Addenda la fenomenul Piața Universității 1990

Inserez acum textul (revăzut de autor) pe care l-am considerat a fi cel mai important ca radiografie a fenomenului (religios) Piaţa Universităţii, mai întîi fiindcă este vorba despre o analiză a mentalului românesc, apoi fiindcă este cea mai apropiată perspectivă de propria mea privire asupra a ceea ce s-a întîmplat în Bucureşti, în aprilie-iunie 1990.

Corin Braga

Piaţa Universităţii – fenomen religios

Ce voiau manifestanţii din Piaţa Universităţii? Revendicările lor erau, evident, de natură politică. Se întîmplă, însă, că, de la un moment dat, un fenomen nou a germinat din interior, fenomen inefabil, neconştientizat probabil nici de către demonstranţi. Îmi propun să susţin faptul că Piaţa Universităţii a fost o manifestare de natură religioasă. Poate părea o ipoteză lipsită de simţul măsurii, a unui intelectual care se extaziază demagogic în faţa unui fapt comun, renunţînd la simţul realităţii pentru a supralicita ideea opoziţiei. Înţeleg, însă, fenomenul religios în sensul lui Mircea Eliade, ca o epifanie oarecum incontrolabilă a numenului, chiar în condiţiile în care simbolul sacru e total laicizat, cum se întîmplă în fenomenul hippy, spre exemplu. Se pare că Piaţa Universităţii a şi fost intuită ca atare, chiar dacă pentru a fi discreditată, atunci cînd i s-a atribuit o mistică legionară. Falsul acestei identificări iese în evidenţă prin simpla comparare a obiectivelor şi metodelor politice. Eu am să mă refer doar la deosebirea “teologală”. Fanatismul fascist avea la bază morala supraomului, a puterii celui puternic, a libertăţii absolute, darwiniene. Era o mentalitate de stăpînitor care, în virtutea puterii, îşi arogă toate drepturile. Or, libertatea Pieţei Universităţii a fost una ecumenică. Ea a cerut demisia conducerii statului nu în virtutea unei dorinţe de a impune o dictatură proprie, ci în măsura în care această conducere nu acceptă, în numele majorităţii, vocile minorităţii, fiind incapabilă să asigure armonia tuturor.

Dacă ar fi să găsim Pieţei Universităţii un termen de comparaţie, acesta e satyagraha (“puterea adevărului”, “puterea spiritului”), mişcarea iniţiată de Gandhi, ce a dus la eliberarea Indiei de sub dominionul englez. Elementul comun cel mai frapant este nonviolenţa, pasivitatea activă. Pentru un popor care a fost dezobişnuit de elementarele deprinderi de dialog şi toleranţă, pentru care disputele politice se poartă la nivel umoral, coleric, ca o decompensare a unei frustrări de 45 de ani, o asemenea atitudine a putut şoca. Am asistat la scene de perplexitate în rîndul unor contra-manifestanţi, atunci cînd la lozinci li se răspundea cu cîntece, la înjurături, cu aplauze, la devastări (ruperi de pancarte) cu pasivitate, la provocări belicoase, cu aşezatul în genunchi, la gesturi agresive (irumpţia unui buldozer), prin culcarea în faţa şenilelor. Aflată între apatheia stoică şi răspunsul christic la violenţă, pasivitatea activă aparţine unei atitudini cvasireligioase de renunţare la sine în favoarea unei idei, a unui principiu secularizat al martiriului. Pericolul reprezentat de ea nu e acela al violenţei, cum au pretextat guvernanţii, ci acela al iradierii simpatetice în cercuri tot mai largi. Dar Piaţa Universităţii a fost nu numai un focar (gîndit pentru a menţine aprinsă scînteia unei virtuale “rebeliuni” – după cum afirmă diriguitorii), ci şi un paratrăznet de descărcare paşnică a unor nemulţumiri şi tensiuni reale, pe care politica de ignorare a guvernului le-a făcut tot mai explozive. Revolta a izbucnit doar atunci cînd Piaţa Universităţii a fost sufocată. Tocmai datorită faptului că ea funcţiona ca o “supapă” le-a fost atît de greu provocatorilor să compromită manifestaţia. Apelul de asediere a televiziunii circulase deja cu o lună înainte, dar provocările au putut fi sistematic dezamorsate, atîta timp cît represiunea violentă nu a intrat în ecuaţie. A atacat cel căruia i-au cedat primul nervii.

O a doua trăsătură ce trădează, după mine, prezenţa religiosului, este gratuitatea. Scopul manifest pentru toată lumea era cel politic, dar pe sub acesta a apărut o altă motivaţie, aproape invizibilă din cauza lipsei de finalitate practică: nevoia de a fi de faţă, sentimentul că aici se întîmplă ceva. Dincolo de obiectivele politice, s-a impus nevoia de participare pur şi simplu. “Ce vor? Ce mai vor?” se întrebau toţi cei care nu se împărtăşeau din această stare de spirit. Şi pentru a se elibera de iritarea de a nu înţelege, ei s-au grăbit să atribuie fenomenului cauze inventate sau irelevante, ce condensau mai degrabă repulsia lor, dîndu-i o justificare raţională. “Explicaţiile” au mers de la anarhism şi revoluţionarism resentimentar la manipulare de către forţe oculte, ce i-ar fi cumpărat pe manifestanţi. De altfel, se pare că nici chiar aceştia nu au înţeles exact situaţia atunci cînd au încercat, spre exemplu, să facă liste pe ore cu grupurile de veghe. Fenomenul religios nu poate cristaliza pe scopuri concrete, el presupune opţiunea liberă, participarea gratuită. “Fixarea” greviştilor foamei pe revendicarea unei televiziuni independente a produs tuturor un fel de dezamăgire: dezamăgire inexplicabilă altfel decît în termeni absoluţi, căci, pragmatic vorbind, o televiziune liberă ar putea fi instrumentul suficient pentru răsturnarea balanţei politice. Şi tot din acest unghi de vedere îmi explic şi neputinţa de a ajunge la un dialog. Dacă, pe de o parte, conducerea nu era oricum dispusă la concesii, am impresia că de-abia o măsură radicală (demisia în bloc) ar mai fi putut, de cealaltă parte, să recupereze o năzuinţă ce căpăta un caracter tot mai independent. Listele de revendicări, discursurile ce se ţineau din cele două tribune (fie chiar în contradictoriu) nu mai aveau importanţă în sine. Ele deveniseră un fundal sonor, un element al cadrului afectiv, comentariul intelectual resorbindu-se în curentul spiritual.

O altă trăsătură a manifestaţiei din Piaţa Universităţii (ca şi a suratelor ei mai mici din alte oraşe) e o anumită experienţă a libertăţii. Nu cred că e exagerat a compara încercuirea unor “zone libere de neocomunism” cu delimitarea, de către comunităţile descrise de Mircea Eliade, a unui spaţiu sacru. Acest loc e conceput ca sustras din contingent, ca un centru de unde emană o energie transfiguratoare. Libertatea politică a zonei începuse să se conjuge cu o libertate spirituală, cu o emancipare a persoanelor de sub somaţiile mediului. Un bătrînel prezent zilnic mărturisea că se scoală în fiecare dimineaţă pradă unei angoase fără motiv: la venirea în Piaţa Universităţii, neliniştea îi era înlocuită treptat cu o stare de calm şi siguranţă. Aproape toţi participanţii au resimţit acea senzaţie inexplicabilă şi indescriptibilă de bien être, de neînţeles pentru cel care nu e de faţă.

După cum spuneam, această libertate nu e cea a nietzscheeanului “dincolo de bine şi de rău”. Libertatea “stăpînilor”, a egoismului acaparator, creează o isterie colectivă războinică. Dimpotrivă, comuniunea unor persoane care renunţă la sine creează o koinonia (o chinovie, pe româneşte), adică o adunare în care energia spirituală (aş spune “harul”) circulă liber. Participarea ipostatică este prin sine un fenomen religios. Pare un exemplu meschin, dar faptul că manifestanţii făceau curăţenie noaptea (ignor în mod deliberat fauna parazită de bişniţari, tolerată şi chiar încurajată de autorităţi) e o dovadă că Piaţa Universităţii nu a stat sub semnul anarhismului distructiv, ci al unei libertăţi asumate.

Preşedintele şi guvernul au ignorat tocmai latura spirituală a demonstraţiei. Nu au înţeles că, dînd dispoziţie poliţiei să intre brutal peste manifestanţi, nu împrăştie doar cîteva zeci de îndîrjiţi ai unei forme de luptă politică devenită anacronică după alegeri, ci atacă însuşi simbolul libertăţii în comuniune format aici. Din Marian Munteanu, în prelungirea aceleiaşi gafe politice ce putea fi evitată cu puţin mai multă flexibilitate, sînt pe cale de a face un lider harismatic, întrucît punerea cuiva în postură de martir nu are atît un efect intimidant, cît unul coagulant. Ca manifestare exterioară, Piaţa Universităţii a încetat să existe; sufletul ei a fost însă interiorizat, prin dialectica persecuţiei şi transfigurării. Devine limpede că sensul ei nu se află în sfera pragmaticului, ci în cea a spiritului. “Golania” a reprezentat, în fond, un fenomen spontan de catharsis social. Ignorată (refulată, aş spune) de către autorităţi, nevoia de exorcizare colectivă a comunismului şi-a creat singură un ritual cvasiliturgic. Păstrînd proporţiile, intrarea în “zona liberă de neocomunism” echivala cu un “botez”, adică o purificare şi o renaştere. “Harul” creat aici continuă să iradieze în cercuri concentrice; ca orice energie, el devine comunicabil (cuminecabil) mai ales după dispariţia lui fizică. Oricîtă mizerie umană (bişniţari, delatori, oameni fără căpătîi) ar fi parazitat-o, oricîte interese politice (ale partidelor, Securităţii, KGB, CIA) ar fi fost vehiculate prin intermediul ei, Piaţa Universităţii a sfîrşit prin a cristaliza într-un simbol.

(revista Contrapunct, nr. 36, 1990)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on June 14, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: