Tricksteri, proscrişi sau eroi?

Raul Popescu

Evadaţii – tricksteri, proscrişi sau eroi?

    • 18-11-2011, revista Observator Cultural

fugarii-evadari-din-inchisori-si-lagare-in-secolul-xxCercetător asiduu al fenomenului concentraţionar cu substrat politic, Ruxandra Cesereanu încheie prin volumul Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX (Polirom, Iaşi, 2016) ciclul dedicat acestui fenomen, ciclu din care fac parte şi studiile Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Fundaţia Culturală Română, 1998) şi Panopticum. Tortura politică în secolul XX (Institutul European, 2001) – ambele apărute, pînă în prezent, în cîte două ediţii. Fugarii…, studiul care încheie ciclul, este o carte a ieşirii, a evadării, acţiune care, mai ales în secolul al XX-lea, a stat sub semnul sfidării unor sisteme politice aberante, criminale. Se poate spune, aşadar, că eseul despre evadare al Ruxandrei Cesereanu constituie un episod optimist în serialul ororilor concentraţionare surprinse în volumele anterioare.

Cînd vine vorba despre evadare, ca un novice al acestui subiect, nu pot să mă gîndesc decît la trei lucruri: la personajul Contele de Monte Cristo, la Şapte ani în Tibet – cartea alpinistului austriac Heinrich Harrer, şi la The Way Back, filmul din 2010 al regizorului Peter Weir, bazat pe memoriile ofiţerului polonez Sławomir Rawicz (de altfel, Ruxandra Cesereanu, în studiul său, prinde şi aventurile grupului de evadaţi condus de Rawicz).

Bineînţeles, cazuistica evadărilor celebre este cu mult mai vastă. În primul capitol al volumului Fugarii…, autoarea trece în revistă cîteva dintre acestea: cea a apostolului Petru din închisoarea lui Irod, cea a lui Benvenuto Cellini din Castelul Sant’Angelo, cea a lui Napoleon I din Insula Elba etc. Dar studiul Ruxandrei Cesereanu nu vizează decît un singur tip de evadare, acela al deţinuţilor politici şi al prizonierilor de război, şi o singură perioadă, aşa cum ne avertizează şi titlul cărţii: secolul al XX-lea.

Semnificaţia terapeutică a evadării

În Fugarii…, autoarea, deloc intimidată de taxonomii, enumeră diverse tipuri de evadări şi evadaţi, cu nuanţări şi paranteze, ceea ce face lectura şi mai atractivă. Evadarea este definită, într-o primă fază, prin ideea de ieşire, de ieşire nu numai dintr-un spaţiu închis, ci şi din sine: „Ieşirea are uneori şi o componentă metafizică; evadatul (este vorba de­spre evadat ca structură mentală) iese dintr-o piele veche pentru a se înnoi, pentru a-şi căuta o nouă identitate, pentru a se împrospăta sau, alteori, pentru a regăsi ceva pierdut odinioară“. De fapt, cele două tipuri de ieşiri, dintr-un spaţiu închis şi din sine, merg mînă‑n mînă. O evadare dintr-un lagăr sau dintr-o închisoare nu înseamnă doar escaladarea unor ziduri sau săparea unor galerii subterane, ci şi întoarcerea la vechea identitate, cea anulată prin prizonierat. Sau, de ce nu, asumarea unei noi identităţi, diferite de cea de dinainte de încarcerare (deşi, atunci cînd se întîmplă astfel, la baza deciziei stau prudenţa, teama de a nu fi prins din nou, lucru care diminuează din bucuria libertăţii; cazul lui Jean Valjean, personajul din romanul Mizerabilii de Victor Hugo, este, poate, din acest punct de vedere, cel mai cunoscut exemplu). Evadarea are, prin această caracteristică de recuperare a identităţii, un rol terapeutic: „Una dintre scenele-cheie ale unei evadări este finalul acesteia, atunci cînd, ajungînd în libertate şi în siguranţă, fostul fugar se spală, îşi curăţă chipul (îşi rade, de obicei, barba crescută în timpul fugii clandestine) şi se priveşte în oglindă, recunoscîndu-se, redevenind stăpîn asupra personalităţii şi identităţii sale, după ce a participat la un chinuitor şi îndelungat bal mascat“. Toate aceste gesturi ale evadatului au, aşadar, un rol terapeutic, iar semnificaţia lor depăşeşte registrul banalului: „Scena îmbăierii – ne avertizează autoarea – este esenţială şi simbolică: pielea murdară, epiderma veche, a evadatului se descuamează şi în locul ei apare de dedesubt o piele nouă, subţire, mai sensibilă, dar care ţine, inclusiv fizico-psihic, de un alt statut, de o altă identitate“.

Evadatul – outlaw-hero, pelerin, iniţiat şi trickster

În ceea ce priveşte statutul evadatului, lucrurile nu sînt deloc mai simple. El este, într‑o primă accepţiune, un outlaw, un personaj negativ. Dar el este perceput şi prezentat astfel din perspectiva legiuitorului, a celui care pedepseşte, a establishmentului. Evadatul este un proscris, dar şi un pelerin, un iniţiat, el este un „animal de noapte“ (sau un „infanterist al nopţii“), un desperado (pentru că nu mai are nimic de pierdut decît viaţa, busola morală a evadatului este, deseori, dată peste cap), un pícaro (un aventurier pus în situaţia de a-şi apăra libertatea şi viaţa) şi un trickster: „Pe de o parte, evadatul este un proscris – întrucît este perceput ca un om vînat de autorităţi –, pe de altă parte, e un «pelerin», a cărui ţintă este libertatea. Mistica libertăţii face din el un fanatic, dar unul acceptabil  şi admirabil tocmai datorită scopului său nobil. Faptul că evadarea nu este lineară, ci întortocheată, cel mai adesea, face din evadat un iniţiat. El rătăceşte prin labirintul libertăţii pline de capcane şi se iniţiază chiar prin intermediul rătăcirii sale“.

Evadatul, după cum spuneam, este şi un trickster, rol care mi se pare esenţial în reuşita evadării şi în supravieţuirea fugarului. Dar ce este tricksterul, acest personaj intrigant, prezent atît în mituri şi legende, cît şi în jocul de cărţi? Iată definiţia pe care o dă Ruxandra Cesereanu în capitolul „Arta de a fi trickster“: „În jocul de cărţi, tricksterul (Păcăliciul) are o importanţă aparte, fiind cartea cea mai rîvnită; el nu oferă neapărat un punctaj, ci posibilitatea de a cîştiga alte cărţi cu valoare mare. De asemenea, cartea Păcăliciului îi poate faulta pe ceilalţi jucători. Tricksterul este un înşelător, un farseur, aceasta este principala sa condiţie; el poate fi amoral, amorf ori polimorf. Tricksterul are porecle şi, în gîndirea magică, este asociat adesea unor animale şirete. Uneori, este erou, alteori, nebun; întotdeauna, însă, stă sub semnul ambiguităţii. […] Figura tricksterului are ceva carnavalesc, acesta fiind predispus, previzibil, la poante, năzbîtii, acţiuni şirete şi pozne maliţioase. Deşi în punctul de plecare este un erou controversat (asemănător «maimuţei lui Dumnezeu», cum fusese catalogat la un moment dat diavolul), tricksterul are capacităţi (auto)mîntuitoare, întrucît reuşeşte să triumfe acolo unde ceilalţi oameni eşu­ează“. Pornind de la aceste caracteristici, nu este atît de greu să ni-l imaginăm pe evadat în postura unui trickster. De altfel, aşa au procedat, în secolul al XIX-lea, şi sclavii negri, care au asociat figura tricksterului din cultura afro-americană, care era un animal şiret, cu cea a sclavilor fugari de pe plantaţii. Animalul-trick­ster devine omul-trickster, cel care trebuie să-şi păcălească stăpînul şi autorităţile pentru a reuşi să trăiască liber.

În secolul al XX-lea, deţinuţii din lagărele de concentrare, dar şi din Gualg au fost nevoiţi să-şi asume acest rol, să găsească diverse trucuri pentru a înşela vigilenţa paznicilor şi a autorităţilor. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în lagărele germane existau, de exemplu, mici tipografii clandestine, de unde viitorii fugari îşi procurau actele necesare supravieţuirii în libertate. Un prizonier francez, ştiind că autorităţile germane îi eliberau uneori pe taţii cu mulţi copii, şi-a fabricat acte de bărbat căsătorit, cu mulţi copii. Ba chiar a făcut rost de poze cu copii, de­spre care pretindea că sînt ai lui. Alţi prizonieri, pentru a trezi dezgustul paznicilor, mimau diverse boli. În Gulag, trucurile funcţionau mai greu, autorităţile fiind foarte vigilente. Însă unele trucuri reuşeau, aşa cum s-a întîmplat cu un soldat german care a străbătut teritoriul sovietic prefăcîndu-se că este un soldat rus mut.

Evadaţi români

În studiul său, Ruxandra Cesereanu dă două exemple din cazuistica evadărilor româneşti. Este vorba despre Lena Constante şi Ion Ioanid. De altfel, relatarea evadării lui Ion Ioanid din lagărul de muncă de la Cavnic, în 1953, a inspirat-o pe autoare, după cum ea însăşi recunoaşte, în a scrie acest studiu despre fugari.

Prin modul în care acţionează în cele o sută de zile de libertate pentru a-şi păcăli urmăritorii, Ion Ioanid se încadrează foarte bine în categoria tricksterului. „Ilegalitatea înseamnă isteţime, iscusinţă, spontaneitate, dar şi imprudenţă ori bravură“, scrie Ruxandra Cesereanu în capitolul dedicat evadării lui Ion Ioanid. Prin urmare, Ion Ioanid, trick­sterul, păcăleşte vigilenţa Securităţii şi se angajează ca muncitor pe un şantier, pierzîndu‑se astfel în mulţimea celor care munceau la o platformă industrială. Mai mult, Ioanid se înscrie în Partidul Comunist, pe atunci Partidul Muncitoresc Român, „păcălind cu sarcasm regimul care încerca să-l captureze“.

Lena Constante, în schimb, nu a evadat, ca Ion Ioanid, la propriu, dintre zidurile închisorii. Evadarea ei a fost ceva mai specială, după cum bine ştiu cei care au citit cele două volume de memorii Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă. A fost o evadare prin imaginaţie, o evadare mentală, cel puţin într-o primă etapă. Ruxandra Cesereanu numeşte Evadarea tăcută „cartea neagră“, în care „detenţia este depăşită datorită refugiului în imaginar“, şi Evadarea imposibilă, „cartea cenuşie“, „unde soluţia evadării mentale este abandonată“. În închisoare, Lena Constante scrie poezie ontică, piese de teatru, poveşti pentru copii, basme. Confecţionează păpuşi din săpun şi paie, desenează, confecţionează cărţi de joc.

„Care este – se întreabă Ruxandra Cesereanu – revelaţia ontică şi cognitivă în acelaşi timp a Lenei Constante?“, şi tot ea dă răspunsul: „Timpul poate fi desfiinţat şi reînfiinţat. Femeia torturată şi deţinută este şi poate fi o învingătoare prin imaginaţie. O evadată, o fugară imposibil de capturat. Păpuşile confecţionate cu migală şi tandreţe, de pildă, sînt nişte deţinuţi în miniatură, dar şi substitute ale familiei ori prieteni imaginari în detenţie. Imaginînd şi creînd astfel, victima îi păcăleşte pe opresori, îi învinge. Cu ajutorul imaginaţiei, ea ţese o nouă piele de om, un nou creier (nereeducat, nelobotomizat)“.

Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX este un studiu vioi, alert, care, nu de puţine ori, are tensiunea specifică unui thri­ller. Se citeşte cu sufletul la gură, ceea ce nu surprinde, căci, după cum mărturiseşte Ruxandra Cesereanu, acest eseu despre evadări „este cel mai narativ dintre cele scrise şi publicate de mine pe tema violenţei“.


Ruxandra CESEREANU
Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 224 p.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on November 23, 2016.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: