Greva minerilor din Valea Jiului – 1977 (o poveste kafkiană)

Madam Zlătescu

 

Madam Zlătescu ajunsese în Valea Jiului, prin anii cincizeci, după ce cunoscuse la cinematograf un inginer de mine pe care îl plăcu la prima vedere. Era deja fată bătrână, avea 35 de ani, dar cu un tată care pierise la Canal, fiindcă fusese amic cu Iuliu Maniu, și cu o mamă bolnavă de tuberculoză, care zăcea la pat, nu avusese pretendenți serioși până atunci, deși era o femeie cu ochi mari, nas drept și buze cărnoase. Iar corpul ei era și el rotunjor cât trebuie. Bărbații n-o prea curtau, ci se fereau de ea, avea trecutul pătat din pricina tatălui ei țărănist, bani defel, căci rămăsese fără un sfanț după venirea comuniștilor, iar maică-sa agoniza la pat. Ileana Cazimir era numele ei de fată. Studiase matematica, însă din pricina tatălui trimis la pușcărie, apoi mort la Canal, nu i se îngăduise să fie profesoară, drept care căutase altceva de făcut. În cele din urmă ajunsese cu chiu cu vai vânzătoare la Magazinul de jucării din centrul capitalei, ajutată de o verișoară contabilă care de-abia își găsise și ea slujba cu pricina. Din casa veche de pe șoseaua Kisseleff, care avea cinci odăi, Ileana fusese mutată cu maică-sa într-o cămăruță dintr-un bloc de la periferia Bucureștiului, supraviețuind de pe-o zi pe alta. Apoi, în 1953, mergând la cinematograf să vadă Anna Karenina, în regia unei femei, Tatiana Lukașevici, îl cunoscuse, prin vară-sa, pe inginerul Zlătescu. Acesta era de aceeași vârstă cu ea, făcuse și el câțiva ani de pușcărie politică și își căuta o nevastă. O nevastă potrivită, firește. Inginerul îi căzu cu tronc Ilenei, deși n-ar fi avut de ce la prima vedere: era retractil, nu vorbea mult și nu ținea să aibă relații sociale ori să fie simpatic. O plăcu, la rândul lui, pe Ileana, de la început, iar căsnicia care se înfiripă în timpul record de o săptămână pe asta avea să se sprijine: pe bună înțelegere și amiciție și pe alergie la comunism de care, însă, nu aveau cum să scape. Inginerul Zlătescu fusese mulțumit să fie angajat, după închisoare, prin pilele unui muncitor cu care copilărise și care era acum mare și tare sindicalist, la minele din Valea Jiului.

La 35 de ani cât avea, Ileana nu mai avea cum să iubească pătimaș, iar inginerul Zlătescu voia, la rându-i, mai degrabă o viață cu o femeie de treabă de care să nu fie trădat. Îl trădase una, odinioară, în tinerețe, când făcuse pușcărie, și îi fusese de ajuns. Cuplul se mutase în Valea Jiului, la Lupeni, luând-o și pe doamna Cazimir, mama Ilenei, și înghesuindu-se tustrei în singura odaie de viețuit a unei garsoniere primită de inginerul Zlătescu de la Întreprinderea minieră din zonă. Într-o jumătate de an, însă, doamna Cazimir muri, tuberculoza o dădu gata, drept care Ileana o transportă în capitală cu un camion deschis pentru care plăti plocon și o înmormântă în cavoul familiei. Pe acesta, comuniștii nu izbutiseră să-l confiște și să-l naționalizeze, rămăsese nedemolat. Măcar cimitirele erau în picioare, cu cavouri cu tot, fără să fie invadate de noul regim.

Apoi, Ileana trăi în pace cu inginerul Zlătescu, ca doi prieteni la cataramă, discreți și retrași, soți din când în când, fără iubire romantică, dar și fără indiferență. Inginerul ajunsese să-i fie Ilenei cel mai bun prieten de-o viață, adică timp de douăzeci de ani, căci, în 1973, acesta pieri într-un accident, pe când inspecta o galerie hârbuită, alături de un tehnician și un reprezentant al sindicatelor miniere. Muriră toți trei și fură îngropați cu onoruri în zonă.

Ileana era deja cunoscută pe vremea aceea ca Madam Zlătescu, așa i se spunea, fiindcă toată lumea știa că era cucoană venită din capitală. Trăia în aceeași garsonieră de la început, îi ajungea pensia de văduvă după inginerul pierit la datorie, pentru cât mânca și se îmbrăca și pentru alte lucrușoare. Se gândise o vreme să se întoarcă la București, mai ales că vremurile se mai schimbaseră puțin, nu mai era ca în anii cincizeci, dar mai apoi se răzgândise și rămăsese în Lupeni. Hotărârea ei a depins de familia care trăia în vecinătate, pe palier, în garsoniera geamănă cu a sa: Panfil, miner la aproape treizeci de ani, nevastă-sa Mona și Tudor, fiul lor de un an. Familia Panfil Șandru. Panfil era aproape toată ziua în mină, lucra în schimbul cel mai greu, Mona lucra și ea la cantina minelor, care avea regim non-stop, așa că Tudor rămânea mai ales în grija lui Madam Zlătescu. Firește că între cei doi, Ileana și Tudor, se înfiripă, de-a lungul câtorva ani, o legătură ca între copii, mai ales că Madam Zlătescu, la cei 55 de ani ai ei, după moartea inginerului, își redescoperise pofta de joacă și se hâțâna cu Tudor, prin casă, în fel și chip, mai gătindu-i și câte-un cozonac ori pricomigdale, mai povestindu-i despre Bucureștii de altădată, despre casa ei de pe Kisseleff, plimbări și ceaiuri dansante, dinainte de venirea la putere a comuniștilor. Copilul nu pricepea mare lucru, dar se obișnuise să o asculte pe doamna pieptănată atent, îmbrăcată în capot înflorat, de obicei, care, din când în când se juca la fel de aprig ca o mâță și cu care alerga prin casă și pe-afară. După moartea inginerului ei, în 1973, Madam Zlătescu își reconstruise viața de om matur prin grija pentru copilul vecinilor, care îi ținea loc de nepot, fiu și prieten de joacă și de povești. Așa stăteau lucrurile în vara lui 1977, când la minele din Lupeni se întâmplă ceva.

La începutul lui august, Panfil se întoarse acasă mai devreme decât de obicei, la fel și nevastă-sa, Mona, iar Madam Zlătescu află despre ce era vorba. Cred că o să iasă cu bucluc, le vesti Panfil pe cele două femei, după ce copilul fu trimis la culcare, iar ei se adunară în bucătărie, strânși unii într-alții, lângă oala și tigaia lăsate de izbeliște. Oamenii vor să intre în grevă, deși nu s-a mai auzit de așa ceva. Toată lumea-i supărată că vor să ne facă să lucrăm pe brânci mai mult decât ar trebui, fiindcă au sporit anii până la pensie. Ne-am strâns pe grupuri și ne-am dus la șefii de sectoare să le zicem una-alta, dar ăștia ne-au repezit că suntem derbedei. Câțiva s-au și luat la harță și la bătaie. Să nu te bagi în chestia asta, îi zise Mona, auzi? Cum să nu mă amestec? Sunt deja băgat până-n gât, i-am zis chiar eu câteva de la obraz șefului de sector. Ce credeți Madam Zlătescu de toată povestea asta? E cu cântec, răspunse Ileana. O să iasă război în toată regula. Minerii ceilalți ce cred? Nimeni nu mai are chef să moară cu zile, zise Panfil. Așa că am așternut niște proteste și revendicări pe hârtie, iar mâine o să vină un grangur trimis de Ceaușescu. Mă îndoiesc că o să fie de partea voastră, adăugă Ileana, apoi îi lăsă zgribuliți pe cei doi Șandru în garsoniera lor și se duse într-a ei.

A doua zi, Madam Zlătescu stătu ca pe ghimpi, pentru că știa că nu va fi bine defel pentru Panfil și ai lui. Îl scoase pe Tudor la aer, prin parcul negricios din orășel, pregăti niște pricomigdale, pe care le arse din neatenție, apoi îi povesti copilului, iar și iar, despre Bucureștii vechi. Amurgise, iar Panfil ajunse și el cătrănit acasă. O să ne taie salariile. Azi a venit grangurul din capitală, dar nu ne-am înțeles cu el, așa că i-am zis să vină Ceaușescu aici și basta, să discute direct cu noi. Pe seară, când veneam spre casă, am zărit soldați în zonă și la marginea minelor. De ce te-ai băgat în chestia asta, îi strigă Mona. De ce naiba te-ai băgat? Vrei să rămână Tudor fără tată? Taci, îi întoarse vorba Panfil, nu te mai agita atât, acum e prea târziu. Om vedea ce va fi mâine. Ceaușescu o să vină și o să plece, iar voi o să o încurcați după plecarea lui, indiferent ce ați vorbit cu el, zise atunci Ileana, aflată alături de cei doi în bucătărie. Cam câți sunteți? Câți mineri au ieșit la grevă? Mulți de tot, dar nu știu exact, zise Panfil.

În ziua următoare, Madam Zlătescu rămase cu Mona, căci nevasta lui Panfil nu vru să meargă la lucru la cantină, de frică să nu se întâmple ceva rău pe-acasă. Povestiră amândouă, apoi Mona izbucni brusc în plâns, iar Ileana îi spuse copilului că pe mama o doare burta și capul. O luă pe Mona în brațe și începu să o mângâie pe păr. Tudor le privi curios pe amândouă. Seara când Panfil veni acasă era oarecum vânăt. La început am strigat “Ceaușescu și minerii”, povesti el, deși se vedea că murea de frică, acolo între noi. Avea cu el niște vânjoși care îl apărau de parcă ar fi fost amenințat de gândaci. I-am citit lista cu revendicări, unul Constantin a făcut-o, eu nu-l știam, dar îl știau alții. Apoi Ceaușescu, alb ca varul, a dat din cap și a vorbit vreo câteva ore, fără să zică nimic de fapt. Spre sfârșit am auzit huiduieli și fluierături din spate și până la urmă am deslușit cu urechile mele cum se striga “Jos Ceaușescu!” Șeful cel mare a-ncremenit la început, apoi s-a zburlit și ne-a zis să ne liniștim. În cele din urmă a plecat cu vânjoșii după el. Era multă miliție și armată în afara minelor. Și tu ce-ai făcut? întrebă Mona. Am strigat și eu, așa era normal. Dacă șeful nu pricepe nimic, apoi să lase pe altul în locul lui. Prostuleee, țipă atunci Mona, lungind ultima literă! Prostuleee, ne bagi pe toți în groapă! Dar Panfil nu îi dădu atenție. S-a strigat și “Jos burghezia proletară!” A strigat mai întâi un inginer, apoi și alții i-au ținut isonul, adăugă Panfil. Madam Zlătescu îl privi intrigată și chiar puțin amuzată, deși nu era nimic de râs. “Jos burghezia proletară?”, întrebă ea apăsat. Da, răspunse Panfil, chiar așa.

Zilele și nopțile următoare s-au derulat cu repezitorul, fiindcă altfel nici nu s-ar fi putut. Mai întâi că, după ce a plecat într-o dimineață, ca de obicei, Panfil nu a mai ajuns acasă destulă vreme, iar cele două femei au priceput imediat de ce. Mona a lăsat-o pe Madam Zlătescu împreună cu Tudor și a luat-o pe drumul obișnuit al minerilor, iar acolo a dat de alte neveste ale căror bărbați nu mai ajunseseră nici ei pe la casele lor. I-au pozat ca să știe cine sunt și i-au dus la Miliție să-i înregistreze, i-a zis una dintre neveste. Șefii de sectoare au fost chemați să-i recunoască, a zis alta. Apoi vocile femeiești s-au amestecat între ele, într-o pastă sonoră cu accente ușor țipate ori, dimpotrivă, cenușii, obosite. Sunt câteva sute de arestați. Pe cei care nu-s majori, pe flăcăi, i-au trimis acasă, le-au cărăbănit pumni în spinare. Pe ăia mai bătrâni i-au dat deja afară din Partid, cu un picior în cur. Pe cei între 20 și 40 de ani o să-i judece, după ce îi toacă mărunt o vreme, ca să se sature. Mona amuțise fiindcă bănuise dinainte ce o să afle. Poate bagă câțiva și la balamuc, mai zise o altă femeie, numai să nu-i cotonogească de tot.

Nevasta lui Panfil se întoarse acasă, iar Ileana o luă în brațe și o ținu astfel o vreme, cu Tudor în mijlocul lor. Stăteau toți trei ca într-un cuib artificial. Nu mai avea niciun rost să se ferească de copil, fiindcă el pricepuse deja că se întâmplase ceva rău, văzând că taică-său nu mai ajunge acasă. Unde-i tata? o chestionase el pe maică-sa. Mona nu scoase nicio vorbă. La spital, îi răspunse atunci Ileana, îl doare burta și capul, e internat în spital, dar o să-i treacă și o să vină înapoi.

Ileana stătea mereu la bucătărie cu Mona, așteptând cu tresăriri nervoase să primească vești despre cel dispărut. De mâncat mâncau doar cât să nu îl lase pe copil flămând, fiindcă altfel nu le venea să facă nimic, ci doar să fie țepene ca manechinele. De fapt, orășelul stătea ca pe ace de la paralizia nevestelor, surorilor, fiicelor care-și așteptau bărbații acasă. Era un sunet surd în aer, un zvon de plânsoare rămas în gâtlej și neajuns la suprafață. Apoi, în a treia sau a patra seară de absență, înainte de miezul nopții, cele două femei auziră o dubă venind în viteză și pândiră de după perdea, deschizând pe furiș geamul de la bucătărie care dădea tocmai deasupra intrării în bloc.

Derbedeule, îi zise un bărbat bine clădit lui Panfil, lovindu-l cu palma peste cap, după ce îl coborî din dubă. Să spui bogdaproste că nu ți-am rupt oasele, moașă-ta pe ghiață! Vezi-ți de familie, nu mai fă gură! Să nu scoți o vorbă, auzi! Nici în somn să nu mormăi! Vezi să nu mai ajungi pe la noi, ca să nu-ți putrezească oasele în loc străin.

Panfil se clătina ca mahmur și tremura. Apoi duba se duse ca glonțul. Ileana și Mona coborâră degrabă, știind că Panfil fusese bătut măr. Bărbatul era, totuși, pe picioarele lui, dar le făcu semn să nu-l atingă. Mirosea urât, a sudoare, vomă și urină, avea hainele mlăștinoase parcă. Buza de jos îi era pleznită, o pleoapă pocnită și înnegrită, avea o sprânceană răzuită cumva, cămașa îi era sfâșiată, iar pe spate avea dungi de la bastoanele de cauciuc. Mâinile îi atârnau blegite. Mona începu să plângă scâncit, ca să nu-l trezească pe Tudor, iar Ileana pricepu că anchetatorii îi strânseseră lui Panfil degetele la ușă. Și o făcuseră de mai multe ori, în reprize, căci degetele lui arătau ferfeniță, ca niște macaroane umflate, cu fășii însângerate.

Dură câtăva vreme până când scoaseră hainele lipite de Panfil, le aruncară de tot, fiindcă nu mai erau bune de nimic, îl spălară, îi dădură să mănânce o supă și niște cartofi piuré, ceva ușor. Știau și ele că nu ar fi putut mânca mult deodată. Mâinile i le ținură, cu degetele răsfirate, într-un lighean cu ceai de mușețel, aproape o oră, până când degetele dădură semne că ar putea la o adică să se dezumfle. Apoi, după câteva ceasuri de muțenie, Panfil le spuse ceva șoptit. Nu știu ce va fi mai departe, ne-au bătut de ne-au smintit pe câțiva. Și cred că încă nu e gata, mai este. Ne-au pus să semnăm niște declarații că am uneltit împotriva conducătorului. Apoi s-au răzgândit și ne-au pus să semnăm că am tulburat liniștea și ordinea publică. Ce ți-au făcut exact? îl chestionă Ileana. Tot felul de treburi, nu vreau să vorbesc despre asta. Grămadă de porcării. Nu am fost singurul care am încasat-o, erau destui alții acolo, mai mult de o sută, cred. Ne-au ținut ca pe porci și ne-au vorbit tot așa. Dar nu a murit nimeni, deși ne-au spart în bătaie. Niște ciomăgari și haidamaci, nu știu decât să bată ca la tobă și să toace alți oameni.

Mâine ar trebui să plecați de aici, îi sfătui Ileana. Copilul să meargă la bunici, o vreme. Care bunici? zise Mona. Ai mei locuiesc ca vai de ei, într-un sat ponosit din Moldova, iar Panfil n-o mai are decât pe maică-sa care se opintește singură cu o grădină de zarzavaturi, o livadă și o vacă. Frate-su e la București, lucrează la o uzină, dar nu cred că ar vrea să audă ce se întâmplă pe-aici. Atunci rămânem noi, femeile, cu Tudor, acasă, iar Panfil să plece un timp la maică-sa, îi sfătui Ileana. Vorbim mâine, le opri brusc bărbatul din griji. De-abia mai stau pe picioare și vreau să am mintea limpede în caz că e să se mai întâmple vreun necaz. M-au ținut vreo cincizeci de ceasuri fără somn, lipit de pereți și tăbăcit în bătaie. Cine te-a anchetat? întrebă cu jumătate de gură Ileana. Și unii, și alții, zise Panfil, frecându-și mâinile ușor. Macaroanele schingiuite părură că se ating între ele ceva mai vioi. Să încercăm să ațipim și vedem în zori ce va fi, zise Ileana, luând-o târșâit spre garsoniera ei. Bărbatul și femeia o priviră încețoșat, dar cu ochii alungiți de recunoștință. De-abia acum, după atâta vreme de când se știau, Ileana observă că amândoi aveau gene de căpriori.

Madam Zlătescu nu avea cum să doarmă, toată ziua băuse cafele peste cafele ca o crâșmăreasă, ca să reziste în fața așteptării. Își făcea rost de cafea reală, nu de nechezol cu năut, printr-o pilă de la magazinul alimentar, văduva tehnicianului care murise deodată cu omul ei, în mina hârbuită pe care o inspectaseră în urmă cu patru ani. Ileana se așeză pe pat, dar rămase îmbrăcată, moțăind, totuși, ca o pasăre bătrână, cu ochii deschiși. Pe la trei dimineața se auziră niște roți cu frână brutală în fața blocului. Ileana trase perdeaua de la bucătărie și pândi, curioasă și neliniștită. Din dubă ieșiră câțiva bărbați masivi care traseră după ei o femeie scundă, cu un copil mic în brațe și un bărbat care o însoțea îndeaproape, cu pași grăbiți și ascultători. Urcară cu toții, iar Ileana nu trebui să ghicească unde anume veneau, fiindcă știa deja. Soneria de la garsoniera alăturată nu se mai auzi defel, deoarece grupul de invadatori aproape că smulse ușa din țâțâni. Prin pereți se auziră, în schimb, scâncete și pași în fugă, apoi niște trânteli, bocăneli și cuvinte răstite, apoi iar scâncete și tropote, trânteli și tot așa. Ușa de la garsoniera geamănă fu așezată la loc, iar pe gura blocului ieșiră, goniți și supravegheați, Panfil, Mona și Tudor. Părinții îl fereau pe copil între ei de împinsăturile haidamacilor. Ileana își mușcă buzele. Hăituiții și hăituitorii se încâlciră în dubă, cu de-a sila, valvârtej, apoi mașina o luă din loc, tot în viteză, așa cum venise, și dispăru.

Madam Zlătescu nu se lăsă cu una cu două, deși inima ei bătea să se spargă. Mâine dimineață mă duc la Miliție, ba chiar și la Securitate mă duc, să aflu unde i-au dus, se gândi ea cu hotărâre. Mie oricum nu mai au ce să îmi facă. Rămase așezată pe unul din scaunele de la bucătărie, cu fața în palme, și așa o găsi dimineața. La ora opt, Ileana sună la ușa garsonierei geamene. Sună mult și bine. După câteva minute, ieși un bărbat tânăr, necunoscut, îmbrăcat în haine mototolite, care o privi oarecum mahmur, dar sigur pe el și pregătit pentru confruntare. Din spatele lui se auzea un scâncet de copil mic și o voce de femeie care se silea să-l liniștească. Unde e familia Șandru, îi zise Ileana repezit, printre dinți. Care familie Șandru, cucoană? Nu există nimeni cu numele ăsta, iar noi locuim aici de ani de zile. Ce naiba, Madam Zlătescu, ai dormit prost sau ce? o chestionă la rândul lui bărbatul, privind-o de parcă ar fi cunoscut-o de când lumea. Ileana făcu ochii mari. De-abia atunci își dădu seama că pe ușă fusese lipită o carte de vizită, din plastic alb, pe care scria cu litere negre, simplu și clar ca lumina zilei: Familia Stamate.

 (capitol nou din ediția a doua, revăzută și adăugită a romanului Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2015)

Top 10 Un singur cer deasupra lor

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on March 19, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: