Ploşniţa (o meditație)

Post-Maiakovski

Titlul acestui text porneşte, fireşte, de la piesa de teatru a comunistului entuziast şi mai apoi a dezamăgitului de comunism Vladimir Maiakovski, cel care, nemairezistând în faţa imaginii negre concrete a totalitarismului comunist, a ales să se sinucidă. Dar tâlcul textului meu este doar contextual legat de Maiakovski. Să dăm, însă, poetului exaltat şi mai apoi dezamăgit de comunism ceea ce este al lui, iar vremurilor noastre de acum să le dăm ceea ce merită, la rândul lor.

Nu cu multă vreme în urmă, în cadrul unui seminar la Facultatea de Litere din Cluj, am analizat piesa Ploşniţa de Maiakovski. Numisem ca moderatoare a seminarului o studentă inteligentă şi serioasă, pe a cărei prestaţie mizam. Or, în primele zece minute am rămas stupefiată când respectiva studentă a început să laude aşa-numitele virtuţi ale comunismului: egalitatea între oameni, accesul săracilor la progres, remunerarea după muncă, spaţii de muncă şi de locuit asigurate de stat etc. Nu am întrerupt-o imediat pe studenta mea, întrucât am vrut să văd cum va coagula teoria ei. Într-adevăr, studenta respectivă a teoretizat un presupus comunism bun (care ţinea de utopie şi de patos revoluţionar) şi un comunism rău, concretizat prin represiune brutală (închisori, lagăre). Studenta mea nu ştia exact ce este acela Gulag; tot ce ştia era că, în România, regimul comunist se prăbuşise deoarece reprezentase un comunism „rău“; dar acest lucru nu însemna că nu era posibil să existe un comunism „bun“, măcar în teorie, dacă în practică nu se putea – cam aşa gândea studenta mea. Majoritatea colegelor ei erau, în mod pasiv, de acord cu ea, doar o voce sau două protestând la adresa spuselor moderatoarei. Recunosc acum că prestaţia insolită a studentei mele m-a luat prin surprindere, neînchipuindu-mi eu că o piesă pamfletară de tip antiutopie, precum Ploşniţa, ar putea fi înţeleasă ca o apologie a regimului bolşevic. Mi se părea evidentă, în textul lui Maiakovski (un Maiakovski eretic şi rebel împotriva regimului pe care îl girase, la începuturile sale, inclusiv artisticeşte) acuza de societate castratoare, violatoare şi nu în ultimul rând lobotomizatoare la adresa Rusiei sovietice. „Ploşniţele“ lui Maiakovski erau: mai întâi gângania propriu-zisă (ploşniţa normalis, proiectată ca fiind mai puţin periculoasă decât omul-ploşniţă), apoi pesonajul Prisîpkin (proletar pe cale de a deveni om nou, însă doritor să îşi uite originea, spălarea creierului fiind stopată în cazul său printr-un incendiu mortificator; resuscitat în viitor, el este perceput de creierele spălate ale regimului totalitar perfecţionat ca fiind burta-verdis vulgaris); dar, mai ales, Ploşniţa era uriaşul imperiu sovietic (şi Partidul unic), ce se înmulţise parazitar, vampirizând umanitatea. Acest sens exact şi limpede (chiar dacă metaforic ori simbolic formulat în piesa lui Maiakovski) era bătător la ochi. Şi, totuşi, el nu fusese priceput astfel, ba chiar fusese pervertit în sens procomunist, în lectura naivă a moderatoarei. Pentru a lămuri situaţia, le-am întrebat pe studentele mele ce era, ce a fost, ce este comunismul. Nu am primit un răspuns adecvat sau inteligibil. Le-am întrebat atunci ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989. A căzut Ceauşescu şi comunismul, mi s-a răspuns. Din manualele de istorie studentele mele nu reţinuseră mare lucru, ci repere minimale. Ştiau că în decembrie 1989 avusese loc o revoluţie şi că regimul comunist se prăbuşise, dar nu aveau date ample şi exacte. Nu cunoşteau ce se întâmplase în respectiva revoluţie, dar ar fi fost interesate, la o adică, să afle. Curiozitatea lor era pasivă, deocamdată, dar putea fi activizată. Nu era nevoie de nici o formă de captatio benevolentiae: pur şi simplu studentele mele erau ignorante, chiar dacă nu neapărat indiferente. Nimeni nu le explicase lucrurile pe îndelete şi în mod adecvat. Din necunoaştere se născuse, prin urmare, eroarea de a cataloga piesa Ploşniţa (demistificatoare la adresa comunismului) ca pe o pledoarie pentru comunism. Ce paradox!

Într-un decembrie din anii anteriori, am fost frapată când, pe stradă, am auzit conversaţia a trei adolescenţi (cu vârste între 13–14 ani). „Iar îl vor da la televizor pe Împuşcatul ăla“, a spus unul dintre ei. “Care Împuşcat?“, l-a chestionat un altul. „åla, nu ştiu cum îl cheamă, ceva cu … escu!“ Al treilea adolescent s-a silit să înţeleagă despre cine este vorba şi, până la urmă, a emis şi a propus numele lui Ceauşescu, după ce l-a stâlcit de câteva ori. Cei trei adolescenţi erau născuţi după 1989 şi, iată, nu mai ştiau nici măcar numele dictatorului român care îşi terorizase, prin neostalinismul său ardent, poporul.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on June 23, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: