Pasta amestecată a postcomunismului românesc

Societatea românească actuală nu are mai multe toxine decât odinioară, ci doar a schimbat niște nuanțe ale “defectelor de popor”, ca să zic așa. În proaspătul postcomunism, cetățenii care încă aveau opțiuni de stânga (extremă sau nu), deși avusese loc o revoluție anticomunistă în decembrie 1989, au manifestat adesea frustrare, ranchiună și agresivitate, tocmai fiindcă resimțeau o culpabilitate pe care nu erau dispuși să o recunoască. Lucrul acesta a fost previzibil, mentalitar vorbind, fiind fățiș mai ales în timpul mineriadelor din ianuarie, februarie și mai ales din iunie 1990, când minerii din Valea Jiului au venit chemați la București (de către autorități) ca să îi agreseze pe rebelii care contestau noua Putere (imorală) instalată după decembrie 1989. Pe lângă acești oameni, inadaptați (în mod previzibil, cum am precizat deja) la tranziție, au fost, apoi, cei care nu au făcut neapărat ceva împotriva regimului ceaușist, deși nu îl agreeau. Pasivitatea și inacțiunea lor a fost condiția inerentă pentru o anumită formă de vinovăție. Unii dintre ei au rămas blocați în această atitudine, alții au izbutit să iasă din ea și să o depășească, asumându-și varii reacții civice (oficiale sau particulare) în perioada de tranziție. A fost apoi o a treia categorie reprezentată de cei care au crezut in Ion Iliescu și în echipa sa de putere (cointeresați majoritatea, dar și naivi manipulabili): aceștia au devenit furibunzi mai ales în timpul fenomenului Piața Universității 1990 când a avut loc faimosul miting-maraton al studenților, al foștilor revoluționari și al celor care nu mai concepeau nicio formă de comunism (luminat sau clarobscur). Societatea românească s-a divizat atunci în mod tranșant și marcat, în 1990, radical și tensionat, iar discordia a bântuit destulă vreme. Cert este că fenomenul Piața Universității 1990 a rămas unul spiritual și moral și a reverberat în toate protestele de mai târziu, de peste ani (în alte regimuri politice, cu alți patroni): aș aminti aici protestele legate de Roșia Montană și cele generate de tragedia din clubul Colectiv. Figura prezidențială a lui Traian Băsescu a stârnit, la rându-i, rupturi societare și tumult socio-mediatic, învrăjbind clase și indivizi ori chiar demolând amiciții și prietenii în privat. Nici figura lui Victor Ponta nu a fost mai brează, ci mânjită de angrenajul corupției politice și al unui plagiat care a girat o adevărată direcție repulsivă în ascensiunea la putere a oportuniștilor. Ridicarea unei Catedrale a Mântuirii Neamului a stimulat discordie ritualică și diviziune ca leitmotiv al unei țări încă destul de confuze și poate chiar primitive. Totul s-a desfășurat, la nivel global, pe fondul dispariției unor dictatori din Orientul Apropiat și Africa, a războaielor civile dezastruoase și a unor migrații colective tulburătoare în dramatismul lor. Au survenit, apoi, și varii acte de terorism care s-au materializat hemoragic și traumatic.

În toți acești douăzeci și șase de ani de după decembrie 1989, vinovățiile vechi au dispărut, poate (deși nu complet), dar s-au născut altele. Mercenarii old fashion (din FSN, remodelat în PSD, dar și din SRI) s-au reciclat și au îmbrăcat alte piei și măști ori chiar au produs un limbaj adaptat la împrejurări și la mersul istoriei (internetul și mass-media au avut influență decisivă în toți acești ani). Culpabilitățile din postcomunismul românesc au depins, însă, de o carență nucleiformă a societății noastre: inexistența și nonfuncționalitatea unei legi a lustrației, care ar fi despărțit destule ape politice, etice etc. Oportuniștii, profitorii au fost noua clasă a României (la toate nivelele și în toate straturile, în toate instituțiile aproape). Firește că această categorie există peste tot în lume și este dependentă de tranziții și regimuri postdictatoriale (indiferent de coloratura politică). Ahtierea după putere face parte din gena umană și se manifestă acerb când este vorba de degringolada vremurilor care înghite mult și multe în stomacul său încăpător.

Mica mea analiză mentalitară nu are defel ambiția de a fi general-valabilă pentru România: este, mai degrabă, un gând solitar, care privește, parțial, la Roentgen, ceea ce este procesat în mass-media și în contextul relativ tangibil prin fapte, acțiuni. intrigi, culise ale vieții noastre politice, sociale ori profesionale și ale repercusiunilor umane dependente de acestea. Pregnantă a fost, uneori, mai ales deprinderea securistă (sau în stil securist) a mezalianțelor de tot felul, la nivel societar, în care nu au mai contat calitatea intelectuală ori profunzimea umană, ci doar pragmatismul și dorința de putere. M-am chestionat, utopic, adesea, la ce mai folosesc rafinamentul intelectului și adâncimea psihică, dacă ele rămân secundare în destule împrejurări în care se manifestă legea junglei, oportunismul, orbirea ideologică, opțiunea alergică la pluriopinie și dialog! Ar fi mai sănătos, oare, să ne baricadăm lăuntric și să lăsăm să funcționeze în societate doar carcasele noastre?  Homo hominis lupus est și câte alte vorbe de duh nu s-ar potrivi aici și acum! Să le rostească fiecare, după cum îi este firea și vrerea. E timpul candorilor lichidate.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on April 30, 2016.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: