România după comunism: problematizări, contestări și mitizări (1)

Proclamaţia de la Timişoara

După prăbușirea violentă a regimului comunist din România în decembrie 1989 și după începuturile problematice ale tranziției și postcomunismului românesc (datorită instaurării la putere a echipei patronate de președintele neocomunist sau criptocomunist Ion Iliescu, în cadrul formațiunii Frontul Salvării Naționale), la 11 martie 1990 a fost lansată public Proclamaţia de la Timişoara, documentul civic şi politic cel mai important din anul 1990, după epuizarea revoluţiei române. Eminenţa cenuşie a documentului au fost scriitorul George Şerban şi Societatea “Timişoara”. Întrucât revoluţia reală din stradă (din câteva mari orașe ale țării, în principal Timișoara, București, Cluj, Sibiu, Brașov) fusese confiscată printr-o camuflată lovitură de stat care avusese loc în după-amiaza şi seara de 22 decembrie 1989, la București, Proclamaţia de la Timişoara urmărea o întoarcere la originile revoluţiei şi mai ales la sensul ei profund anticomunist. Denigrată de puternicii zilei (Frontul Salvării Naţionale şi echipa condusă de Ion Iliescu) şi răstălmăcită în fel şi chip, Proclamaţia deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar mai ales prin punctul 8, care propunea soluţia lustraţiei, pentru a fi concretizată o purificare etică (cu miză politică) la nivelul întregii Românii.

Nu voi prezenta în detaliu cele 13 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara, ci voi preciza doar că documentul viza o “deşteptare a României” nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic şi mai ales spiritual. Era apoi nu în ultimul rând un document împotriva “spălării creierului” care izbutise în România, în general, în perioada comunistă. A fost, de aceea, logic că Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii (desfășurată între 22 aprilie-13 iunie 1990), al cărei scop a fost tocmai crearea unei conştiinţe morale în vederea unor alegeri libere nemanipulate în România, în care comuniştii (cripto sau neocomuniştii, cum li se spunea) să nu mai aibă câştig de cauză. Nu în ultimul rând, Proclamaţia de la Timişoara avea ca scop manifest re-europenizarea României, efort de pionierat remarcabil aşa cum îl privim astăzi, la 25 ani de la consumarea istoriei, când politicienii autohtoni poartă bătălii de imagine tocmai pentru a demonstra că fiecare dintre ei face eforturi pentru integrarea europeană a ţării și, când în același timp, în straturile politice și economice autohtone are loc o adevărată hemoragie a corupției, revelată șocant în mass-media.

Cum punctul 8 al Proclamaţiei a fost mărul discordiei între puternicii zilei şi protestatarii anticomunişti din cadrul mitingului-maraton desfășurat în Piaţa Universităţii, merită citată partea consistentă a acestui punct 8, dar şi punctul 7, la fel de important din punct de vedere istoric. Trebuie trecut cu vederea patetismul firesc al unui asemenea text încărcat emoţional la momentul respectiv, în 1990 – şi, deci, cu riscurile inerente ale unor inexactităţi – mă refer la punerea pe tapet a ideii de genocid. Iată, deci, câteva din ideile esențiale ale celor două puncte 7 și 8 din Proclamația de la Timișoara:

  1. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi a întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor de la Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a constat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.
  2. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu, şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. […]

Se cuvine precizat că nu doar punctele 7 şi 8, ci întreaga Proclamaţie alcătuiau un text lucid din punct de vedere politic, cu scopul de a dejuca tocmai manipularea din perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989. Proclamaţia avea apoi un caracter pragmatic şi limpede (propunea, de pildă, între altele, un model după care să se desfăşoare privatizarea). Coerenţa şi promptitudinea documentului făceau din el un program concret pentru noua societate românească. Proclamaţia avea, în mod firesc şi previzibil, şi un caracter justiţiar, dar doar în sens normativ; nu se miza în nici un caz pe “ţapi ispăşitori”, ci doar pe un stâlp simbolic al infamiei.

George Şerban, dar şi alţi membri ai grupului timișorean care au participat la redactarea documentului, introduc o nuanţă esenţială în definiţia Proclamaţiei de la Timişoara şi implicit a revoluţiei din decembrie 1989 (atât cât a fost ea), vorbind despre o revoluţie spirituală ulterioară (dependentă de revoluţia din stradă din decembrie 1989), care a început în primăvara lui 1990, prin redactarea şi răspândirea Proclamaţiei, considerată a fi documentul (întârziat doar temporal) spiritual, moral şi ideologic al revoluţiei din decembrie 1989.

Variante ale punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara au fost aplicate, după căderea comunismului, în ţări precum Cehia ori Polonia. Pentru pasionaţii de ucronii, Proclamaţia a fost adesea discutată ca un document ispititor într-un sens anume: cum ar fi arătat o Românie fără Ion Iliescu în rol de preşedinte, o Românie în care Ion Iliescu ar fi putut candida la preşedinţie sau la altă funcţie înaltă în stat doar în 2000 (iar nu în 1990!), dacă ar fi fost adoptat punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara?

 

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on June 5, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: