O antropologie a evadării

 Ion_Ioanid_001

În fiecare primăvară spre vară, de mai bine de douăzeci de ani încoace, recitesc cu pasiune și uimire (ca la prima lectură) relatarea evadării din 1953 a lui Ion Ioanid – din lagărul de muncă de la Cavnic (localitate aflată în nordul României unde regimul comunist utiliza deținuți politici pentru muncile dificile în mină), narată în cartea de memorialistică Închisoarea noastră cea de toate zilele (București, Editura Albatros, 1991, vol. I, pp. 169-270).

Evadarea are parte de o pregătire logistică minuțioasă : cercetări și informări atente legate de spațiul și paza lagărului de muncă, asigurarea vestimentației necesare fugii (îmbrăcăminte, încălțăminte), aprovizionarea în avans cu alimente minime pentru a rezista în timpul evadării (zahăr, slănină), înarmarea relativă (cuțite și grenade artizanale), alegerea timpului favorabil (primăvara spre vară – întrucât iarna ar fi fost fatală orice fel de tentativă de evadare), filarea gardienilor și a lucrătorilor civili (care trebuiau imobilizați în momentul fugii). Aceste pregătiri durează mai mult decât a fost estimat, așa încât evadarea propriu-zisă se declanșează la începutul verii (6 iunie 1953), printr-un puț de mină, nesupravegheat de gardieni, norocul fugitivilor fiind unul orb : capacul puțului era descuiat și nepăzit. La Cavnic, grupul de virtuali evadați este, inițial, alcătuit din paisprezece deținuți politici, doi dintre aceștia renunțând însă chiar de la început din cauza condițiilor aproape imposibile de a face față realității concrete (fuga prin munți, foamea, frigul, în principal).

Încă de la început evadații se rătăcesc unii de alții, majoritatea sunt capturați relativ repede (zece dintre ei), doar patru fugitivi având parte de o evadare îndelungată. Fugitivii adoptă soluția marșului forțat, a evitării contactului cu oamenii ori a drumurilor oficiale. Și tot încă din start condiția fugitivilor seamănă, de fapt, izbitor cu aceea a luptătorilor anti-comuniști răzlețiți în Munții României. Este de mirare, de altfel, că evadații nu întâlnesc astfel de grupuri ale partizanilor refugiați în munți !

Viața adaptată forțat a evadaților este previzibilă, în minimalismul și primitivismul ei : fugitivii se hrănesc cu frunze de măcriș, bureți de pădure, melci, urzici și dorm în culcușuri de cetină, sub pietre. Atunci când sunt acceptați și omeniți la stânele din munți, hrana este mai consistentă (brânză, mămăligă), dar efemeră. Travestiurile lor alternează : la unele stâni se prezintă a fi evadați din prizonieratul rusesc, în alte cazuri se legitimează a fi muncitori forestieri. În general, țăranii vârstnici care, prin instinct și educație, erau anticomuniști, sunt cele mai bune gazde ale fugitivilor (indiferent dacă este vorba de baci la stână ori țărani din satele de la poalele munților) ; doar în foarte puține cazuri fugitivii riscă să fie trădați de cei întâlniți întâmplător sau, dimpotrivă, de oameni solicitați să îi ajute (atmosfera din spațiul rustic românesc era încă una eminamente anticomunistă în 1953). Figura preotului din Iacobeni ori a unor bâtrâni înțelepți din mediul țărănesc fac parte din galeria unor portrete morale și umane care au devenit aproape legende.

Deși sufereau de foame, frig ori lipsă de igienă și erau boicotați de intemperii care împiedicau deplasarea și puneau în pericol fatal sănătatea, făcându-i pe evadați să ajungă la epuizare fizică și chiar la un stadiu de umanitate sălbatică, hăituiții de către Securitate au o dispoziție constructivă : sunt optimiști și voioși și cred într-un destin pozitiv al fugii lor.

Din nord, de la Iacobeni, Ioanid face drumul cu trenul (de douăsprezece ore) spre București (după nouăsprezece zile de evadare), miza fiind ca din capitală să ajungă în Oltenia (locul de baștină al lui Ioanid) de unde să încerce să treacă clandestin Dunărea, iar prin Iugoslavia să ajungă în Occident. Dacă evadarea a fost pusă pas cu pas la punct (după un plan amplu și minuțios), odată ajuns la București, evadatul improvizează, acționează după inspirație și în felul acesta păcălește destul timp Securitatea, care era pe urmele lui, dar care se aștepta ca fugitivul să acționeze după un plan logic. La București, Ion Ioanid deprinde subversivitatea în libertatea clandestină, învață adică să fie un trickster. Ilegalitatea înseamnă istețime, iscusință, spontaneitate, dar și imprudență ori bravură. Statutul de evadat (admirat de cunoscuți) îl face să riște, tocmai fiindcă se simte invulnerabil, adică încălcător de tabu-uri. În aceste condiții, se petrece, de fapt, ceea ce evadatul va numi “o atrofiere parțială a instinctului de conservare” (Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 238). Așa se face că Ioanid ajunge să lucreze, în provincie, pe un șantier, ca muncitor temporar, întrucât un asemenea statut era un camuflaj ingenios în cadrul maselor de oameni care lucrau pe șantier. Iar aici, trickster spectaculos, Ioanid se preface a fi chiar activist al partidului comunist.

Reacțiile cunoscuților și prietenilor bucureșteni sunt de teamă (stupoare), dar și de admirație și solidaritate. Ale țăranilor de la stână și din sate fuseseră reacții de calm, seninătate, simplitate, impetuozitate. Dar, pe fondul spontaneității și improvizației, intervine în același timp ceva : plictiseala, nerăbdarea. Ion Ioanid devine oarecum obosit de condiția sa de fugitiv (deși nu dorește să fie capturat), este oarecum epuizat de clandestinitate, devine oscilant, nehotărât și comite o eroare, revenind la o casă conspirativă care îl adăpostise și unde este capturat de Securitate, după o sută de zile de libertate, în urma evadării de la lagărul de muncă din Cavnic. Cauza acestei capturări o lămurește chiar mărturisitorul : ilegalitatea și subversivitatea sunt bruiate de faptul că se reobișnuise cu condițiile lumii civilizare și astfel își pierduse condiția fizică probată în timpul evadării (ca fugar călit la neajunsuri). Dar chiar și după reanchetarea și reîncarcerarea sa, Ion Ioanid elimină disperarea din meniul său psihic ; regretă pierderea libertății, dar nu disperă și se reantrenează, sufletește și moral, să fie abil, viclean, trickster cu anchetatorii săi.

Povestea evadării (de o sută de zile) a lui Ion Ioanid se citește ca un roman de aventuri ori picaresc,  și nu este de mirare : istoria centrală este a unui outlaw care încalcă norma sistemului totalitar, ca să obțină, fie și numai efemer, o rație de libertate și o făgăduință de supraviețuire. Evadarea lui nu este omogenă, emoțional vorbind, ea alternează între optimism și voioșie (sentimentele dominante) și neliniște firească, evadatul fiind conștient că va fi ținta unei vânători și hăituiri a Securității. Evadarea are și un sens etic : ieșirea din mină are chiar conținutul simbolic al unei fugi ascensionale din infern, iar cele o sută de zile de libertate vor alcătui rația de rai pentru următorii ani de detenție, de după capturare.

Dar episodul evadării din mărturia lui Ion Ioanid are și un sens antropologic : este radiografiată, în acest caz, tocmai dimensiunea omenescului supus unor încercări psihice, fizice, topografice, sociale, mentalitare, autorul izbutind, de fapt, să transcrie (detaliat) o antropologie a evadării. Și, în același plan antropologic, evadarea lui Ioanid concentrează o trecere de la omul-deținut la un soi de om sălbatic (primitiv, în Munții României), care va fi capturat doar fiindcă se readaptează la civilizație (în capitală). Tocmai acest demers este fascinant prin punțile sale tranzitive și prin nuanțele înfățișate minuțios de autor.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on September 6, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: