pentru bunicul meu patern Vasile Cesereanu.