Domnul Șora centenar – un portret de Corin Braga

912339

Mihai ȘORA  – un portret realizat de Corin BRAGA

(în Dicționarul Scriitorilor Români, 2002)

ȘORA Mihai, n. 7 nov. 1916, Ianova (Timișoara). Filosof și eseist. Fiul lui Melentie Șora, preot, și al Anei (n. Bogdan). Studii secundare la Liceul “Constantin Daiconovici-Loga” din Timișoara (1927-1934). Student al Facultății de Litere din București (1934-1938). În 1939 pleacă în Franța cu o bursă a Guvernului francez. Student în filozofie la Sorbona (1939-1940) și apoi, refugiat din cauza ocupației germane, la Universitatea din Grenoble (1940-1945), unde pregătește o teză de doctorat asupra lui Pascal sub conducerea lui Jacques Chevalier și Aimé Forest. În 1945 este numit cercetător stagiar la C.N.R.S., secția Filozofie. În 1948 se întoarce în țară și este constrîns să rămînă. Lucrează ca funcționar la serviciul de presă al Ministerului de Externe (1948-1950), șef al redacției de literatură a Editurii în Limbi Străine de pe lîngă Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-șef al compartimentului “Moștenirea literară” al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (E. S. P. L. A.), unde inițiază seriile “Biblioteca pentru toți”, “Scriitori români” și altele (1954-1969), șef al serviciului Biblioteci din Ministerul Învățămîntului (1970-1977), de unde se pensionează. Debutează editorial la Editura Gallimard, în Franța, cu Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie métaphysique (1947). Editura mai anunța două volume, Unité et pluralité. Notes pour une métaphysique de l’ “ens creatum” și La Notion de la Grâce chez Pascal. Essai de morphologie du théocentrisme, ale căror manuscrise s-au pierdut. Peste mai bine de trei decenii, redebutează în țară cu volumul Sarea pămîntului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1979). După mai multe “interdicții de semnătură”, publică A fi, a face, a avea (1985) și pregătește manuscrisul volumului Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat. A tradus din franceză Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, și Jean-Paul Sartre, Cu ușile închise. A publicat numeroase articole, eseuri și interviuri. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul din 1979. În totul, avem de a face cu o figură singulară în filosofia românească. Încadrabil, ca vîrstă, în generația lui Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Țuțea, Mihai Șora a luat un traseu filosofic divergent față de aceștia. În timp ce discipolii lui Nae Ionescu se lăsau fascinați de un (neo)iraționalism cu mesaj mesianic, el s-a format la școala franceză, fiind probabil singurul și în orice caz cel mai autentic existențialist român. Pe linia lui Descartes, Husserl, Heidegger, Sartre, el dezvoltă o viziune existențialistă, folosind o metodă fenomenologică. Raportat la fenomenologia occidentală, el ocupă o poziție de sinteză: pe de o parte, ontologia și antropologia sa se aliniează existențialismului creștin, convergînd spre o poziție neotomistă, ce recuperează în registru modern concepte ale filosofiei patristice și scolastice; de cealaltă parte, etica și politica sa sînt influențate, în perioada de început, de existențialismul ateu, chiar marxizant, al unui Sartre, pentru ca mai tîrziu să ia distanță față de acesta și să elaboreze o morală și o politică a persoanei și dialogului, în sensul filosofiei lui Martin Buber și Emanuel Levinas.

Cărțile lui Mihai Șora se subordonează unui proiect sistemic. S-a spus despre ele că ar reprezenta segmentele unui întreg: Despre dialogul interior construiește o ontologie, A fi, a face, a avea – o etică, Sarea pămîntului – o estetică, iar Eu & tu & el & ea… – o filosofie politică. În fapt, așa cum remarcă Sorin Antohi, toate temele se regăsesc deja în prima carte, adevărată “sinteză anticipativă”, din care germinează apoi, printr-o mișcare radială de învăluire, toate ramificațiile ulterioare. Această structură organică, de tip arborescent, nu este întîmplătoare. Ea nu este doar o convenție stilistică (de la Nietzsche la Cioran, abordarea sistematică a fost abandonată în favoarea unei topici libere, mai apte să surprindă întorsăturile unei gîndiri care a renunțat la farul rațiunii pure și urmează fulgurările intuiției și introspecției abisale), ci se subordonează unei metode precise: logica circulară. Deși folosește uneori chiar notații matematice (care nu au însă un rol instrumental, în sensul unei logici formalizate, ci mai degrabă unul ordonator, de dispunere structurată a propriilor idei), Mihai Șora deplînge insuficiența logicii cantitative, de tip “additiv”, pe care o consideră aplicabilă exclusiv exteriorității, adică relațiilor între quiddități, și îi preferă o logică a calității, ce se aplică relațiilor de interioritate dintre nivelele potențelor și manifestărilor existențiale. Cum interdeterminările acestor nivele alcătuiesc un “infinit de compenetrație”, logica care încearcă să le formalizeze nu poate opera în categorii binare, bazate pe axioma terțului exclus, ci are nevoie de categorii circulare, care surprind “tensiunea paradoxului”. Din acest punct de vedere, Mihai Șora intră în linia logicilor non-aristotelice, elaborate de Alfred Korzybski, O. L. Reiser sau Paulette Février. În tradiția românească, logica circulară a interiorității consună cu antinomia transfigurată a lui Lucian Blaga, cu logica dinamică a contradictoriului a lui Ștefan Lupașcu și cu teoria recesivității a lui Mircea Florian. Nu știu dacă volumul pierdut “Unité et pluralité”, care explicita ontologia lui Mihai Șora, avea o desfășurare sistematică, dar volumele ulterioare, care se hrănesc din această viziune, nu își propun să trateze secvențial domeniu după domeniu, ci, profitînd parcă de liniile unei arhitectonici devenite invizibile, totuși prezente, se apleacă asupra unei secvențe sau alta, urmînd volutele unor asociații circulare.

Logica circulară nu face decît să reproducă structura realității. În încercarea sa de ontologie, Mihai Șora se apleacă asupra unor teme tradiționale, de sorginte platoniciană, pe care le prelucrează cu instrumente fenomenologice. El traduce și rezolvă opozițiile clasice numen / fenomen, esență / aparență, universal / singular, general / particular prin opoziția potență / act. Cu ajutorul dinamicii dintre potențialitate și manifestare el construiește modelul ontologic al “sferei de rază zero”. Acest model geometric nu are o valoare geografică sau geodezică, nu descrie o cosmologie, ci are o valoare funcțională, el desfășoară relațiile logice (circulare!) dintre ființă și ființare, dintre esență și existență. Centrul sferei este reprezentat de punctul UP, sau Universala putință de a fi, din care derivă (logic, iar nu temporal) toate manifestările existențiale. În jurul acestui centru, prin proiecția lui concentrică, se desfășoară mai multe sfere PI (putințe intermediare), ale căror suprafețe reprezintă “niveluri entitative” de particularizare, tot în stare de potență, a UP. Ultima sferă a potențialității, PT (putințe terminale), este înconjurată de o sferă AE, a actualităților existențiale rezultate din realizarea potențelor. Punctele AE sînt ființele concrete, “quidditățile” ireductibile, așa cum ne apar acestea “aici-și-acum”. Razele care unesc fiecare din aceste manifestări concrete cu centrul Universalei putințe de a fi sînt toate, paradoxal, de rază zero, fiindcă distanța dintre ele nu este nici spațială și nici temporală, ci logică. Ființele concrete, individuale, se întîlnesc, mergînd pe verticala interiorității (raza sferei), în potențialități tot mai generale, pînă la genul ultim, UP, cam în același sens în care, în scolastică, un individ uman era descris prin seria de generalitate descendentă ca o creatură (diferența față de Dumnezeu) materială (diferența față de îngeri) animată (diferența față de natura moartă) mobilă (diferența față de plante) rațională (diferența față de animale) numită X (diferența față de ceilalți semeni). Ele se despart, în schimb, fiind impenetrabile și ireductibile între ele, pe orizontala exteriorității, adică pe suprafața sferei AE, unde ele apar ca indivizi particulari. Racordînd acest model la teologia creștină, Mihai Șora definește UP nu doar ca “putința de a fi toate actele”, ci și ca “actul care este toate putințele”, sau “Purul Act intensiv singular”, principiu așadar nu doar al tuturor potențelor, ci și al tuturor manifestărilor, așa cum Dumnezeu este principiul tuturor celor create, sau cum upanishadicul punct mișcător generează în Scrisoarea I eminesciană întregul univers. În termeni și mai apăsat scolastici (dar tot de sorginte platoniciană), UP este definit ca Purul Act de a fi, sau Ființa, Ens, traductibilă și prin Unul neoplatonic. În funcție de tipul de intenție (cunoscătoare, făptuitoare sau fruitivă) cu care existențele terminale, indivizii umani, se raportează la sursa ființei, ei o descriu ca Adevărul (Verum), Binele (Bonum) și Frumosul (Pulchrum).

Pe această bază ontologică își construiește Mihai Șora antropologia. Sfera AE nu este ultima, în jurul ei se desfășoară o altă sferă, generată de indivizii umani printr-o “diafanizare” a quiddității lor. Spre deosebire de celelalte ființe create, a căror existență cade peste ființa lor, omul dispune de un set de opțiuni existențiale, de variante de destin, dintre care una singură îi manifestă adevărata ființă, în timp ce celelalte îl falsifică și îl înstrăinează. Conceptul acesta de “detașare” față de rădăcinile ființiale amintește de “decompresia” prin care Sartre explică desprinderea ființei-pentru-sine (conștiința umană) din blocul ființei-în-sine. Mihai Șora motivează ruptura în termeni creștini, ca o decădere ontologică, cam în același sens în care Heidegger vorbește de adumbrirea și “uitarea” ființei în desfășurarea temporală a existenței. În fapt, Mihai Șora face conversia economiei păcatului originar, din termeni scolastici în termeni fenomenologici. Așa cum Jung își propunea o psihologie a sacrului, cercetînd divinitatea nu în sine, ci prin efectele ei în psihismul uman (imago Dei și nu Deus), la fel Mihai Șora nu elaborează o teologie, ci o ontologie a sacrului, cercetînd reflexele divinității în lumea creată. Preluînd diferența scolastică între Dumnezeu, ca ens a se, și creatură, ca ens ab alio, el explică decăderea ontologică a omului ca rezultat al orgoliului, superbia. Nerecunoscîndu-și și neacceptîndu-și condiția de dependență, vrînd să își fie singur sursa propriei ființe, omul nu mai dorește să se unească cu centrul ontologic al ființei (Dumnezeu), ci vrea să devină-el-însuși, adică o divinitate auto-creată. Această întoarcere de la Dumnezeu (aversio a deo) reprezintă însă o ruptură de adevărata sursă a ființei (aversio ab ente), care atrage pierderea adevăratului sine (aversio a seipso). Falsitatea și aparența în care omul este permanent amenințat să cadă sînt  în ultimă instanță forme de neant (non-ens), iar omul este o creatură cu conștiință de neant. Relația între “Unul plin” sau “Unul cosmic” (corespunzînd ființei-în-sine sartriene) și “Unul gol” sau “Unul logic” (corespunzînd ființei-pentru-sine) conectează filosofia lui Mihai Șora la marea temă modernistă a spaimei de neant, a cărei sursă se află nu neapărat într-o transcendență vidă, ci în omul însuși.

Condiția antropologică decăzută impune o ortho-praxie existențială, atît la nivel individual, adică o etică, cît și la nivel colectiv, adică o filosofie politică. Morala lui Mihai Șora este strîns subordonată modelului ontologic. Individul uman are libertatea de a-și accepta condiția de creatură, și de a se racorda prin aceasta la ființa imuabilă, sau de a o refuza și a se raporta la părelnicie, la ne-ființă. Cea dintîi opțiune, asumată plenar și definitiv, îi caracterizează pe sfinți, al căror mod de existență este “discursul coerent” (discursivitatea se referă la condiția de ființă manifestată în timp, diferită de simultaneitatea eternității; iar coerența la coincidența destinului lor cu ființa lor profundă). Lotul comun al umanității se subordonează însă celeilalte opțiuni, care stă la baza modului existențial al “dialogului interior”. Ființa dialogală este ființa obligată, din cauza decăderii, să-și compare și să-și ajusteze permanent traseele existențiale la ființa profundă. Etica lui Mihai Șora are în centru un imperativ ontologic: acela de a-ți căuta conturul uitat al ființei, imaginea adumbrită prin cădere, de a fi în acord și a coincide cu tine însuți. Mîntuirii religioase, înțeleasă ca o integrare în supranatură prin sfințenie, îi este adăugată o salvare ontologică, văzută ca o reintegrare a omului în natura sa adevărată. Dialogul interior are o funcție soteriologică (desigur, în termeni ontologici, și nu teologici): acela de a-i servi omului drept instrument de comparație și disjungere între diversele opțiuni existențiale, în vederea degajării destinului adevărat dintre aparențe și a restaurării “aureolei” ființei. Dacă existențialiștii francezi pledau pentru impunerea voluntară a unui sens unei existențe devenite absurde prin moartea absolutului, Mihai Șora propune regăsirea unui sens pierdut printr-o existență in-tenționată și a-tenționată. În definiția sa, intenția este o tensiune de depășire a contururilor limitate ale individului, o “faptă transcendentă” care străbate distanța dintre două entități (dialog orizontal cu celălalt), iar atenția existențială este o tensiune de centrare în ființă, o dorință de a fi cu adevărat (dialogul vertical cu Dumnezeu).

Aplicat artei, imperativul ontologic pune și bazele unei estetici. Geniul, ca prototip al creativității și al oricărui ingenium, este creatorul a cărui artă îi exprimă plenar ființa aici-și-acum, care “există cu o intensitate nebănuită de mulțimea incoloră și inodoră a producătorilor în serie”. Reușitei ontologice îi corespunde o reușită estetică, împlinirea ființei adevărate presupune, în artă, găsirea expresiei unice ce acoperă și chiar realizează această împlinire. “Poezia prinde unicul și-l redă prin mijloace unice (nerepetabile)”, “vîrtejul” cuvintelor reface sistemul inextricabil de relații dintre pre-cuvinte, adică dintre entitățile existenței. Mihai Șora reformulează idealul modernist al poeziei, teoretizat de abatele Bremond, acela al poeziei pure, care surprinde inefabilul realității, ireductibilul nu-știu-ce al ființei. El reia în propriul sistem opoziția tematizată între știință și poezie, așezînd discursul științific sub regimul exteriorității, adică al relațiilor orizontale dintre actualitățile existențiale, iar pe cel poetic sub regimul interiorității, al relațiilor verticale pe care quidditățile le întrețin cu centrul generator, cu Universala Putință de a fi. Într-o serie de meditații care par să-l fi inspirat pe Nichita Stănescu, cel din Respirări și alte texte gnomice, Mihai Șora distinge între gîndirea savantului, lineară, noțională, cantitativă și aristotelică, și gîndirea poetului, ghidată de o logică netranzitivă, circulară și arborescentă, specifică revelației.

În sfîrșit, un ultim segment al sistemului se constituie într-o filosofie politică. La baza moralei colective stă o triadă conceptuală, preluată din inventarul existențialist și îndelung elaborată de Mihai Șora , a fi – a face – a avea. A fi este verbul ființei, și el dă sens existenței adevărate, în acord cu sine însăși; a avea este verbul înstrăinării și al părelniciei, al entității care se uită pe sine în obiecte din afara ei. Există mai multe trepte ale acestei pierderi a imaginii proprii în imagini înstrăinate: avutul ontologic, prin care Mihai Șora desemnează trecutul, ceea ce am fost odată dar am încetat să mai fim; avutul pseudo-ontologic, trecutul trăit ca prezent, spre exemplu de către oameni incapabili să-și împlinească destinul aici-și-acum, care au înghețat într-o formulă de existență, de succes cîndva, dar nu mai puțin osificată astăzi; avutul instituțional, adică sistemul de tradiții, spirituale și administrative, închegate la nivelul colectivității; și avutul economic, setul de bunuri obiectuale acumulabile de către oameni. Între cele două verbe ontologice se insinuează un al treilea, a face, înțeles ca releu de mediere, mai exact de obiectivare și reificare, între actul existențial propriu-zis și produsul său încremenit. În prima sa carte, beneficiind de elanul combativ și de efervescența de după eliberarea Franței și a Europei de sub fascism, urmînd mișcarea de angajare comunistă a existențialiștilor francezi, Mihai Șora tratează perechea a fi – a avea în termeni antitetici, aducînd avutului o critică de-a dreptul marxizantă. Din această perspectivă, el se arată un adept al revoluției, menite să distrugă avutul instituțional moștenit și să redistribuie avutul economic în funcție de nevoile ființiale ale fiecăruia. În cărțile ulterioare, cînd revine asupra temei, după ce a trecut el însuși prin ani de experimentare a revoluției proletare, filosoful regîndește altfel ecuația a fi – a avea, ca un verb cu dublă etajare, în care a avea este văzut ca un complement acoperitor al lui a fi. El întoarce de astă dată instrumentele analizei împotriva comunismului, în care identifică forma cea mai oribilă de alienare, constînd în ruptura arbitrară între existență și avuție. Esența alienării este identificată în privarea de libertate, în dorința de a impune cuiva, unui individ sau unei comunități, un destin dirijat din exterior. Așa cum în cazul individului calea ființei adevărate se deslusește prin dialogul interior, în cazul comunității destinele tuturor nu pot fi înmănunchiate decît printr-un dialog generalizat, în care fiecare eu este dispus să recunoască în ceilalți tu, el ea, tot un eu, cu același drept și îndatorire de a-și lămuri singur drumul existențial. Morala politică pe care Mihai Șora o anunță în Eu & tu & el & ea…, și nu este de mirare că volumul a fost suspendat de către cenzura regimului comunist, este cea a pluralismului democratic, căruia îi dă o argumentație ontologică.

Este interesant cum acest program de etică individuală (a dialogului interior) și socială (a deschiderii reciproce a dialogului) se regăsește, în acord de altfel cu teoria poetică a convergenței dintre pre-cuvinte și operă, în construcția cărților lui Mihai Șora. Dacă primul volum era scris încă într-o manieră discursivă, ca o dizertație, următoarele introduc formula dialogului sau a trialogului, a “cantatei” pe două sau trei voci. Nu e vorba doar de o convenție de gen, împrumutată, să spunem, de la Platon. Pentru a depăși logica monodromă a exteriorității și a găsi acces la verticala ființei, autorul pare a simți nevoia unui discurs circular contrapunctic. Asemenea lui Valéry, care mărturisește că a început să scrie fragmentele dramatice ale Faustului meu într-o zi cînd s-a surprins că-și vorbea pe două voci, Mihai Șora se dedublează în două, apoi trei persoane cu funcții diferite în modularea concepției complexe și meandrice a autorului: un Mai Știutor (cel care expune sistemul), un Devotat Amic (care completează lacunele și aduce argumente suplimentare) și un Tînăr Prieten, care provoacă discuția și o întreține prin critica incongruențelor sau devierilor. O formulă dificilă, fără analogii semnificative în literatura noastră filosofică, care este însă expresia originală, nerepetabilă, a unei gîndiri autentice.

OPERA: Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie métaphysique, Paris, 1947; Sarea pămîntului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, București, 1979; A fi, a face, a avea, București, 1985. Traduceri: Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, București, 1968; Jean-Paul Sartre, Cu ușile închise, București, 1981.

REFERINȚE CRITICE: Ov. S. Crohmălniceanu, în Luceafărul, nr. 3, 1979; Cornel Moraru, în Vatra, nr. 12, 1979; Liviu Petrescu, în Steaua, nr. 7, 1979; Constantin Pricop, în Cronica, nr. 12, 1979; Ion Dur, în Transilvania, nr. 2, 1986; Valeriu Gherghel, în Convorbiri literare, nr. 2, 1986; Elena Solunca, în Ateneu, nr. 11 și 12, 1986; Mihai Zamfir, în România literară, nr. 49, 1986.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on September 30, 2016.

4 Responses to “Domnul Șora centenar – un portret de Corin Braga”

  1. Foarte bun comentariul lui Corin Braga. Nu sunt mulți cei care au reușit să se apropie de opera lui Mihai Șora (mai ales că ea nu este în circulație). Felicitări!

    PS: Corect ar fi să dați și referința imaginii (cum se obișnuiește în lumea civilizată).

  2. Aveți dreptate. Dacă știți cumva care este numele autorului acestei fotografii grozave, vă rog precizați-l. Eu nu îl cunosc. Din păcate, am preluat fotografia de pe net în mod mecanic, iar în locul de unde am preluat-o nu scria cine este autorul fotografiei.

  3. Cele mai multe dintre fotografii îi aparțin soției Domnului Șora, Doamna Luiza Palanciuc-Șora. Fotografiile sunt repertoriate, datate și legendate pe pagina dumnealui de facebook (unde ați postat link’ul articolului).
    Aici:
    https://www.facebook.com/mihaisora/photos_stream

  4. Mulțumiri ! Voi și purcede la a furniza informația cuvenită.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: