Mitingul-maraton din PIAȚA UNIVERSITĂȚII 1990, pe înțelesul celor tineri

La Cluj, în Piața Unirii, și la Timișoara, protestatarii din februarie 2017 au mizat pe continuitatea legitimă dintre manifestațiile de acum și mitingul-maraton din Piața Universității 1990. De aceea, Noua Proclamație de la Timișoara s-a născut în mod firesc. Dar, în așa fel încât cei foarte tineri să înțeleagă ce s-a petrecut în Piața Universității 1990, iată aici o sinteză din cartea mea «Imaginarul violent al românilor» (Humanitas, 2003, Tracus Arte, 2016, ediția a doua).

 

Fenomenul PIAȚA UNIVERSITĂȚII 1990

 

Duminică, 22 aprilie 1990, are loc la București mitingul electoral al PNŢCD, unde se scandează cîteva din lozincile care vor face carieră în Piaţa Universităţii: “Iliescu nu dezbina ţara”, “Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara”, “Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara”, “16-22, cine-a tras în noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziţi-vă români, aveţi din nou stăpîni”, “Iliescu pentru noi este Ceauşescu II”, “Ceauşescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”, “Adevărata emanaţie a Revoluţiei – Proclamaţia de la Timişoara”, “Nu vă fie frică, comunismul pică” etc. Lăsînd la o parte patetismul, dar şi umorul cîtorva din aceste slogane, ele, în majoritatea lor, depun mărturie despre cîteva obsesii ale celor care se considerau urmaşi ai revoluţiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de voinţă a Puterii de a clarifica cine a acţionat violent împotriva demonstranţilor din decembrie 1989, lipsa de apetenţă etică a preşedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, continuitatea dintre Ceauşescu şi Iliescu, somnolenţa şi pasivitatea românilor de a opta pentru o comodă soluţie de compromis în alegeri, care ar fi invalidat tocmai revoluţia din decembrie 1989. După epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanţi, dar şi curioşi (la fel ca după mitingul din 21 decembrie 1989) se grupează în Piaţa Universităţii pe care o ocupă, blocînd circulaţia. Încă din primele zile are loc structurarea fenomenului Piaţa Universităţii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul raţiunii naşte monştri”, “Astăzi capitala, mîine toată ţara”, “Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”, “Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”, “Vom muri şi vom fi liberi”. Toate aceste sloganuri vizau continuitatea spirituală şi morală între cei aflaţi pe baricade în 21 decembrie 1989 şi “golanii” din aprilie 1990, întrucît o parte dintre ele fuseseră scandate de cei dintîi. Radicalismul protestatarilor este esenţial şi pentru aceasta pledează intonarea ritualică a altui refren specific Pieţei Universităţii: “Mai bine haimana, decît trădător,/ Mai bine golan, decît dictator,/ Mai bine huligan decît activist,/ Mai bine mort decît comunist!” Această etică aparent boemă va domina Piaţa Universităţii, de ea fiind legate cele mai multe reproşuri de declasare socială formulate de Putere la adresa manifestaţiei-maraton. Se mai scandează: “Sîntem golani! De 45 de ani!”, “Iliescu nu uita, ţara nu-i moşia ta”. Protestatarii se revendică nu doar de la luptătorii din decembrie 1989, ci şi de la deţinuţii politici din timpul comunismului. De Facultatea de Arhitectură atîrnă pancarte uriaşe pe care scrie: “Facultate de golani”, “Nu există socialism cu faţă umană, ci doar totalitarism cu dinţii sparţi”.

Un scurt istoric al declaraţiilor din Piaţa Universităţii devine necesar, în acest punct, pentru a înţelege evoluţia fenomenului. Astfel, manifestanţii se radicalizează în 25 aprilie 1990 (după ce fuseseră catalogaţi ca “golani” de către Ion Iliescu), făcînd publică prima lor Declaraţie în care se cerea: scoaterea în afara legii a oricărui partid de tip comunist, înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi din aparatul de represiune în perioada 1945-1989, susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Se ţin discursuri, se citesc liste cu revendicări, apar intelectualii de marcă, unii, foşti dizidenţi, care vor credita manifestaţia-maraton. Din punct de vedere social, discursurile afirmă şi mizează pe solidaritatea dintre intelectualitate şi muncitori, tocmai pentru a contracara manipulările din ianuarie şi februarie 1990, cînd “forţe cetăţeneşti” mai mult sau mai puţin reale fuseseră dirijate spre a acţiona ofensiv împotriva mitingurilor şi revendicărilor Opoziţiei şi intelectualităţii, în general. La acuza care i se aduce, că ar face politică mascată, Piaţa Universităţii se declară apolitică, acceptînd membri ori lideri ai partidelor politice doar în calitate de persoane particulare care se opun reinstalării comunismului.

În “Golania” sînt proiectate pe un panou uriaş diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmînd că Nicolae şi Elena Ceauşescu “au întinat idealurile nobile ale comunismului”. De asemenea, sînt difuzate înregistrări cu discuţiile Poliţiei, în noaptea de 23-24 aprilie 1990, în legătură cu prima încercare de evacuare violentă a manifestanţilor. Este proiectată şi o casetă filmată la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezultă că liderii noului organ postcomunist se cunoşteau dinainte şi încercau să ofere aparenţa spontaneităţii. Răstălmăciţi şi bănuiţi de tot felul de conspiraţii, reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii dau declaraţii în care precizează ce doresc să discute cu preşedintele Ion Iliescu: 1. asigurarea liberei circulaţii a informaţiilor în mass-media (Televiziunea să treacă sub controlul unei comisii mixte în aşa fel încît să nu mai aibă loc manipularea informaţiilor); 2. autorizarea unor posturi independente de Radio şi TV; 3. încetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; 4. demiterea generalilor care coordonaseră reprimarea din 24 aprilie în Piaţa Universităţii; 5. numirea unui ministru de interne civil; 6. trimiterea în judecată a militarilor din Ministerul de Interne şi din Ministerul Apărării Naţionale care au participat la represiunea din decembrie 1989; 7. adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, legat de lustrație. Toate aceste cereri au iritat Puterea care a căutat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra. Cîţiva intelectuali de elită au făcut demersuri pe lîngă Ion Iliescu să accepte dialogul cu Piaţa Universităţii, precizîndu-se că “golanii” nu cer amînarea alegerilor (aşa cum pretindeau ziarele Puterii). Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinţa de dialog; întîlnirea cu reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii a eşuat dintr-un motiv clar: preşedintele a refuzat filmarea dialogului, precum şi prezenţa ziariştilor. Puterea a evitat, în chip limpede, reflectarea mediatică a posibilei întîlniri, fără controlul său autoritar şi cenzurant.

Una din nemulţumirile acute ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii era aceea legată de ascensiunea fostei nomenclaturi de rangul doi în noile structuri ale Puterii postcomuniste. De aceea, în “Golania”, unii vorbitori din Balcon vor prezenta metodele de dezinformare ale Puterii neocomuniste. În ziua de 16 mai, ameninţaţi cu evacuarea violentă, manifestanţii dau o declaraţie prin care solicită pentru Piaţa Universităţii protecţia opiniei publice internaţionale şi a ONU. Cererea va rămîne, însă, fără rezultat. La o lună după începerea manifestaţiei-maraton, majoritatea formaţiunilor care au participat în Piaţa Universităţii (Asociaţia 21 decembrie, Liga Studenţilor, Grupul independent pentru democraţie, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi) se retrag, pentru a nu pune în pericol viaţa greviştilor foamei. Se afirmă că se va apela săptămînal şi lunar la o formă de protest, ca memento al revoluţiei din decembrie 1989 şi al “Golaniei”. Grupul pentru Dialog Social afirmă că manifestaţia-maraton a obţinut o victorie morală, chiar dacă scopurile concrete ale protestelor nu au fost atinse. În schimb, alte formaţiuni precum Consiliul Naţional pentru Alianţa Poporului şi Asociaţia 16-21 decembrie anunţă că nu vor părăsi Piaţa Universităţii şi că rămîn alături de grevişti. Prin acest flux şi reflux, Piaţa Universităţii se videază de o mare parte dintre “golani”, rămînînd vulnerabilă şi mai uşor de incriminat ca infracţională, întrucît grupurile interlope (deşi în minoritate) devin mai vizibile. În luna iunie, manifestanţii rămaşi în Piaţa Universităţii iniţiază marşuri de protest în faţa Ambasadelor SUA şi URSS, în Piaţa Victoriei şi la Televiziune.

Reacţia Puterii la ceea ce se întîmpla în Piaţa Universităţii este vehementă. După ce îi catalogase pe manifestanţi drept “golani”, Ion Iliescu recidivează prin alte expresii grobiene legate de protestatari. Preşedintele se laudă că i-ar fi împiedicat pe muncitori să vină să evacueze Piaţa Universităţii. La aceeaşi conferinţă de presă, Ion Iliescu declară că nu îi consideră reprezentativi pentru poporul român pe cei care au murit în 21 decembrie 1989, pe baricada de la Universitate, susţinînd, mai apoi, că manifestanţii din Piaţa Universităţii sînt nişte contrarevoluţionari. Toate acestea evidenţiază intenţia Puterii de a-i considera “bastarzi” pe protestatari, pentru a tăia cordonul ombilical moral şi psihologic care îi lega de revoluţionarii din decembrie 1989. Proiectaţi în sferă infracţională şi animalieră, ei puteau fi mai uşor sancţionaţi. Aflat în campanie electorală, Ion Iliescu declară despre “golani”, cu altă ocazie, că stau “ca neghiobii în stradă”, sugerînd că ar fi cazul să se termine cu “comuna primitivă”. Limbajul nepotrivit al preşedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori în violenta campanie electorală din 1990, demonstrează iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestată moral (aşa cum se întîmpla, de fapt, în Piaţa Universităţii). Iritarea mocnindă s-a preschimbat, cu timpul, în furie şi în ameninţarea cu suprimarea. Intenţiile de lichidare a “comunei primitive” depun mărturie pentru aceasta.

O serie de mitinguri pro FSN, concepute ca susţinătoare în special ale lui Ion Iliescu, propun lozinci contra celor din Piaţa Universităţii, de genul: “Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea”, “Iliescu să fii tare, cum a fost Ştefan cel Mare”, “Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”, “Iliescu e român şi are sufletul bun”, “Proclamaţia de la Timişoara – atentat la democraţie”. Obsesiile participanţilor la aceste mitinguri feseniste sînt strict legate de exaltarea figurii preşedintelui interimar (în ciuda condiţiei acestuia de fost aparatcik). La fel de obsedantă este iritarea faţă de Proclamaţia de la Timişoara, văzută ca un fel de decalog periculos. În Dealul Mitropoliei are loc o manifestaţie pentru susţinerea alegerilor din 20 mai, construită intenţionat ca opusă celei din Piaţa Universităţii. Se scandează: “Iliescu nu uita/ Te votăm cu toţii/ Ca să moară de necaz/ Leneşii şi hoţii” sau “Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu”. Un manifestant iritat de protestatarii din “Golania” declară: “Dacă e studenţi ei crede că e mai deştepţi ca noi?”

Acuzele de legionarism la adresa manifestaţiei-maraton încep să se facă tot mai mult simţite. Unul din ziariştii de la Adevărul incriminează scandarea “Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim” ca fiind o adaptare după imnul legionar care suna astfel: “Căpitane, te iubim, ori învingem, ori murim”. România liberă se întreabă, prin vocea unei ziariste, contracarînd atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretată lozinca “Iliescu, te iubim, ori învingem, ori murim”, care apărea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din Moldova. Acuzele de legionarism la adresa “Golaniei” se fac auzite pînă în ultima zi a mitingului-maraton din Piața Universităţii, semn că Puterea se pregătea pentru ziua de 13 iunie și pentru chemarea minerilor la București.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a provocat o serie de solidarizări, atît din ţară (unde, în cîteva oraşe, au luat naştere pieţe-satelit ale celei bucureştene), cît şi din străinătate. În ziua de 2 mai, studenţi de la universităţile Cambridge, Harvard, Sorbona şi Oxford se declară “golani” solidari cu studenţii din Piaţa Universităţii (Liga Studenţilor din Bucureşti se implicase deja în manifestaţia-maraton). Oraşul Timişoara şi societatea cu acelaşi nume (care gîndise Proclamaţia) susţine că în Piaţa Universităţii, începînd cu 22 aprilie, s-a declanşat o nouă revoluţie (se mizează şi pe simbolismul 22 decembrie 1989 – 22 aprilie 1990, patru luni de la revoluţie). România liberă anunţă că Proclamaţia de la Timişoara are peste 3 milioane de semnatari. Eugen Ionescu trimite telegramă de la Paris, declarîndu-se “golan academician”, fapt care anulează persiflator aşa-zisa infracţionalitate a protestatarilor din “Golania”, venită dinspre Putere. O foarte cunoscută călugăriţă misionară, Maica Tereza, transmite, şi ea, mesaj de solidaritate către Piaţa Universităţii. Diferite ţări europene îşi trimit steagurile în “Golania” şi diverse ligi pentru apărarea drepturilor omului trimit, la rîndul lor, mesaje de solidaritate cu Piaţa Universităţii.

Fenomenul Piaţa Universităţii nu a avut doar o anvergură morală, ci a constituit şi un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, România liberă indică cifra de 30.000 de “golani” de toate categoriile (de la şomeri la universitari, de la “golan convins” la “golan manipulat”), participanţi, mai cu seamă seara, la manifestaţia din Piaţa Universităţii. Verva devine spectaculoasă şi hibridă, într-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul “Odei Bucuriei” la intonarea refrenului din “Imnul golanilor” (“Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,/ Pînă nu vom cîştiga libertatea noastră”). Se cîntă “Deşteaptă-te, Române” şi “Hora Unirii”. Liliana Stoicescu (“Noaptea – pe o altă planetă”, România liberă, 6 mai, 1990) constată o stratificare socială a Pieţei Universităţii, constituită din nuclee cu specific propriu. Se cîntă, se parodiază, se discută, se fac acrobaţii, există şi altercaţii ori neînţelegeri. În “Golania” locuiesc atît înţelepţi, cît şi colerici, atît senini, cît şi îndîrjiţi. Piaţa Universităţii este Zona, o matrice vie, o luare în posesie a Bucureştiului (adică a inimii României) în deplinătatea conştiinţei. Iată cum arată stratificarea “zonei libere de neocomunism”: “Fiecare categorie socială îşi construieşte la demonstraţie propriul său microclimat: mitingul intelectualilor subţiri se înfăţişează ca o mondenitate, al studenţilor – ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri – ca un moment disco şi mitingul ţiganilor ca o minişatră transplantată în centrul metropolei”. Ziua, Piaţa Universităţii are un aspect oarecum dezolant (greviştii foamei, bişniţarii, curioşii, protestatari belicoşi ori, dimpotrivă, indolenţi), animaţia începînd după-amiaza şi luînd amploare de la ora 20.00 pînă la miezul nopţii, cînd spectacolul se stinge de la sine. Fenomenul Piaţa Universităţii se cuvine înţeles şi ca o “frondă jubilativă” desfăşurată într-un spaţiu interetnic şi intersocial, chiar dacă cercul exterior al zonei libere de neocomunism a fost vizibil populat de lume interlopă, intenţionat tolerată de forţele de ordine.

Spaţiul Pieţei Universităţii este, în acelaşi timp, unul spectaculos ca decor: “Golania” îşi asumă rolul de scenă pe care se desfăşoară o propagandă caricaturală la adresa comunismului. Scenografia îşi are rolul ei: pancarte, afişe, graffittiuri, ecran de proiecţie, confecţionate de studenţii de la Arhitectură şi Arte Plastice. Faptul că artiştii de toate genurile (scriitori, filosofi, actori, plasticieni, arhitecţi, muzicieni, regizori etc.) îşi aflaseră un loc de creativitate spontană în zonă pledează pentru o formă de happening. Se improviza sau, dimpotrivă, se regiza persiflator după un scenariu gîndit, se recitau poezii, se cînta. Toate acestea puteau fi patetic-naive, dar îşi aflau rostul lor în animarea “Golaniei” şi în libertatea creatoare generată de Piaţa Universităţii.

Luna mai, pînă la alegeri, reprezintă apogeul fenomenului Piaţa Universităţii, o adevărată fiesta. Se scandează “Noi sîntem poporul!”, minoritatea protestatară din Piaţa Universităţii dorind să atragă atenţia asupra revendicărilor susţinute în continuitate legitimă cu revoluţia din decembrie 1989. Zeci de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perindă la microfonul din Balcon, refuzînd, în discursurile lor, ca România să fie condusă de foşti comunişti şi clamînd o reînviere naţională fără pată. Este criticată prezentarea deformată, la televiziune, a manifestaţiei-maraton (nu degeaba se scandează “Aţi minţit poporul cu televizorul!”, cu referire şi la confiscarea revoluţiei după ziua de 22 decembrie 1989). Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunistă) îl aduc cîntecele lui Valeriu Sterian. Participanţi la manifestaţie sînt şi reprezentanţi ai unor grupări de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar cîţiva mineri. Paleta socio-umană este extrem de nuanţată. Este tot mai evident că Piaţa Universităţii funcţionează ca un parlament spontan al minorităţii politice din România sau ca o “şezătoare” civică.

Ironia este o altă caracteristică a manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Spionii Puterii, prezenţi (cum altfel), şi ei, la manifestaţie, sînt ironizaţi: unui poliţist care fotografiază clandestin i se confiscă filmul, alţi infiltraţi sînt aplaudaţi. Una din atracţiile manifestaţiei-maraton a constituit-o parodia ca protest subtil, ca spectacol teatral la adresa clişeelor Puterii. Astfel, cîteva seri la rînd, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestanţilor, mitinguri electorale FSN-iste sau chiar PCR-iste, decamuflînd, prin persiflare, mecanismele Puterii. Provocatorii din mulţime erau aplaudaţi şi, în general, se apela la ironie şi nu la agresiune. Reprezentanţii partidelor istorice au fost invitaţi în “zona liberă de neocomunism” ca “golani” onorifici “manipulaţi de conştiinţa naţională”, prin aceasta fiind, din nou, ironizate acuzele şi sloganele Puterii.  La 8 mai, Doinei Cornea i se înmînează Diploma de “Golan” cu numărul 1. Categoriile de “golani” se ramifică şi nuanţează la maximum în apropierea alegerilor: “golan pensionar”, “pui de golan”, “golan bătrîn”, “golan radical”, “supergolan” etc.

Atmosfera de sărbătoare a fost marcată de spirit religios: preoţi şi călugăriţe vegheau în Piaţa Universităţii. Zona liberă de neocomunism era dominată, de sus, de o icoană expusă în Balconul Universităţii. Unul din greviştii foamei va folosi o expresie foarte sugestivă, de altfel, aceea de “pămînt sfinţit” de morţii din decembrie 1989. Ziariştii care vor analiza acest fenomen îi izolează pe grevişti într-un spaţiu aparte, numit “careu al foamei”. Acesta este, însă, intuit ca virtual careu al morţii sacrificiale. În orice caz, simbolurile religioase din Piaţa Universităţii au iritat Puterea: aşa se face că, în dimineaţa zilei de 13 iunie, cînd îi evacuează brutal pe ultimii protestatari şi grevişti ai foamei, poliţiştii vor “aresta” şi icoana din Balconul Universităţii, ca şi cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.

Greviştii foamei şi-au avut rostul lor în Piaţa Universităţii. În prima fază, le este refuzată asistenţa medicală de către Crucea Roşie Română. De-abia după ce se vor implica diferite organizaţii medicale internaţionale, Crucea Roşie Română îşi va îndrepta atenţia asupra lor. Numărul total al greviştilor, decalat pe diferite perioade, a fost de 128.  În punctul maxim al grevelor foamei declanşate în Piaţa Universităţii, numărul este de 68 de protestatari care afirmă că vor să meargă pînă la capăt. La începutul lunii iunie, îngrijorarea pentru starea greviştilor foamei sporeşte. Diferite asociaţii profesionale se declară solidare cu ultimii mohicani din Piaţa Universităţii, solicitînd ajutor medical pentru ei şi conjurînd Puterea să intre în dialog cu protestatarii. Nouăsprezece grevişti ai foamei declară că vor înceta greva dacă li se vor da asigurări că doleanţele lor vor fi îndeplinite: cererea cea mai importantă a acestora este înfiinţarea unui post privat de televiziune. La 11 iunie 1990, o comisie guvernamentală se întîlneşte cu o delegaţie din Piaţa Universităţii, dar tratativele eşuează.

Piaţa Universităţii 1990 a fost o tribună, un megafon al nemulţumirilor împotriva Puterii, un loc de defulare socio-politică, o matrice de dialog şi dezbatere, o agora.

La 13 iunie 1990, polițiștii evacuează violent Piața Universității, maltratînd și arestând o serie de manifestanți, cu precădere studenți ori simpatizanți ai acestora. Tot în 13 iunie seara ajung la București minerii din Valea Jiului, chemați de Ion Iliescu, și astfel se declanșează cea mai brutală mineriadă din istoria României recente. Sunt arestați și brutalizați peste 1000 de oameni. Sunt uciși, prin împușcare sau în urma schingiuirilor la care au fost supuși de către foști securiști, polițiști și mineri – aproape 30 de participanți la mitingul-maraton din Piața Universității, majoritatea îngropați în cimitirul Străulești, la Neidentificați.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 16, 2017.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: