Memoria acutizată

O poveste gingașă despre padre Basilio

Sunt nepoata a doi preoți: cel din sud, bunicul matern, craioveanul (Nicolae – viveur și șugubăț), era ortodox; cel din nord, bunicul patern, ardeleanul (Vasile – sobru, interiorizat, grav), era greco-catolic. Pe amândoi i-am iubit, dar mai legată am fost, prin fire ombilicale tainice, de bunicul patern, ardelean. Acesta a făcut (adunați) cinci ani de pușcărie politică, în comunism, fiindcă nu a vrut să renunțe la credința sa; apoi în 1979 a emigrat în străinătate și s-a oprit în Italia (deși voia să ajungă în America, la o comunitate de călugări basilitani), la Roma, unde a și murit, în 1984, îngropat fiind în cimitirul Verano. În ultimii ani a fost unul din protejații papei Ioan Paul al II-lea, pontif grijuliu față de soarta preoților greco-catolici și romano-catolici persecutați în țările satelit ale Moscovei. În copilărie, îi spuneam Moșu – bunicului patern (așa îi spunea toată lumea); după ce a plecat în exil, la Roma, datorită felului în care îl numeau ceilalți din jur, i-am spus și eu padre Basilio. Mentorul său a fost episcopul (și mai târziu cardinalul in pectore) Iuliu Hossu, care l-a și hirotonit preot.

Nu am ajuns la înmormântarea lui padre Basilio, în 1984, fiindcă nu era cum: pașapoartele se acordau cu dificultate și lentoare restrictivă în ceaușism, iar o familie care avea rude în străinătate nu era bine văzută de câtre paznicii regimului. Părinții mei au ajuns la Roma, la mormântul bunicului, doar prin 1991 (după prăbușirea regimului comunist), iar eu, de-abia în 2005, după moartea lui lui Ioan Paul al II-lea (a cărui dispariție m-a fragilizat într-un chip misterios, întrucât am legat-o emoțional de pieirea lui padre Basilio!) și datorită unui prieten aflat la Roma, care m-a ajutat să descâlcesc ițele birocratice și să deslușesc harta cimitirului Verano, unde era îngropat bunicul autoexilat. Apoi a fost o absență de ani de zile, în legătura dintre mine și cel pierit, până în acest an când am ajuns din nou, asumat, în primăvară, la padre Basilio.

De la mormântul bunicului patern la care am ajuns în 2015 cred că mi se trag multe lucruri (re)simțite în ultima vreme. Memoria mea, care a fost astupată un timp, – mă refer la memoria mea gestuală, mentalitară, legată de viața văzută și auzită a lui padre Basilio, odinioară, când eram foarte tânără – s-a retrezit acum și și-a regăsit o cale directă și tranșantă. A devenit o memorie extremă, trainic forjată: emoționalitatea ei este una de tranziție, e o punte mai degrabă, către ceva limpede ce am de făcut, aici-și-acum.

Cât de tare fragilizează legăturile diafane cu cei pieriți și felul în care ei lucrează prin cei vii! Bunicul meu patern a murit, așa cum am spus, la Roma, în 1984. I-am resimțit moartea atunci într-un fel înstrăinat, aveam 21 de ani. Abia în 2005, când a murit Ioan Paul al II-lea, am reacționat la moartea bunicului meu ca la ceva apropiat, cald, ca o răsuflare. A trebuit să mai treacă încă zece ani și să ajung în 2015, ca aceeași moarte a unui bunic să fie vie, aproape ca o mușcătură, prin fire țesute cu limpezime și siguranță, atât de aproape de mine, de inimă și creier. Două zile întregi, la Roma, în luna martie, moartea lui padre Basilio (deși trecuseră 31 de ani) a fost un semn atingător. A fost, de fapt, un prohod întârziat. Așa cum am spus deja: legăturile cu cei morți sunt atât de vii încât ele lucrează la lumina zilei, nu e nevoie de nicio fărâmă de întuneric.

În 2007 am avut acces, prin Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, la dosarul de urmărire de către Securitate al lui Vasile Cesereanu, bunicul meu patern. Am stat vreo jumătate de zi în biblioteca CNSAS, am răsfoit aproape o mie cinci sute de pagini (sau poate mai mult), am optat pentru fotocopierea a în jur de o mie de pagini, din care principalul corpus era alcătuit din fișe de urmărire ale bunicului, documente oficiale prin care era catalogat inamic recalcitrant al statului comunist; mai erau, apoi, puzderie de delațiuni de toate soiurile, făcute de țăranii din satul lui (majoritatea constrânși) sau de către preoți ortodocși (înciudați) ori alte persoane; mai erau în dosar și memorii ale lui padre Basilio, fie către organe oficiale (Ministerul Cultelor, Ministerul Justiției), fie chiar către Nicolae Ceaușescu; mai erau și scrisori de mustrare către câțiva prelați greco-catolici care trecuseră la ortodoxie; plus pledoarii ale bunicului în fața instanței judiciare, căci, întotdeauna, s-a apărat singur la procese și nu a acceptat avocat.

Am amânat multă vreme să fac o carte din acest “roman” de aventuri, uneori cu accente picarești, alteori cu accente de thriller balcanic, al lui padre Basilio – contra lumii băștinașe care nu voia să îi accepte credința, dar care nu izbutise să îi frângă nici voința, nici crezul. M-am gândit că doar când voi fi eu însămi la senectute voi avea răgaz să mă îndeletnicesc cu documentele obținute de la CNSAS. L-am cuibărit pe padre Basilio chiar și într-un capitol din romanul meu Un singur cer deasupra lor, ce încearcă să redea povești de viață (cu victime și cu actanți ai represiunii) din cei 45 de ani de comunism românesc. Și am crezut că este de ajuns.

Un singur cer deasupra lor 1

Top 10 Un singur cer deasupra lor

Dar acum, în 2015, ceva în mine s-a radicalizat: memoria mea s-a arcuit, s-a înfrăgezit, s-a regăsit; am aflat și gingășie, dar și impetuozitate ca să-mi fac treaba pe care o am de făcut; am priceput că sunt aptă să scotocesc, să comentez, să investighez, ca un detectiv. Memoria acutizată legată de bunicul patern a mai făcut o ispravă: a reingurgitat și a scos la iveală propriile mele amintiri din comunism, unele înghesuite într-o nișă (mansardă-subsol) și lăsate acolo. O grămadă de scene din comunismul meu trăit s-au întors în mine și mă locuiesc, iar eu știu că ele s-au întors și se află aici, pentru că se coace un lucru înăuntrul și totodată în afara mea: o carte documentară cu și despre bunicul meu.

Astfel de lucruri (gândite și mărturisite mai sus) riscă să sune patetic și desuet, filtrate prin pragmatismul vremurilor de-acum. Dar eu cred că memoria care se întoarce și o face într-un fel psihopomp, ca un pod între morți și vii, nu este un lucru de lepădat, ci chiar o felie de viață. Și s-ar putea să nu fie vorba doar de un pod, ci chiar de un curcubeu, după ploaie, când viața își reintră în stările sale dintotdeauna, însă fără să uite de cei pieriți și îngropați, chiar dacă, trupește, nu a mai rămas nimic din aceștia. Ne purtăm în marsupii, unii pe ceilalți, atât în viață, cât și în moarte, fie că știm acest lucru sau nu.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on May 15, 2015.

One Response to “Memoria acutizată”

  1. A motivating discussion is definitely worth comment.
    I think that you need to write more on this subject matter,
    it might not be a taboo matter but generally folks
    don’t speak about these issues. To the next!

    Many thanks!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: