O traumă colectivă

Ana Maria SANDU

O traumă colectivă

A trecut o lună și jumătate de la noaptea aceea oribilă. E și mult, și puțin în același timp. N-o s-o uit niciodată. Am recapitulat-o în minte, de nenumărate ori: am stat, la Chișinău, într-un bar la subsol, plin de fum și, cîteva ore bune, n-am avut nici un fel de semnal. M-am întors senină la hotel și m-am culcat.
Dimineața, cînd m-am trezit și am deschis HotNews-ul, mi s-a întunecat mintea. Am intrat apoi pe site-ul Adevărul și am citit relatarea lui Cristian Delcea. Pentru cîteva săptămîni, cred că a rămas singurul text de la fața locului la care m-am încumetat. Am simțit cum se termină aerul, așa că tot ce am putut să fac a fost să ies cît mai repede din hotel. Au urmat telefoane acasă și veștile proaste despre apropiați. Accesam cu groază orice site de știri. Declarațiile unei asistente m-au destabilizat complet. Încercam să mă gîndesc doar la ziua de mîine. Și nu la ce se întîmplase, de fapt.
În acvariu
Am stat multe ore într-o cameră de așteptare de la Spitalul Elias, împreună cu niște părinți distruși, într-o enclavă de suferință atît de mare, că, pentru prima dată în viață, m-am gîndit că e mai bine, poate, că n-am copii.
Începusem să-i știu pe cei care erau internați acolo din poveștile apropiaților. Nu erau mulți și nici cei mai grav răniți. Fiecare drum al pacienților din sau spre sala de operații era ovaționat din spatele unui geam de sticlă, de care ne lipeam toți.
De la o zi la alta, corpurile acelea pansate făceau progrese. Orice mic semn că-și revin declanșa un val enorm de speranță: fie că vedeai o față trează, o mișcare din mînă, o clipire din ochi. Întreb în continuare de ei și le folosesc prenumele sau numele de alint din familie, chiar dacă, de fapt, nu‑i cunosc.

Unul dintre tați făcea naveta între Elias, unde îl avea pe băiat, și Floreasca, unde îi era internată fata. În mijlocul încăperii, în care ne prăbușeam pe niște scaune albastre, venea un preot să-i mai aline și se ruga pentru șansele de supraviețuire ale pacienților și pentru sufletele chinuite ale apropiaților. Mai multe organizații trimiteau apă, mîncare și fructe. Se făcuse un munte de caserole, de care abia dacă se atingea cineva.
Pe pereții culoarului apăruseră a­nun­țuri în care rudelor victimelor, care veniseră din provincie, li ofereau garsoniere în care să locuiască. Se completau tot felul de liste și de tabele. Așteptarea aceea încordată ne apropiase. Ne strîngeam în brațe și ne încurajam unii pe alții.
Oamenii și sistemul
Oricît de important era să fii pozitiv, nu‑ți permiteai să te bucuri. Răsturnările de situație de la o zi la alta ne învățaseră asta: cei care păreau bine azi, mîine puteau să se trezească cu complicații. Respiratorii, în cele mai multe dintre cazuri. Zi de zi, un doctor îi evalua fiecăruia starea și îi informa, apoi, pe aparținători despre cum evoluaseră sau involuaseră. Comisii medicale veneau din străinătate și făceau sugestii.
În după-amiaza în care am intrat în secția de terapie intensivă și îmi tremurau atît de tare mîinile, că nu reușeam să-mi pun halatul, cipicii și masca, o doctoriță a venit și m-a ajutat. A stat apoi cu mine și mi-a explicat, pe înțelesul cuiva care făcuse Litere, care era starea pacientului, ca să fiu în stare să transmit mai departe.
În ziua în care am aflat că mai există o singură încercare, și aceea contra cronometru, am înlemnit. A urmat o mutare la Fundeni, unde exista un aparat pe care îl puteau folosi în acest caz. Camera în care am primit știrile părea din ce în ce mai albă. Și multe nopți în care, dimineața, răsuflam ușurată că nu sunase telefonul.
Curajul medicilor, pentru că nu mai încercaseră această manevră pe o durată atît de lungă de timp, a făcut diferența între viață și moarte. Dacă existau niște dumnezei pe pămînt, pentru familiile de acolo, aceia erau, cu siguranță, medicii care încercau să le salveze copiii. Cu eforturi care nu mai țineau de un sistem pe care nici unul dintre noi nu-l descoperise atunci ca fiind Albă ca Zăpada. Dar, cumva, nimeni nu se împiedica de el, pentru că nu era timp și pentru că dovezile de bunăvoință și disperarea de a nu pierde lupta asta corp la corp se dovedeau mai puternice.
Din fericire, n-am stat mult prin spitale. Dar și pentru mine, ca pentru mulți dintre dumneavoastră, gîndul că ar fie nevoie să te internezi funcționează ca o sperietoare. Cu cîțiva ani în urmă, cînd am avut o problemă, a trebuit să aștept pînă mi s-au adus de acasă prefalgan și ser fiziologic, pentru că era week-end și depozitul era închis. Am aflat cu acea ocazie și ce salarii au asistentele și infirmierele și învățasem să strecor firesc, cu ochii umflați de nesomn și de disperare, cîte o bancnotă în buzunarul halatului doamnei pe care o chemam să mă ajute peste noapte.
Bube sparte
Au urmat investigațiile serioase despre întîrzierile birocratice ale mutării în străinătate în cazul unora dintre victimele din Colectiv. Sau despre minciunile acoperitoare în cazul unor instituții care au încercat să scape de responsabilitate. Bacteriile spitalicești au ieșit și ele ca păduchii în frunte.
S-a vorbit despre nereguli și bani deturnați, despre vinovați, rea-voință și minciună.
Cu toate astea, încă mai cred că ce s-a putut face, uman și medical vorbind, în situația dată, s-a făcut. Afirmația mea se bazează pe această mică experiență. Și pe faptul că oamenii cu care am interacționat, în acea primă perioadă de după dezastru, nu s-au plîns niciodată nici de piedici, nici de neputință. N-o fac nici acum și le sînt extrem de recunoscători celor care le tratează copiii. Pentru că, din fericire, toți cei internați la Elias au supraviețuit. O să urmeze pentru ei etapa de recuperare, în țară sau în străinătate, care e lungă și presupune alte desfășurări de forțe. Și acolo sistemul s‑ar putea să se gripeze din nou.
După Colectiv ne-am revoltat, pentru că am avut viziunea apocaliptică a nisipurilor mișcătoare. Și am conștientizat dramatic că regulile sînt doar pe hîrtie și nu ca să fie respectate. A picat Guvernul, s-a format un altul nou. Gîndul că nu se mai poate așa ne-a canalizat și furia, și speranța. Toată lumea pare să fi învățat ceva din povestea asta. E de văzut, însă, ce termen de valabilitate are memoria noastră colectivă.
Doar că iluziile ar fi mai bine să le lăsăm pentru altă dată. În spitale situația se va schimba, poate, dar în timp. Deci, pînă una-alta, tot de ele, în starea actuală, o să avem parte. Și dacă, într-o situație excepțională, reacțiile și eforturile au fost pe măsură, în cazuri individuale s-ar putea să nu mai funcționeze aceeași măsură. Și nu e drept nici pentru pacienți și nici pentru cei care îi tratează.
M-am surprins de multe ori imaginîndu-mi cum ar fi arătat lumea noastră dacă acele multe milioane de euro n-ar fi fost furate așa, ca la drumul mare. Și dacă ar fi existat o dorință politică, reală, de a construi ceva cu bătaie lungă și pe baze sănătoase.
Cover story-ul din ultimul număr din Decît o revistă reconstituie noaptea teribilă din Colectiv: http://features.decatorevista.ro/colectiv_dor22.
M-am tot învîrtit mult prin casă pînă m-am hotărît să-l deschid. Mărturiile supraviețuitorilor sînt cutremurătoare. Și n-ai cum să nu te gîndești că oricare dintre noi ar fi putut să fie acolo. Iadul e, uneori, pe pămînt. Ridicol de aproape.
(text preluat din Dilema veche)
Advertisements

~ by ruxandracesereanu on December 30, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: