Animal Planet – despre tortură

Din când în când, mă surprind căutând pe net diverse filmulețe cu ororile făcute de ISIS în teritoriile ocupate. Nu-mi sunt străine imaginile cu decapitări, cu tăieri de limbi, cu uciderea cu pietre. „Beheading”, „Stoned to death” au devenit deja titluri clasice pe CNN.com sau pe Liveleak.com. Motivele pentru care mă injectez cu asemenea știri (motive pe care orice răuvoitor le-ar putea interpreta cu foarte mare ușurință) nu sunt legate de un sadism înnăscut pe care l-aș avea, ci de dorința (poate nefirească) de a deveni imun la teroare. Cred că prin expunerea voluntară la astfel de grozăvii devii mai rezistent în fața fricii pe care oricare dintre supliciile descrise mai sus o provoacă oricui. Poate e o simplă naivitate.

Un motiv similar a stat și la baza intenției mele de a citi excepționalul eseu al Ruxandrei Cesereanu, „Panopticum”, care descrie, uneori cu un masochism nedisimulat, cele mai atroce moduri de smulgere a informației exersate în secolul al XX-lea. Senzația cu care rămâi după lectura unor astfel de realități este aceea de ficțiune izvorâtă dintr-o imaginație bogată, dar maladivă. Ororile sunt atât de spectaculoase ori atât de dezumanizante, încât cititorul pierde uneori contactul cu veridicitatea textului; dintr-un instinct de conservare viguros, omul tinde să atribuie atrocităților beneficiul liniștitor al fictivului. Mai pe românește spus: pentru că nu-ți vine să crezi că lucrurile descrise în carte chiar s-au întâmplat, ai tendința de a le plasa în irealitate, într-un imaginar bolnav și terifiant. Atitudinea e aidoma acelor oameni care, stând în fotoliu și urmărind pe Animal Planet un documentar despre tigri, își pun instinctiv mâna la ochi atunci când felina spintecă, flămândă, o gazelă, ca și când, prin simpla obturare a imaginii, realitatea e suprimată automat.

Din tabloul bogat al diverselor tehnici de tortură, uimesc prin cruzime cele care ascund, de fapt, o dorință mai adâncă decât aceea a obținerii unei mărturii din partea victimei. Metodele ajung și ele să se rafineze, alunecând de la intenția inițială într-un sadism fără limite. Scopul declarat al supliciului se transformă: din acela al smulgerii unei mărturii incriminatoare în acela, mult mai sinistru, al satisfacerii psihotice a dorințelor mutilatoare ale torționarului. Ruxandra Cesereanu are pedanteria lăudabilă de a căuta resorturile psihologice ale unui astfel de comportament. De altfel, ideea „răului necesar”, pe care supliciatorul o invocă ori de câte ori se află în dubiu în legătură cu legitimitatea propriilor acțiuni, nu e nouă: ea apare și la Hannah Arendt, în „Originile totalitarismului”, unde ne este explicat faptul că, prin repetabilitate, răul se banalizează, iar torționarul își închipuie că el nu este altceva decât o rotiță într-un sistem uriaș și că, până la urmă, își face meseria, „echidistant” și rece: „Torționarul susține adesea că el nu supliciază, ci pedepsește, iar pedeapsa este urmarea ordinelor superiorilor; că el execută tot ceea ce i se cere, pentru că acest lucru i-l pretinde meseria.” E o consolare salvatoare pentru cel pus în poziția „producătorului” de suferință, însă ea nu schimbă cu nimic efectele alarmante ale acțiunilor lui. E doar o breșă prin care torționarul poate fugi, temporar, din fața propriei conștiințe.

Trecerea limitei suportabilului e vădită și în modul tehnic și algoritmic în care sunt inventariate modalitățile de a face rău ale supliciatorului. Ruxandra Cesereanu a selectat din imensa bibliografie pe care a parcurs-o pentru scrierea acestui volum notele cele mai scandaloase și mai odioase, unde se îmbină ariditatea unei scheme a terorii cu fiorul pe care îl simți în momentul în care îți dai seama că destinatarii sunt niște ființe umane. Iată, de pildă, ce sugestii i se fac torționarului înainte de a-și începe munca: „Pentru mutilări sunt recomandate ace, lame, tăișuri (supliciatorul este sfătuit să-și folosească imaginația), ciocan (pentru a lovi mâinile), clești (pentru unghii), burghiu (pentru dinți). În cazul amputărilor, supliciatorul nu trebuie să secționeze brusc, ci pe îndelete. Sunt recomandate mutilarea facială și castrarea. […] În supliciile în care sunt utilizate animale, Krousher sugerează folosirea insectelor (furnici, țânțari, muște, albine, viespi și păianjeni) și a rozătoarelor (pentru agresarea picioarelor, mâinilor, capului și a organelor genitale).”

Gradul de inuman la care ajung unele tehnici de tortură e pur și simplu insuportabil: „Cruzimea era fără limită, precum în cazul unui doctor argentinian (poreclit Mengele) care se folosea de linguriță într-un fel abominabil: introducea lingurița în vaginul deținutelor gravide, până când aceasta atingea fetusul; apoi transmitea prin linguriță șocuri electrice”. Scopul, în toate această desfășurare bolnavă de forță, nu e niciodată uciderea victimei, ci obligarea acesteia să mărturisească ceea ce torționarul dorește să audă: „Pentru uretră, autorul recomandă o tehnică specială (de sorginte nazistă): introducerea unui bețigaș de sticlă și lovirea penisului, pentru a sfărâma sticla înăuntru. Toate obiectele introduse trebuie sterilizate, pentru a nu ucide victima, precizează autorul” (Krousher, n.m.).

Ruxandra Cesereanu nu face doar o incursiune în mintea diabolică a torționarului și în aceea, terifiată, a victimei, ci încearcă să explice și resorturile intime ale actului suplicierii. Corpul fizic este, în lupta torționarului cu victima, cea de pe urmă redută după tentativele de spălare a creierului ori tortura psihologică (amenințarea cu violarea mamei, a soției, e surorii, a fiicei, precum și, în unele cazuri, obligarea victimei de a asista la chinuirea persoanelor din propria familie). Trupul, rămas singura posesie a celui torturat, trebuie anihilat treptat, până la limita ultimă a suportabilului. Deposedarea de propriul corp nu e neapărat utilă pentru suferința fizică pe care o presupune, ci pentru că ea se întoarce, ca un bumerang, asupra psihicului: victima conștientizează faptul că nu i-a mai rămas decât trupul, iar chinuirea acestuia, pe lângă umilința și durerea aferente, capătă dimensiunea unui act de anihilare a întregii personalități. Omului i se „fură” nu doar mintea, ci și învelișul fizic pe care, ca urmare a schimonosirii, nu-l mai recunoaște ori pe care îl consideră defect și infamant. Așa se explică gravitatea psihologică, fără egal, a violului: „Reacțiile victimelor după viol și după perversiunile sexuale la care au fost silite sunt variate. Trupul era singurul obiect al victimei aflate în abisul detenției sau interogatoriului; or, odată impurificat, supliciatul rămânea fără nimic. Trupul său era <furat> prin pervertire, iar atunci când îi era restituit, era un trup <stricat>.”

„Panopticum” este o carte scrisă cu maximă responsabilitate, iar Ruxandra Cesereanu a reușit, în paginile acesteia, să provoace fiori, greață, revoltă și uimire prin simpla descriere (minuțioasă și, fără niciun dubiu, cu o ușoară satisfacție a șocării cititorului) a celor mai terifiante tehnici utilizate de torționari în secolul al XX-lea. Tot acest inventar exact al degradării omenești până la anihilare este înfățișat sub forma unei dări de seamă, pe cât de spectaculoasă ca act curajos al celui care dorește să afle adevărul, pe atât de halucinantă și dureroasă. O carte în care răul fizic (pe care ți-l provoacă majoritatea scenelor descrise) și utilitatea pedagogică a acestui panopticum îngrozitor se află într-un raport de directă proporționalitate.

(Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX, ed. Polirom, ediția a II-a, revăzută, 2014)

Eseu de Dan-Liviu Boeriu, publicat în Literatura de azi

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on April 29, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: