Despre nefericirea de a fi român (un text de Doru Pop)

 

Doru POP

Misterul identităţii naţionale sau despre nefericirea de a fi român

Când Klaus Iohannis a întrebat în Parlament: „Ce fel de naţiune vrem să fim?!” a ridicat o întrebare veche de o sută şi ceva de ani. De fapt care mai este identitatea naţiunii noastre, acum că ne apropiem de centenarul „Marii Uniri”? Mi se pare tot mai evident că România rămâne un mister identitar. Poate chiar un miracol de incoerenţă a identităţii, care continuă să funcţioneze printr-o fuziune aparent imposibilă.

Inefabila psihologie a comunităţii din care facem parte a fost explorată de mulţi, de la Rădulescu-Motru până la recentele studiile de psihologie cognitivă realizate de Daniel David. În fond ce e în capul românilor?, poate ar trebui să ne întrebăm mai des. Şi nu ajunge să punem eticheta „paradoxalităţii” ca să credem că am ajuns să înţelegem această naţiune stranie, din care facem parte cu toţii.
Pare că nici nu suntem compatibili unii cu alţii. În fond ce pot să aibă în comun în om care a emigrat în anii 90, care s-a întors în România după 2007 şi un cetăţean care a stat în apartamentul dobândit în epoca lui Iliescu şi construit pe vremea lui Ceauşescu? Există o ruptură evidentă între marile oraşe ale României, unde au manifestat sute de mii de oameni, şi micile comunităţi urbane unde susţinătorii luptei anticorupţie abia dacă se numărau pe degetele de la o mână. Există o Românie creativă, care exultă de inteligenţă şi inspiraţie (după cum am văzut pe miile de pancarte din ultimele zile) şi o Românie tăcută şi închisă în sine. Însă România nu este compusă numai din două părţi, aşa cum repetă mulţi stereotipul celor „două Românii”. Ea nu este scindantă între demonstranţii urbani şi civilizaţi, angajaţi ai unor multinaţionale, cărora li s-ar opune o clasă politică întemeiată pe voturile unei populaţii rurale, mai degrabă săracă şi cu studii medii. România este compusă şi din milioanele de conaţionali care trăiesc în aşa-zisa „diasporă”, iar rolul lor în formarea mentalului colectiv a fost mai mult decât evident în alegerile prezidenţiale de la finalul lui 2014. Ea este şi a tinerilor care nu au drept de vot, dar care îşi imaginează viitorul în această ţară.
Aşa cum a demonstrat extrem de elocvent Benedict Anderson în studiul său despre identitatea naţională, de fapt toate naţiunile sunt „comunităţi imaginate” (nu neapărat imaginare), rezultate dintr-un îndelungat proces intelectual. Italia sau Germania moderne au fost şi ele rezultatul unui efort similar. Ce ne mai face să stăm împreună? Ce se întâmplă în imaginarul nostru colectiv? De fapt suntem cu toţii rezultatul momentului întunecat al propriei noastre naşteri. Naţiunile, ca şi indivizii, au această componentă de psihologie colectivă. Provenim cu toţii dintr-o beznă pe care nu am reuşit să o depăşim. Ţara în care trăim, şi care s-a numit „România” abia după Constituţia din 1866, a fost o vreme un conglomerat compus din două „principate române”. Unirea celor două „principate” şi apoi extinderea lor prin asocierea Transilvanie şi, temporar, a Basarabiei a adăugat o serie de probleme. Pentru că statul românilor a fost de la bun început un conglomerat creat de către o elită urbană, raţionalistă şi cosmopolită, care a încercat în mod constant să conformeze o populaţie rurală şi mai degrabă obscurantistă, pare că fuziunea nu s-a încheiat. Această beznă ideatică a devenit evidentă în timpul imenselor manifestaţii împotriva a „ordonanţei corupţilor”.
România care a votat pe 11 decembrie nu este totuna cu România creativă şi activă, pătrunsă de spirit civic. Dar România este un mister identitar pentru că, dacă ne uităm la natura polimorfă a grupurilor care o compun, nici nu ar trebui să coexistăm. Undeva în negura subconştientului nostru tindem să repetăm ceea ce ne face nefericiţi. Tindem să nu fim compatibili. Unii politicieni de tinichea strigă că suntem în pericol de a se declanşa un iminent „război româno-român” (poate din pricina unor lecturi incomplete din Dilema veche), alţii sunt îngrijoraţi că ne pierdem identitatea în Uniunea Europeană, în vreme ce tot mai mulţi scot de la naftalină patriotismul naţionalist. Când Preşedintele român, de etnie germană, s-a adresat Parlamentului unii aleşi ai poporului din sală au strigat: „Ruşine, ai rupt ţara în două!”. Ideea lor pare a fi împărtăşită şi de către unii manifestanţi ajunşi în faţa Palatului Cotroceni, care au zbierat slogane precum: „Iohannis, nu uita, România nu-i a ta”, dar şi pancarte pe care scria, în limba germană: „Iohannis, eşti o ruşine pentru ţară”. Alte pancarte încropite îi cereau preşedintelui: „Să pleci din ţara mea”. Desigur, am ales să ignor mesajele ofensatoare care îl asociau pe Iohannis cu o ideologie dezvoltată în Germania anilor 30. Ce nu înţeleg parlamentarii sau cetăţenii care strigă către preşedintele Iohannis „să stea cu poporul lui”? Faptul că naţiunea română, născută din mai multe uniri succesive, este a tuturor celor care au fost integraţi în acest stat, de la maghiarii transilvăneni, la musulmanii dobrogeni. În 1918 România a fost întemeiată, cu bună ştiinţă, pe o promisiune, aceea că va fi un spaţiu ideal al toleranţei etnice. Că va fi patria tuturor celor care o compun.România anului 2017 nu este ţara creată în 1918. Dar ea nu este nici ţara creată în 1859. Pentru că, în chiar momentul formării primului stat modern românesc, prin unirea celor două principate de limbă română (Moldova şi Ţara Românească, căreia Imperiul otoman continua să-i spună Valahia), s-a produs un fapt politic care ne-a pus pe această traiectorie. Elitele din Moldova, coagulate în jurul „Partidei naţionale”, de fapt marele partid unionist condus de Kogălniceanu, au făcut o serie de compromisuri. Şi, spre deosebire de Moldova, pentru că la Bucureşti această „partidă” nu era majoritară, alegerea s-a făcut „sub presiunea străzii”. Dovadă că naşterea statului român nu a fost „paşnică” a fost atentatul cu bombă care trebuia să îl ucidă pe Cuza la începutul lui februarie 1859.
În cele din urmă elitele româneşti au ales să treacă peste orgoliile lor private şi personale, liberalii şi conservatorii au trecut peste diferenţele politice, şi au optat pentru un ideal. Acest ideal a fost enunţat de Alexandru Ioan Cuza în momentul alegerii sale şi se întemeiază pe o promisiune la fel de misterioasă ca şi identitatea naţională, oarecum similară cu cea din primul paragraf al Constituţiei americane: „spre fericirea românilor”.
Ce este această fericire românească? Suntem astăzi mai fericiţi decât în urmă cu un secol şi jumătate? Se pare că nu. „România fericită” este, parcă astăzi mai mult ca oricând, o patrie a unor cetăţeni nefericiţi. Nu ne înţelegem între noi nu doar pentru că trăim pe falii tectonice distincte, ci şi pentru că nu avem un ideal de fericire comună. Noroc că Guvernul a redenumit Ministerului Culturii cu titlul pompos de „Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale“. Suntem pe mâini bune. Avem brand de ţară, poate în curând vom avea şi o identitate.
Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 11, 2017.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: