Piața Universității 1990 și Mineriada din 13-15 iunie 1990

Fenomenul Piaţa Universităţii 1990 s-a născut din nevoia de tribună a dezamăgiţilor care nu se simţeau reprezentaţi de regimul tutelat de Ion Iliescu. Ea a încarnat o direcţie anticomunistă radicală, spaţiul “Golaniei” devenind un megafon al nemulţumirilor împotriva Puterii, o agora. Aspectul şi conţinutul de “confrerie, cu propriile ei ritualuri, cu cîntecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu” a făcut ca Piaţa Universităţii să-şi creeze o mitologie specifică (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, România, cartea albă. 13-15 iunie 1990); la nivel afectiv-etic, ea a avut un conţinut de cruciadă şi de şcoală formatoare moral. Este posibil ca în mentalul intelectualilor care au comentat structura “Golaniei” sau chiar au fost actanţi înăuntrul ei să fi funcţionat livresc Zona din filmul Călăuza de Andrei Tarkovski. Acolo, Zona era un tărîm miraculos, purificat, al libertăţii şi al împlinirii dorinţelor. Oare nu în acest sens funcţiona Piaţa Universităţii declarată zonă liberă de (neo)comunism, kilometrul zero şi “Golania”?

La aproape şase luni de la revoluţia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie şi mineriada consecutivă, Puterea a recurs la aceeaşi manieră de reprimare ca şi Ceauşescu. Ziua de 13 iunie a fost intenţionat aleasă de Putere, mizîndu-se pe ideea de cifră fatidică şi nefastă. În atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securităţi şi ale Poliţiei, precum şi diferiţi infractori ori mercenari. Venirea minerilor (proiectaţi anume de Putere sub sigla falsă a “bunului sălbatic”, aspru, dar onest, primitiv, dar drept) a fost strict legată de pedepsirea studenţilor, a partidelor de opoziţie şi ziarelor care simpatizau Opoziţia, dar cei vizaţi în mod special au fost studenţii, întrucît devastatorii au avut ca ţintă fixă clădirea Universităţii. Din perspectiva Opoziţiei, minerii din 1990 sînt nişte “creiere spălate” sau nişte indivizi manipulaţi, ei nemaifiind moştenitorii morali ai protestatarilor din 1977. Ceea ce s-a petrecut în timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de “fenomen Piteşti” adaptat la postcomunism, fiindcă a demonstrat ideea de fratricid, intenţionat pusă în scenă de către Putere. Fratricidul a fost nu doar moral şi psihologic, ci şi brutal fizic: morţii celei mai violente şi sălbatice mineriade din România au fost înhumaţi ca neindentificaţi la cimitirul Străuleşti.

Concluziile Raportului asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, sintetizate de Grupul pentru Dialog Social şi de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (Raportul a fost publicat şi în revista 22, într-o formă prescurtată). În viziunea raportorilor, ziua de 13 iunie a constituit o înscenare a regimului Iliescu şi un “pretext cinic pentru declanşarea teroarei din 14-15 iunie” împotriva Opoziţiei şi a simpatizanţilor acesteia; “acţiunea teroristă” din cele două zile “a fost premeditată şi organizată la cel mai înalt nivel, cu participarea esenţială a Securităţii” (un rol central avîndu-l instigatorii). Raportul foloseşte, la un moment dat, un termen improvizat, dar adecvat, pentru membrii represiunii din 14-15 iunie, acela de minero-securist; identitatea aceasta hibridă exprimă cel mai bine amestecul de membru al poliţiei secrete de odinioară şi miner-mercenar în slujba Puterii neocomuniste. Abuzurile şi violenţele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat în scene de un primitivism aberant: de la maltratări variate la macularea unor simpatizanţi ai Opoziţiei prin intenţia de a urina asupra acestora, urinarea propriu-zisă pe cărţi şi în sălile Universităţii, calificarea studentelor drept “tîrfe” şi agresarea lor ca atare şi, în general, timorarea şi molestarea tuturor intelectualilor consideraţi “împuţiţi”, “omorîţi” cel puţin prin batjocură. În acţiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-mentori, proveniţi fie din foste cadre ale Securităţii, fie din aparatul poliţienesc. Agresorii s-au manifestat şi ca jefuitori, victimelor sustrăgîndu-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatură: acestea erau, apoi, negociate într-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a funcţionat, în acest caz, după modelul asediatorilor care, odată oraşele cucerite, treceau la jefuirea cetăţilor, violarea femeilor, uciderea bărbaţilor, incendierea locuinţelor etc. Nu trebuie uitată nici acţiunea rasistă a minerilor contra ţiganilor bucureşteni, prin invadarea cîtorva cartiere din capitală, jefuirea unor familii şi maltratarea membrilor acestora.

În România, cartea albă. 13-15 iunie 1990, Mihnea Berindei, Ariadna Combes şi Anne Planche ajung la aceleaşi concluzii. Ziua de 13 iunie a constituit un uriaş “montaj” al Puterii (fiind coordonată de preşedintele Ion Iliescu şi premierul Petre Roman, alături de aceştia fiind angrenate şi figuri extrem de dubioase precum Gelu Voican-Voiculescu, instrument-călăuză şi în procesul cuplului Ceauşescu, din decembrie 1989). Discursul lui Ion Iliescu, din seara de 13 iunie, în care este folosit, de la o tribună oficială, termenul de “rebeliune legionară” şi “extremism” joacă rolul unui “catehism” pentru dogma politică a zilelor următoare. Folosindu-se, în acuzele asupra episoadelor violente ale zilei de 13 iunie, termenul legionar, se miza de fapt pe o reacţie pavloviană a inconştientului colectiv al românilor intoxicaţi, de către comunişti, cu sintagma “rebeliune legionară”, care consacrase tentativa de lovitură de stat din 1941, oficiată de către Garda de Fier. Mineriada din iunie 1990 a fost o “operaţiune premeditată, organizată şi dirijată la scară naţională, bine orientată pe teren, şi implicînd în consecinţă răspunderea totală a autorităţilor la cel mai înalt nivel”. Organizatorii direcţi ai violenţelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) şi Serviciul Român de Informaţii, în care fusese deversată Direcţia a V-a a Securităţii. “Arta” provocărilor şi manipulării, de către fosta Securitate, a fost esenţială în violenţele din iunie 1990, mineriada fiind vizibil înrudită cu surorile sale mai mici din ianuarie şi februarie, dar şi cu schisma interetnică brutală din martie 1990, de la Tîrgu Mureş. Cît despre mineri, violenţele comise la vedere li s-au datorat acestora în iunie 1990, dar a existat şi o violenţă comisă la adăpost de ochii populaţiei (în arest), acţionată de poliţişti şi de membrii fostei Securităţi. Aşa se face că minerii din iunie 1990 au avut diferite identităţi: mineri reali (mobilizaţi cu de-a sila de sindicate şi directori de mine), mineri recent încadraţi (majoritatea infractori reeducaţi la locurile de muncă), falşi mineri (poliţişti deghizaţi în ortaci). Acestora li s-au adăugat poliţiştii-umbre, care îi secondau pe mineri, şi civilii (securişti) călăuze.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on June 13, 2016.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: