Un preot greco-catolic în vremuri de restriște (II)

Bunicul Vasile

Memorii de protest

Cel dintâi memoriu de protest, de anvergură, semnat de Vasile Cesăreanu, este trimis la 1 iunie 1956, către Tribunalul Regional Cluj. El are două variante (a doua puțin mai amplă și personalizată misionar): în amândouă, punctul esențial este justificarea crezului creștinesc catolic și greco-catolic și apărarea libertății de credință. La finalul celei de-a doua variante, Vasile Cesăreanu afirmă că se pregătește inclusiv pentru o nouă etapă de și în temniță, dacă trebuie să fie plătească astfel pentru credința sa. Să-l ascultăm.

“Sunt unul dintre preoții greco-catolici, nu puțini la număr, cari n-au trecut la ortodoxie, în toamna anului 1948. Nu am trecut, pentrucă era liber să treacă cine vrea, dar mai vîrtos n-am trecut eu, pentrucă aveam, precum am și astăzi, deplina convingere în adevărul religiei mele care e credința catolică. În contra convingerii mele nu am lucrat niciodată și nici de-acum încolo nu voi lucra. O convingere nu se poate schimba de pe o zi pe alta, peste noapte, ci după lungi studii și multe și mari frămîntări interne. Iar cei cari au schimbat-o atît de subit, înseamnă că n-au avut-o niciodată. Iar dacă au schimbat-o din motive de frică, sau de ordin utilitarist, ce valoare morală mai pot avea acei oameni, sau cît se poate conta pe conștiința lor în noua postură în care se află?

Mulțumită lui Dumnezeu și darului Său sfînt, care mă ajută, am rămas pe temelia credinței mele, în fond catolică, în formă greco-catolică, și, după ce cultul, nu credința, cultul greco-catolic, a fost desființat, în fapt, prin desființarea ierarhiei greco-catolice, prin Decretul apărut în acea vreme, eu care nu mai aveam biserică de legea mea, am înțeles să-mi îndeplinesc obligațiile către Dumnezeu, cari purced din calitatea mea de creștin și preot – în casa mea proprie, atît pentru mine cît și pentru familia mea.

Cu un an înainte de <<unificare>>, am eșit la pensie pe bază de boală. Pensionarea nu suspendă nici darul preoției și nici dreptul de a servi în mod privat în casa ta nelimitat, iar în public cu asentimentul titularului parohiei respective. Prin urmare, pînă la unificare mergeam în comună la biserică și serveam, ori singur, ori împreună cu confratele local, după cum era cazul. După <<unificare>>, nu am mai mers, fiindcă preoții trecuți, toți au fost caterisiți, adică excomunicați, și aceasta, cea mai mare pedeapsă bisericească, care înseamnă excluderea din comunitatea religioasă, – oprește pe cei rămași, de a comunica în cele sacre cu cei loviți astfel de pedepse. De atunci am început a mă ruga acasă. Rugăciunea mea de toate zilele este facerea Sfintei Liturghii, pentru mine și familia mea.

Este cunoscut că cu ocazia <<unificării>> bisericilor în 1948 o parte însemnată dintre credincioșii greco-catolici n-au trecut nici ei. Dintre aceștia apoi o parte i-au căutat pe preoții cari n-au trecut, iar altă parte nu se duc nicăiri, – la biserica ortodoxă nu merg, fiindcă nu cred în ortodoxie, iar la preoții netrecuți nu merg fiindcă se tem. Unii dintre credincioșii aceștia, parte rude, parte străini, făcînd uz de libertatea de credință, consființită prin lege, au venit la mine, mai cu seamă în Dumineci și sărbători, știind că fac slujbe pentru mine și familia mea în casa mea. Eu nu i-am chemat niciodată, dar nici nu i-am respins, ci la cerere le-am administrat Sfintele Tainei ale mărturisirii și cuminecării. Acesta îmi este tot păcatul.

Pe baza acestor fapte, făcute conștient de Art. 84 al Constituției R.P.R., apoi la denunțul făcut de Păr. Ortodox local Pînculescu, din ură și dușmănie personală, Procuratura sesizîndu-se, a întocmit dosar, iar Tribunalul Raional din Sărmaș desbătîndu-l, m-a condamnat la un an și șase luni închisoare corecțională.

[…]

Recunoașterea inculpatului. Înainte de a mă explica în cauza recunoașterii, vreau să știu dacă cetățeanul R.P.R., oricare, indiferent de credința ce-o profesează, este el liber a-și exercita credința sa, oricînd, oriunde, oricum? Dacă da, atunci nu sunt întru nimic vinovați creștinii, cari n-au trecut la ortodoxie, atunci cînd vin la mine, și nu sînt vinovat nici eu, cînd mă rog împreună cu ei, nici atunci cînd le îndeplinesc cererile lor, compatibile cu darul preoției mele, chiar dacă ar fi să fie: botez sau cununie. Dacă nu sunt liber nici eu, nici ei, a ne ruga cum vrem, cînd vrem și unde vrem, atunci întreb eu – mai există libertate de credință?

Recunoașterea faptei înseamnă dovadă de bună credință și sinceritate. Sub raport juridic mai însemnează: vinovăție, infracțiune. Am recunoscut desigur, contrar tuturora, cari m-au sfătuit să nu recunosc nimic. Am recunoscut și am descris amănunțit prin declarația mea de la dosar, fila nr. 18, așa că poate fi un exemplu clasic de recunoaștere, din motivul că am avut și am convingerea că nu-i nicio faptă rea în sine, nici în consecințele ei. De cînd ar fi o faptă rea, a te ruga în casa ta lui Dumnezeu, singur ori împreună cu alții?

Faptele recunoscute le-am făcut la lumina zilei, nu m-am camuflat niciodată și nu m-am ascuns, fiindcă nu am avut ce ascunde, dar numai în casa mea și niciodată în afara casei mele. Dar care preot greco-catolic netrecut nu face slujbe și alte servicii? În virtutea darului preoției, toți au datoria de a face cu vreme și fără vreme. Ei însă fac mai camuflat și mai ascuns. De ce? Dacă nu au nici ei ce ascunde? Poate pentrucă nu au prea mare încredere în eficacitatea practică a Art. 84 din Constituția R.P.R.!

Eu însă continui a crede că acolo unde se face atîta caz de libertatea credinței, prin radio, prin presă, în întruniri publice, la toate răspîntiile, – trebuie să fie, în fapt, libertatea de credință, căci altfel ar fi să ne înșelăm pe noi înșine și să înșelăm și pe alții. Art. 84 al Constituției zice: <<Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor R.P.R.>> – și după ce acest articol nu conține restricții de timp, de loc, și de mod, e la mintea oricui, că manifestarea exterioară a credinței, care este una cu practica ei, este liberă oricând, oriunde și oricum. În întărirea acestui drept elementar al omului vine apoi și Art. 46 al Convenției dela Haga din 1907, care zice: <<Cinstea și drepturile familiei etc, precum și convingerile și practicile religioase, – trebue să fie respectate>>. Această Convenție a fost nostrificată și de regimul nostru de democrație populară. În interpretarea firească și la adăpostul celor două articole, cari vizează cel mai elementar drept al omului, libertatea de credință și practica ei, am făcut tot ce-am făcut eu, în casa mea și am recunoscut sincer precum arăt în declarația de la dosar.”

În versiunea a doua a aceluiași memoriu din 1 iunie 1956, pledoaria pentru libertatea credinței este și mai nuanțată, primind chiar un sens charismatic:

“[…] Eu credincioși și supuși nu am și n-am nici superiori. Ceeace fac, fac pe cont propriu și nu oblig pe nimeni la nimica, și nu iau dela nimeni nimica. Nu urmăresc nici un interes material și nu am nicio veleitate de parvenire sau mărire deșartă. Pe plan pămîntesc nu aștept o altă lume, aștept însă pe plan spiritual: viața veșnică în care cred după învățătura sfintei credințe catolice care mînecă de la Isus Christos, trece prin Petru și prin urmașii lui legiuiți pînă astăzi și pînă la capătul lumii. În rezumat aci se reduce toată vina mea că mă țin de această credință și o practic în conformitate cu datorințele mele de creștin și preot. Că de aș fi de altă credință nu aș fi ajuns în fața Dvs.

[…] Am fost aproape 30 de ani un preot anonim, necunoscut de nimeni, într-un sat după spatele lui Dumnezeu, și am dorit să-mi sfîrșesc zilele slujind lui Dumnezeu în credința în care m-am născut și am îmbătrînit. Și nu sunt lăsat în pace. Interesul D-Voastre mă scoate din anonimat și-mi dă o importanță pe care nu o am, nu o merit, și nici măcar nu o rîvnesc, deoarece mă tem că asta ar putea să fie plata mea. Ci eu altă plată urmăresc, cum am mai spus-o, și mă apăr în fața acuzatorilor mei cum știu și cum pot.

[…] Mă rog să fiu crezut că nu sunt nici bigot nici habotnic, ceeace e totuna. A fi habotnic înseamnă a nu ști nici cui crezi, nici ce crezi. Eu din potrivă știu ce cred și știu cui cred. Sunt însă fanaticul credinței mele, pentrucă ceeace știu apoi cred cu încăpățînare. Fanatismul meu nu este un fanatism intolerant, brutal, orgolios și răzbunător de odinioară, care a pricinuit atîta rău instituției înseși și progresului în general. Al meu este inocent și inofensiv, și mînecă dela Isus Christos și stă numai în dîrzenia cu care apăr cauza sa sfîntă în conformitate cu îndatoririle mele de creștin și de preot. Iar dacă lumii de azi i se pare a fi aceasta o nebunie, apoi măcar este o nebunie milenară, o nebunie a sfîntului Pavel și atîtor alți sfinți martiri și atîtor alți bărbați mari învățați, ca să nu fac pomenire decît de cîțiva cunoscuți și mai apropiați de noi: Newton, Galileu, Copernic, Pascal, Faradai, Pasteur, Victor Hugo, Lavoisier, La Fontaine sau un mare titan rus Tolstoi asemenea căruia în Rusia pînă astăzi nu s-a născut. Toți aceștia au fost nebuni crezînd în Dumnezeirea lui Isus Christos și eu nimicul, neînsemnatul, pigmeul în asemănare cu ei, mă alătur bucuros nebuniei lor, lăsînd pe alții să fie dacă pot și dacă vreau <<înțelepți întru Hristos>>, numai să fie într-adevăr.

[…] Dacă aș fi făcut rău, fără îndoială mă umileam, mă căiam și promiteam că n-o să mai fac. Dar așa n-am pentru ce. Atît conștiința mea cît și conștiința publică nefalsificată și nealterată îmi spune că nu am făcut rău. Deci n-am de ce să mă căiesc. Din potrivă, am temeiuri pentru care să cer respingerea recursului meu. Mă rog să binevoiți a-mi respinge recursul și a aproba sentința instanței de fond sau, dacă credeți necesar să binevoiți a o majora. Iată de ce: 1. Pentrucă în temniță îmi văd mai asigurată mîntuirea, ca afară. Afară sunt multe pericole de cădere, în temniță sunt neasemănat mai puține. 2. Pentrucă prin întemnițare voi scăpa de calvarul ce mi s-a făcut de un timp încoace sub paravanul libertății de credință.

[…] În forma aceasta cred că am ușurat sarcina Onor. Instanțe de a se pronunța în cauză, fără să mai trebuiască să facă proces de conștiință, respingînd recursul meu pe bază de cerere. La fel și sarcina dlui Procuror, netrebuind să mai susțină acuza, decît doar pentru cazul cînd dorește majorarea pedepsei.

Se va zice: atunci de ce a trebuit să faci atîta vorbă în zadar, odată ce se putea obține definitivarea condamnării prin nedeclararea recursului, sau prezentarea la dezbaterea lui. Așa este Onor. Instanță va crede în zadar. Eu însă nu cred că au fost în zadar spuse. Mai întîi de toate am vrut să-mi răcoresc sufletul spunînd pe șleau tot adevărul, cu toate că știu că adevărul doare și dreptatea umblă de multe ori cu capul spart. A doua oară am vrut să mai treacă vremea și să ies din iarnă. Acum s-a făcut primăvară și chiar vară, vremea s-a încălzit, pot intra în temniță, iar pînă la iarnă am vreme să mă adaptez condițiilor sociale și climaterice ale temniței. Asta este. ”

Un alt memoriu amplu în favoarea libertății de credință este trimis către Tribunal la 11 martie 1968.

Memoriile adresate, mai târziu, în 1975, lui Nicolae Ceaușescu (în calitate de Președinte al României și de Secretar General al P.C.R.), sunt mult mai scurte, chiar expeditive, față de cele adresate Tribunalului, ele aparținându-i unui preot greco-catolic ajuns la senectute, care susține în continuare cauza catolică și greco-catolică și libertatea de credință, dar care, în același timp, intenționează să emigreze din țara care nu îi îngăduie să își exercite dreptul la credința pe care o dorește și care i se potrivește. După cum precizează bunicul meu patern, Vasile Cesăreanu, într-un memoriu datat din 2 februarie 1975: “acum – după 26 de ani de rezistență și luptă pe linia credinței mele greco-catolice – rom. unite, slăbit de vîrstă și de boală, vreau să ies din lume și să trăiesc în duh de pocăință pînă la ieșirea mea din viață, într-o mănăstire de legea mea. Dar după ce o astfel de mănăstire nu o pot afla în țara mea și-n legea mea (iar cu privire la restabilirea bisericii române unite nu mi-am făcut și nu-mi fac iluzii) am căutat și am aflat-o în altă parte.”

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on May 7, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: