10 februarie 2019
La 1 decembrie 2018, în Cluj, nu au fost decât vreo 40 de mohicani la protest, lângă Monumentul Memorandiștilor. Era ger și sărbătoare națională, majoritatea clujenilor petreceau la 50 de metri mai încolo, la Târgul de Crăciun. În seara de-acum, de 10 februarie 2019, s-au strâns cam 100 în Piața Unirii. Puțini, dar bravi. Cu vârste între 20 și 60 de ani. De o gravitate ștrengărească: era și neliniște, dar și poznă că se află împreună. Iar când, de la un casetofon, în mijlocul protestatarilor, s-a auzit Imnul golanilor (cântat de Cristi Pațurcă), lumea a chiar dansat puțin. Apoi s-a auzit un fragment din The Wall. Un manifestant, cu piciorul tăiat de la genunchi, ținea în brațe, așezat pe scaunul lui cu rotile, pancarta pe care scria simplu: Justiție, nu corupție. Era tăcut. Se formaseră cercuri mici în care se discuta una-alta, despre politică și familie, despre părinți și copii, despre bunici și nepoți și mai ales despre ce mai înseamnă România pentru fiecare dintre aceștia. În ciuda anxietății, era destulă veselie. Lozincile erau, totuși, strigate fără vlagă, mai mult în surdină. S-a plictisit și lumea de strigat, chiar dacă mohicanii încă rezistau. I-am privit multă vreme pe cei adunați, cu inima strânsă. Puțini, tare puțini, dar viteji într-un fel simplu, direct.
Ruxandracesereanu's Weblog 