Golania (povestea unui student bătut de mineri în 1990)

Andrei o luase agale, ca în fiecare dimineaţă de vreo patruzeci de zile încoace, înspre Piaţa Universităţii, unde golanii strigau până răguşeau Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga liberta­tea noastră. Devenise aproape un blazon de conte să fii golan. Băuse o cafea scurtă, îşi scuturase părul, îşi adusese aminte că e matematician sau că asta voia să fie, fiindcă deocamdată era doar student, şi o pornise în Piaţa U, cum îi plăcea să o poreclească.

Andrei ieşise în Piaţa U şi în decembrie, şi izbutise să supravieţuiască în timpul revoluţiei. Nu fusese erou, nici martir, şi zicea bogdaproste că nu ajunsese aşa ceva. Fusese pur şi simplu acolo şi strigase alături de ceilalţi către trupele de scutieri, dar apoi reuşise să scape ascuns în gura de metrou. Stătuse o noapte întreagă ciucit într-o nişă de pe linia de metrou, cu genunchii la gură ca un fetus. Se trăgea şi acum de păr, amintindu-şi cum îi dăduse sângele pe nas de groază că nimic nu se va schimba în România, chiar dacă acolo, în Piaţa U, se murise pe rupte, şi nu oricum, ci în mizerie. Un soi de spaimă de arici îi rămăsese ghemuită în ficat din noaptea aceea, iar spaima de odinioară se descovriga din el doar aici, în Piaţa U, alături de golanii de tot felul.

Intra ca într-o stare de transă atunci când călca în cercul uriaş al Pieţii U, Kilometrul Zero, Golania ori indiferent cum altfel i s-ar mai fi spus. Frica ucide sufletele, nu vrem la putere, dar nici la galere. Păcat, păcat, de sângele vărsat! Vom muri şi vom fi liberi! Îi trecuse, o clipită, prin minte să devină grevist al foamei: cu yoga lui practicată de câţiva ani încoace ar fi fost destul de uşor să reziste, dar Golania nu avea nevoie de o păcăleală.

În toată perioada mitingului-maraton nu visase mutra noului preşedinte al ţării. Nici pe a lui Ceaşcă. Visase întretăiat, în schimb, chipurile altor tineri cu figuri emaciate de strigoi, înverzite ca smaraldele. La margi­nea Pieţii U se strânsese o spumă precară de Curte a Miracolelor, cu bişniţari, ţigani amatori de negoţ ieftin şi facil, ţaţe dubioase, erau şi destui gură-cască, apoi mulţi bătrâni care se holbau la tinerii aceia, neprice­pând ce vor. Dar în amurg era cel mai bine: atunci şedeau cu toţii pe asfalt, pe cartoane ori ziare, şi ascultau ce avea de spus fiecare la megafonul din Balconul Universităţii, ascultau cântece şi poezii de trupă, era desuet, fireşte, acest mic parlament improvi­zat al noii Românii, dacă ţara asta era într-adevăr nouă sau era de fapt tot cea veche, năpârlita şi jigărita. Degeaba se striga acolo Libertate te iubim, ori învingem, ori murim, până nu mai rămânea decât o răguşeală năclăită de aburul atâtor respiraţii la unison, aţâţate de patos şi de râvna ca altceva să se întâmple în România.

În Piaţa U, adică în Curtea Miracolelor, nu erau drogaţi, aşa cum se zvonea, dar oamenii păreau sub asediu, hăbăuciţi înăuntrul fortăreţei de aer zisă Golania. Andrei nu voia să se gândească la felul în care ar putea veni sfârşitul Zonei. La miezul nopţii, când la megafonul din Balconul Universităţii se rostea Tatăl Nostru, simţea că se poate duce acasă cu centura de siguranţă mai bine legată de viaţă şi de încă o noapte care avea să se scurgă.

Vrem dreptate, nu Securitate! Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti! Ne credeţi numai când murim? Suntem golani de 45 de ani! Pe clădirea Uni­versităţii era atârnată o pancartă uriaşă pe care scria Facultate de Golani. Nu există comunism cu faţă umană, ci doar comunism cu dinţii sparţi. Era Zona. Se cânta, se discuta aprins, se făceau inclusiv acrobaţii, existau şi altercaţii, dar aşa era şi firesc să fie. Era un happening şi o fiestă. Maica Tereza avea şi ea mesageri în Golania. Nişte călugăriţe aduseseră o icoană care fusese aplicată ca un leucoplast pe Balconul Universităţii.

Ziua, Zona era mai golaşă, pirpirie şi chiar dezolantă, dar în amurg ea devenea o agora. Aţi minţit poporul cu televizorul! La palatul Cotroceni cântă cucuveaua, Ilişoiul şi ai săi şi-au găsit beleaua! Acolo, în Zonă, era locul sfinţit de morţii din decembrie. Violeta, o grevistă a foamei, spusese răspicat: refuz să mai mănânc ceva, dar refuz şi să plec în altă ţară, prefer să mor aici. Părinţi, ne-aţi vândut comunismului, strigaseră elevii pe străzile Bucureştiului tropotind. Călugăriţe venite de aiurea ţineau aprinse lumânările la altarele improvizate în Piaţa U pentru cei morţi în revoluţia din decembrie.

Dar în dimineaţa aceea în care Andrei ajunsese în buricul Capitalei, acolo era vraişte. Corturile în care se găseau greviştii foamei erau smulse, pancartele şi bari­cadele de izolare ale Zonei fuseseră distruse, picior de golan protestatar nu se mai zărea. Pe jos era sânge clisos şi apă de la furtunurile care spălau urmele dezastrului ce avusese loc. Poliţiştii mişunau parcă după păduchi, nu se auzeau decât strigăte: Intraţi cu bastoanele în ei, Despicaţi-i în patru! Tăbăciţi-i!

Mai întâi Andrei fu percheziţionat de poliţişti, ca aceştia să vadă dacă nu are manifeste, muniţie sau droguri. N-au găsit nimic. Şi atunci l-au întrebat dacă e student. Nu apucă să dea din cap, pentru că l-au şi pocnit peste faţă. E bărbos, exclamă unul din indivizi. Şi are ochelari. Şi blugi. Şi un tricou negru pe care era imprimată o broască-ţestoasă. Cea din urmă pur şi simplu îi scoase din sărite pe poliţişti. Umbli cu broaşte pe tine, ca să îţi baţi joc de noi, haida-de, şi îl pocniră în aşa fel încât ochelarii lui Andrei zburară hăt departe, la naiba-n praznic. Nenoroc, ceasul rău, e zi de trei­sprezece, mai apucă să îşi zică Andrei, înainte să îl înhaţe de tot. Se lăsă tăbăcit, fiindcă nu avea încotro: orice ar fi spus nu ar fi fost în regulă, ci doar folosit împotrivă.

Până la urmă îl înghesuiră într-o dubă care staţiona, păzită, la una din marginile Pieţei U. Înăuntru, recu­noscu câţiva grevişti ai foamei loviţi rău cu bocancii şi bastoanele. Aveau capetele sparte şi buzele rupte. De la epoca de aur la epoca de piatră. Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi? Şi voi sunteţi români! Sângele lui Andrei nu curgea, deşi trupul lui fusese lovit. Pur şi simplu sângele lui refuza să curgă deocamdată. Se uită la ceilalţi din dubă: se văicăreau, dar păreau să respire cu toţii, erau vii. Să rămâneţi vii, auziţi, le suflă atunci Andrei în urechi precum un vânticel de primăvară.

Ei, drace! Mai mult nu apucă să spună acolo, pentru că duba se puse în mişcare şi un poliţist se urcă să îi păzească pe ciomăgiţi. Să vă văd acum jucând în lagărul de la Măgurele, le trânti poliţistul celor care viermuiau pe jos. Acolo e de voi, mitingiştilor! Atunci Andrei, lovit el însuşi mult mai tare decât îşi închipuia şi simţea, leşină pur şi simplu. Şi poate că acesta a fost să fie norocul lui. Pentru că atunci când s-a trezit era deja la Măgurele, dar nu în odaia celor anchetaţi şi măcelăriţi, ci într-una în care pe jos erau mai degrabă oameni morţi. Aceştia erau muţi. Să nu vă lăsaţi tocmai acum, le suflă Andrei de cum îşi reveni, dar cele câteva corpuri nu îi răspunseră.

Prin pereţi se auzea, în schimb, o voce groasă: băi, huligan fascistoid, ce făceai tu în centrul capitalei? Zi, derbedeule! Te drogai şi regulai curve? Şi strigai împo­triva preşedintelui nostru ales? Păi, poporul l-a ales, derbedeule! Loviturile cu bâta, cablul sau cureaua sunau ca un marş, rap-rap-rap, şi atunci, pentru întâia dată lui Andrei i se făcu rău de-a binelea. Pereţii deveniseră parcă nişte ţesuturi vii. Îi venea să vomeze. Încercă să-şi strângă picioarele şi să se ghemuiască precum în noaptea de 21 decembrie, când stătuse covrig în nişa din gura de metrou unde se ascunsese, dar îl durea stomacul prea tare, ca şi cum ar fi fost rupt în fâşii şi cineva ar fi turnat acid peste el. Habar nu avea cât zăcu astfel, ascultând prin pereţi felul în care un fel de oameni îi băteau de moarte pe alt fel de oameni. Rrrrrromâni.

Apoi, la un moment dat, uşa se deschise şi pe ea intră un bărbat tânăr, în uniformă. Andrei nu făcu nicio mişcare, dar apoi curiozitatea îl făcu să renunţe la camuflaj. Ridică atât cât putu capul şi îl privi în ochi pe cel care intrase. Acesta rămase cu gura căscată şi apropie uşa cu precauţie. Vasăzică tu nu eşti mort, îi zise poliţistul acela tânăr. Nu sunt mort deloc, îi răs­punse Andrei. Celălalt zâmbi încurcat. Se priviră aşa cum se privesc, într-un război pe care nu îl înţeleg, franţuzul şi neamţul, rusul şi neamţul, americanul şi neamţul, americanul şi japonezul sau românul şi româ­nul. Ascultă la mine, îi zise presupusul om al ordinii, după ce ezită o clipă, să te prefaci că eşti mort, că va fi mai bine aşa. Eşti student? îl chestionă el curios. Antistudent, îi răspunse Andrei. Nu fă glume proaste, îl sfătui tinerelul. Te mai întreb încă o dată: eşti student? Da, zise de data asta Andrei. Apoi tăcură împreună o vreme. Uite ce-i, să faci aşa cum zic, să te prefaci că eşti mort. Dacă te trec nevoile, le faci pe tine, să nu ceri să te scoată afară, că te omoară ăştia dacă îşi dau seama că eşti viu, ai priceput? Andrei îl privi de-abia acum la rândul lui, ciudat. Să nu mă bagi la apă, îi mai zise poliţistul. Mai tăcură puţin împreună, apoi tinerelul ieşi, după ce se uită lung la el. După ce acesta plecă şi se îndepărtă, Andrei îl auzi strigând cuiva de dincolo de uşă: aici toţi sunt morţi, îi putem evacua mai încolo.

Andrei zăcu vreme îndelungată în odaia aceia cu morţii. Aceştia nu miroseau, deşi era cald, aşa că el tot nădăjduia că nu vor fi fiind morţi de tot. Când îşi reveni puţin, se târî la fiecare dintre oamenii aceia, erau patru bărbaţi, dar niciunul nu mai avea suflare. Erau desfi­guraţi. Toţi fuseseră loviţi în cap. Încetişor de tot, Andrei începu să le cânte sau mai exact să-i descânte cu muzici din Piaţa U. Apoi se puse să le vorbească. Apoi îşi făcu nevoile pe el. Asculta sfatul tinerelului care nu-l turnase, deşi nu pricepuse de ce acesta nu îl trădase. Îşi făcu nevoile pe el şi se simţi împuţit, murdar, soios. Urina îl îmbibase ca pe un burete. Era, devenise un burete de urină. Studentul Andrei. Sau doar Studentul. Puţea a urină şi rahat. Făcuse şi de frică pe el, şezând cu morţii aceia cărora le cânta încetişor şi le vorbea. Nu pricepea cum de nu-l aude nimeni, cum de nu vin să-l omoare şi pe el. Se apucă să se tragă de păr. Rrrrrromânia. Ţara lui. Ţara lor. Nu ştiu exact ce este o ţară. Şi, poate, nu voi şti niciodată.

Apoi, într-un foarte târziu, Andrei cel hămesit, rău mirositor, nedormit văzu cum uşa se deschide din nou. De data asta intrară nişte tipi la costum pe care îi recunoscu imediat. Erau anchetatorii. Se ridică imediat în capul oaselor şi le spuse: eu sunt student. Oamenii aceia făcură feţe-feţe şi se uitară unii la alţii. Da, nu sunt mort, zise Andrei. Dar sunt pişat şi căcat pe mine. Şi am stat aici cu morţii ăştia. Anchetatorii se dezmeticiră şi îl întrebară cum îl cheamă. Îşi spuse numele cu claritate, apoi adresa, facultatea, numele tatălui, al mamei şi tot aşa. Anchetatorii pricepură că nu puteau să-l mai omoare pur şi simplu, chiar dacă Andrei stătuse în odaie cu morţii ăia, chiar dacă el auzise ce auzise prin pereţi. Atunci chemară un medic, nu mai aveau încotro. Andrei află astfel că trecuseră două zile de când fusese adus şi aruncat în odaia aceea. Două zile stătuse între cei morţi, doar cu ei.

Afară, după ce li se dădu mai multora drumul, erau câteva zeci de oameni schilodiţi şi amuţiţi, întâlni nişte fete învineţite, cu hainele ferfeniţite şi speriate ca vră­biile. Ce v-au făcut? Au tăbărât nişte mineri care ne-au zis că suntem curve. Ne-au rupt fustele şi bluzele, ne-au luat cerceii, inelele şi ceasurile. Unii aveau mănuşi de box şi bâte.

Şi uite-aşa ortacii au ajuns în sfârşit guerilleros, îşi spuse Andrei. Moarte intelectuali­lor! Asta s-a strigat în centrul capitalei în zilele cât Andrei stătuse cu morţii cei patru. Caporalii lui Ilişoi. Democraţia bâtei. Ortacii se pişaseră pe cărţile din Facultatea de Golani. Zona. Kilometrul Zero. Amin.

(fragment din romanul UN SINGUR CER DEASUPRA LOR, Polirom, 2013, 2015)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on October 25, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: