Despre morți și vii și despre legătura dintre aceștia

Am spus-o și cu alt prilej: ne conținem în marsupii (simbolice ori metaforice), unii pe alții, fie că suntem vii sau morți. Fiecare îi conține pe ceilalți, atunci când este vorba despre amintire și de catalizarea unei forme de memorie, oricât de simplă ori redusă ar fi aceasta. Chiar și o așchie de memorie își are rostul în a provoca un simțământ, un flash, o senzație razantă ori o brumă de idee flotantă.

În primăvara spre vara aceasta am ajuns la mormântul bunicului, la 32 de ani de la dispariția sa, cu o carte documentară despre el. Mai ajunsesem aici în 2005, 2006, 2008 și 2015. Bunicul meu patern Vasile (Cesereanu) nu este înmormântat într-un mormânt de sine stătător, independent, ci este găzduit în mormântul canonicului Ludovic Aloisie Tăutu, din cimitirul Verano, la Roma. Sunt cinci pieriți în total găzduiți în acel mormânt. E un soi de cuib ori tumul cu vârful înlăuntru, în jos, subteran, etajat.

Am spălat lespedea mormântului, am șters de praf fotografia canoniculuiTăutu (singurul care are o imagine pe mormânt), am cules flori de mac (din mica pajiște apropiată mormântului) și am înconjurat lespedea cu purpuriu. Am aprins lumânările negre, rotunde, cu aromă de mosc. Am înfipt cele cinci fire de grâu roșu (vopsit) în matricea din mijlocul mormântului, unde era loc lăsat pentru arderea tămâii. Am pus două ghivece mititele cu flori de cactus într-o parte și alta a crucii făcute din romburi (o coloană a infinitului, ruptă în două și încrucișată). Am spus rugăciuni, am vorbit cu cel pierit și ne-am luminat. Eram trei acolo: tatăl meu Domițian (ajuns după 26 de ani la mormântul bunicului meu și tatălui său; mai fusese aici în 1990, pentru întâia dată), Jeni (cea care a cules documentele din carte și cu care am verificat frază de frază fiecare pagină a cărții) și eu.

Memoria noastră legată de cei pieriți nu e o bagatelă. E o povară delicată ori, dimpotrivă, aspră, dar întotdeauna tulburătoare prin volutele și ramificațiile ei care ne învârtejesc. De fapt, corect este să vorbesc acum doar despre memoria mea personală și despre cum ea a devenit o carte de identitate, în cazul de față.

Bunicul meu patern a ieșit din pielea lui de bunic și mi-a devenit un fel de tată etic. El a rămas, firește, și bunic, dar cum în copilăria și adolescența mea nu am avut acces bonom la el, ci apropierea lui a fost mai degrabă îndepărtată, imaginea lui de bunic a rămas oarecum suspendată în eter, cu puține excepții în care îmi amintesc de el în carne și oase. De pildă, la Roma, în 1981 când, aflându-mă în odaia lui de călugăr bazilitan stabilit la o mănăstire de maici, mi-a vorbit cu tâlc  în pilde, în vreme ce eu ronțăiam bomboane de ciocolată și eram, în mod cert, un soi de hipiotă în stil românesc, pinkfloydiană sută la sută, în afara credinței.

Iată, însă, că lucrurile au întotdeauna calea lor de a se împlini într-un fel sau altul. Într-un poem ritualic despre moarte, intitulat (cu minuscule) despre moarte ca revedere, Mircea Ivănescu spune ceva potrivit acum pentru mine și pentru ceea ce simt: “dar moartea este o revedere totuși – însă de partea / aceasta a ei, cel care rămâne își deschide / ochii deodată /…/”. Tot astfel mi-am deschis și eu ochii deodată sau poate că mi-au fost deschiși deodată în chip psihopomp. Legătura dintre vii și morți reface, poate, cordoane ombilicale tăiate odinioară abrupt. Întotdeauna este și o traumă la mijloc (mai mare sau mai mică), o rană care se vindecă încet sau nu se vindecă niciodată. Dar deschizându-mi ochii deodată către mortul familiei mele de acum 32 de ani, către bunicul care îmi este și tată etic (pe lângă tatăl meu real, Domițian, un tată în carne și oase a cărui dăruire intelectuală a fost formatoare și exențială), ceea ce văd (cu ochii deodată, precum spune versul lui Mircea Ivănescu) este împlinire, seninătate și chiar bucurie.

În ultima zi la Roma, periplul alături de tatăl meu Domițian a luat o întorsătură de pelerinaj. Degeaba am gândit un traseu anume, de vizite și muzee și situri arheologice, întrucât drumul s-a dovedit a fi altfel. Tatăl meu a scotocit în Piața Navona după urmele bunicului, pas cu pas. În zadar, căci locul nu era acela. Apoi, unul din punctele-cheie a fost Caravaggio, mai exact pictura sa mai puțin cunoscută, aflată în biserica San Agostino din Roma. Aici se află o Madonă a Pelerinilor, o Madonă cu picioarele goale și relativ sărăcăcios îmbrăcată. La poalele ei stau doi bătrâni mizeri, cu tălpile înnegrite de praf. Nimeni nu are încălțări, nici Madonna, nici cerșetorii bătrâni, iar pruncul Iisus este gol pușcă. Și stând noi acolo, tatăl meu și cu mine, dinaintea Madonei Pelerinilor a lui Caravaggio, eram asemenea acelor pelerini cu tălpile goale, dar în căutarea unui bunic și tată. Iar depuierea acelor tălpi din pictură (tălpile Fecioarei și tălpile închinătorilor ei) era asemenea despuierii inimii noastre căutând ceva ce pierdusem de multă vreme, dar dorind cu aprindere să aflăm. Pictura aceasta a lui Caravaggio a fost un punct de răscruce după destulă rătăcire, întrucât de aici am ajuns apoi la Biserica greco-catolică românească, tocmai la vecernie, când l-am auzit și văzut pe tatăl meu cântând, după multă vreme, Hristos a înviat! Și bine a fost, iar împlinirea noastră lăuntrică a căpătat voioșie, seninănate și tihnă.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on May 22, 2016.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: