Viața-și-moartea unui așa-zis terorist în decembrie 1989

Iasmin

În dimineaţa aceea, Iasmin visă, fără nici o noimă, toate jocurile pe care le practicase în copilărie şi adoles­­cenţă şi în care el fusese campion: ţară-ţară-vrem-ostaşi, partizani, laptenis, fotbal, rugby, box, baschet etc. Maică-sa îi dăduse numele Iasmin de la nu ştiu ce personaj siropos din filmele indiene, la care femeile boceau, odinioară, pe rupte. Iar taică-su, care fusese un ţăran fără şcoală, ce nu se pricepea decât la cum să lucreze pământul şi care, mai apoi, alungat la oraş, muncise pe brânci până dăduse ortul popii la o fabrică de rulmenţi, îşi dădu consimţământul pentru numele cel ciudat. Dar, cum Iasmin nu îşi suferise niciodată numele, prefera să i se spună Campionul, mai exact, adora să i se spună în spaniolă – El Campeón.

Maică-sa îi explicase, în adolescenţă, că Iasmin era un nume special, neobişnuit în România, un nume de bărbat ca o floare de iasomie. Dar lui Iasmin nu îi plăcuse explicaţia. Aşa că mai totdeauna le dădea un ghiont ori chiar îi plesnea binişor pe băieţii care îl strigau astfel pe nume. Devenise bătăuş inclusiv la şcoală, ca să le arate că el este un Campion, şi nu Iasmin fătălăul. Nu suporta să-şi audă numele nici când era strigat în catalog, dar pe profesori nu putea să îi ia la bătaie ca pe puştii de vârsta lui. Ideea de a ajunge cândva campion aşa se ivi în el, din pricina numelui nedorit.

Ca adolescent nu fusese corpolent, deşi era înalt şi bine făcut, şi de fapt nici nu voia să fie un bărbat masiv, de categorie grea: el râvnea doar să îşi lucreze în aşa fel corpul încât să fie recunoscut de ceilalţi ca The Champion, El Campeón; accepta să i se spună campion şi în limba engleză, suna la fel de bine şi promiţător. Inclusiv la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, cât avea acum, poseda câteva tricouri cu Arnold Schwarzenegger în rolul lui Conan barbarul şi mai multe berete de curse automobilistice, plus o geacă specială de pilot de avion, precum Tom Cruise în Top Gun. Pe toate le cumpărase de pe piaţa neagră, unde vindeau te miri ce o puzderie de polonezi şi unguri şi alte neamuri de izbelişte în comunism. Le achiziţionase după ce văzuse filmele cu pricina în diferite subsoluri clandestine unde se proiectau la video. Supremaţia lui Iasmin aşa a fost conservată mulţi ani: prin felul său bătăuş de a fi, care îl impunea în faţa celorlalţi şi care îl legăna şi pe el în iluzia că e un Campion. Începuse să facă baschet profesionist, pe la zece ani, apoi tre­cuse puţin şi prin box, apoi prin fotbal. În cele din urmă nu se oprise la ceva anume, dar corpul său devenise bine legat.

La facultate nu intrase, dar nici nu îl interesa. Ce să tot înveţe? O vreme a fost comis-voiajor pentru o întreprindere de mobilă, unde se ocupa cu difuzarea prospectelor pe piaţă. Apoi a fost, un răstimp, poştaş, pentru că îi plăcea să se mişte şi să cunoască lume. Apoi s-a angajat la un atelier de reparaţii auto şi aici a rămas. Cum poza încă în El Campeón, ceilalţi bărbaţi, fie că erau de vârsta lui, fie că erau mai bătrâni, nu îl agreau în mod special, dar nici nu îl evitau.

În schimb, cu femeile Iasmin se înţelegea perfect: făcea sex cinstit, le iubea puţin, în felul său, pe toate, una câte una, şi ele îl iubeau pe el la fel de cinstit şi puţin, aşa că totul era OK. Se simţea bine cu ele, întrucât putea vorbi cu femeile, ele îl ascultau senine, indiferent ce le povestea, de parcă Iasmin ar fi fost ziarul de dimineaţă şi de seară în acelaşi timp. Se parcurgeau reciproc, el pe ele, cu plăcere şi posesivi­tate dorită de toată lumea, iar ele pe el, cu simţământul că acest bărbat presupus a fi Campion chiar era un campion.

Adevărul este că Iasmin şi-ar fi dorit să fie măcar un Alexandru Macedon ori un Napoleon de împrumut, numai bun de buzunar. Sau măcar un Zorro regăţean ori un D’Artagnan dâmboviţean. Ştia sigur că se născuse în vremuri greşite, că timpul lui fusese altul, că ar fi trebuit să aibă parte de bătălii glorioase, de scene eroice, de camaraderii războinice, de aventuri miste­rioase. Dar nu, ca un făcut, el se născuse tocmai în comunism şi tocmai în România, unde nimic, pe sfânta lume, nu era strălucitor, unde totul era cenuşiu şi păstos. Iasmin nu protesta făţiş împotriva regimului, pentru că ştia cum lucrează Securitatea şi ce se poate întâmpla. De altfel, se aruncase valvârtej în relaţiile sale calmante şi proteguitoare cu femeile exact ca să nu se gândească la lumea în care trăia. Prefera să fie sărac, singur şi răsfăţat de femei, ca să uite de tot. Femeile erau cauciucurile lui duble cu care rula în viaţă. Sau aripile lui de avion cu reacţie.

Cam aşa stăteau lucrurile cu Iasmin atunci când, în decembrie 1989, începu vânzoleala revoluţionară prin ţară. Fireşte, Iasmin reacţionă ca un taur fericit că se schimbă ceva în patria de nechezol şi marmeladă, dar aceasta nu a fost decât reacţia lui teoretică. Practic, atât în 21, cât şi în 22 decembrie, când lumea murea şi striga şi iar murea, Iasmin stătu zgribulit în casă. El Campeón avea un fel de stinghereală, pentru că, nu ştiu cum, îi era frică. Da, îi era frică de moarte, asta era ceea ce descoperise The Champion în acele zile stând în casă, aflând de la unii şi alţii că oamenii sunt ucişi pe străzi, că unii au un curaj nebun, de nu cumva dement, că lumea a luat-o razna, dar că această raznă este sănă­toasă, slavă Domnului că se întâmpla ceva şi în România. În 23 decembrie dimineaţa, după ce Iasmin auzi primele zvonuri despre terorişti, el se dezmetici din letargie şi în sfârşit hotărî să iasă din casă şi să facă ceva.

Simţea acum că poate să-şi domine spaima din măruntaie, că e liber în inimă, că mintea i se limpezise de năclăială. Şi unde altundeva să se ducă decât la Televiziune, acolo era bătălia cea mare! În sfârşit putea să fie puţin şi Alexandru Macedon, şi Napoleon, şi Zorro, poate chiar şi Arnold Schwarzenegger corcit cu Tom Cruise! În sfârşit venise clipa decisivă ca să demon­streze dacă este sau nu un Campion. De aceea îmbrăcă un tricou cu Schwarzenegger, îşi puse o vestă de camuflaj şi geaca imitaţie Top Gun, precum şi o beretă de automobilist şi ieşi aproape triumfător din casă.

O luă agale spre Televiziune, întâlnind pe drum oameni care fabricau cocteiluri Molotov. Se opri şi se apucă să ajute şi el, ştiind că astfel doar îşi face curaj pentru lucruri mai importante, care cu siguranţă vor veni. Căci erau, nu-i aşa, vremurile lui triumfătoare, care sosiseră în sfârşit. Strecurat într-un grup de bărbaţi care lucrau la repezeală cocteiluri Molotov, nu se ştia prea bine pentru ce şi pentru cine, Iasmin se deplasă cu o parte dintre aceştia şi mai aproape de Televiziune, de unde se auzeau zgomote de tun şi mitralieră. Băr­baţii din grup începuseră să vorbească despre terorişti în fel şi chip: ba că erau orfani crescuţi de dictator şi instruiţi să moară pentru el, ucigând orice le ieşea în cale, ba că erau arabi cu mentalitate de kamikaze, sau spioni sovietici şi maghiari la un loc, sau securişti împuţiţi, sau lunetişti de capul lor, fără niciun şef. Iasmin se gândi atunci la Rambo şi la Sylvester Stallone. Tipul ăsta nu îi plăcuse niciodată, şi nici Rambo, perso­najul, fiindcă era tot un fel de film din ăla indian la care plânsese maică-sa în tinereţe.

Îi auzi pe bărbaţii din grup spunând şi că poate teroriştii fuseseră paraşutaţi din străinătate, dar din care drac de străinătate din moment ce toată lumea era acum cu ochii pe România, ştiindu-se că dictatura a căzut într-o uriaşă baltă de sânge? Sau că teroriştii răspândeau nişte gaze chimice care paralizau voinţa adversarilor. Sau că aveau tatuată pe piept efigia dicta­torului ori aveau în buzunare cartea de vizită a acestuia, cu caractere aurite. Sau că se antrenaseră pe deţinuţi de drept comun, folosindu-i ca ţinte vii. Că ucideau fără nicio ezitare, pentru că erau drogaţi, cu buzunarele pline de pastile. Că aceia care fuseseră deja prinşi declarau că-s supermeni şi că meseria lor e moartea.

Iasmin zâmbi pentru prima dată de când începuse revoluţia. Zâmbi, pentru că pricepu că mintea omului e plină de baliverne şi poate fi întoarsă cu susul în jos, uşor de tot, cât ai zice peşte. Şi el, care pornise la bătălie cu gândul că în sfârşit putea fi, la scară redusă, un Alexandru cel Mare, sau un Napoleon, sau un hai sictir! Zâmbi pentru a treia oară şi spaima de moarte îi trecu pentru totdeauna. Îi abandonă pe bărbaţii aceia şi se duse de unul singur la Televiziune. Se prezentă la un locotenent isteţ, care îl luă imediat sub oblăduire, dându-i pe mână o mitralieră şi trimi­ţându-l să facă parte din patrula de control la intrarea în Televiziune. Aici Iasmin nu a fost să fie niciunul din personajele grandioase care îi marcaseră copilăria şi adolescenţa, dar a fost, probabil, cel mai consecvent apărător al instituţiei cu pricina: viclean ca şarpele, curat ca porumbelul, deştept ca leopardul, cum se zice, parcă, în evanghelii. Pentru că intrarea în Televiziune a fost apărată mai dihai ca poarta Moscovei, sau a Romei, sau a Constantinopolului! Orice fel de asediu al unei fortăreţe nu îşi putea găsi un apărător mai dibace decât Iasmin.

Aici a stat el două zile şi două nopţi, până când un glonte rătăcit îl atinse în umăr. Locotenentul cel isteţ îl consolă imediat – băiete, e o nimica toată, la spital cu tine şi să ne vedem sănătoşi după ce se termină totul! O maşină a Salvării aflată în preajmă îl încărcă pe Iasmin, alături de alţi răniţi, ba era chiar şi un mort cu ei în maşină, şi îi duse pe toţi la Spitalul de urgenţă. Într-adevăr, rana lui Iasmin era uşoară şi medicii îl declarară, după ce operaţia a fost izbutită, în afara oricărui pericol. Îl puseră într-o rezervă şi apoi îl lăsară baltă, pentru că aveau cazuri mai grave şi o puzderie de oameni care se zbăteau între viaţă şi moarte.

În prima zi, Iasmin a fost tratat cu simpatie şi tandreţe. Apoi interveni ceva: din pricina unei bruşte dureri în umăr, la locul împuşcăturii, una dintre asistente îi dădu mai multe injecţii calmante, iar una dintre aceste injecţii avu darul să producă ravagiul cel mai nedorit cu putinţă. Pentru că Iasmin începu să aiureze, deşi corpul lui se vindeca, era limpede, dar sub doza mărită a calmantu­lui el începu să aiureze şi să rostească formula magică atât de râvnită din copilărie. Bolborosea în continuu El Campeón, El Campeón, El Campeón. Una dintre asistente se sperie de-a binelea şi, de unde i-o fi venit ideea nu se ştie şi nici nu s-a aflat vreodată, dar în orice caz ea declară că probabil Iasmin era sirian. Aşa că Iasmin deveni, brusc, Sirianul. Aşa îl porecliră pe loc. Era absurd, fireşte, măcar pentru faptul că până acum teroriştii erau bănuiţi a fi exclusiv palestinieni, iranieni, libieni. Dar nu sirieni.

Ce mai tura-vura, Sirianul fu legat de pat, nu i se mai administrară medicamente, ba chemară de la Tele­viziune chiar şi un cameraman să îl filmeze pe presu­pusul terorist care bolborosea ceva în spaniolă, dar putea fi, la urma urmei, şi arabă, de ce nu? Camera­manului i se păru, o clipă, că recunoaşte în Sirian pe un tânăr care apărase instituţia acum câteva zile, dar nu îndrăzni să spună nimic. Deci îl filmară, apoi chemară şi pe cineva de la Armată ca să îl interogheze pe Sirian, dar interogatoriul se dovedi a fi doar o bolboroseală, apoi îl păziră cu gardieni la uşă, ca să nu zboare cumva, nu de alta, dar teroriştii puteau fi inclusiv fachiri, chiar dacă escroci. Medicamente nu îi mai dădură. Îi contro­lară hainele suspecte, tricoul cu Arnold Schwarzenegger, geaca Top Gun şi tot aşa.

Iasmin se deşteptă din somnul lui cleios şi încet, dar sigur, pricepu situaţia în care se găsea. Dar degeaba vorbi el cât se poate de curat româneşte, degeaba se rugă să fie verificat, degeaba încercă să limpezească lucrurile cu ofiţerul trimis de Armată încă o dată ca să-l interogheze, degeaba. Nimeni nu-l mai credea, toţi îl bănuiau că fusese antrenat să înveţe româneşte, dar că efectul medicamentelor îl dăduse de gol. Aşa că de la un punct, Iasmin Sirianul începu să râdă ca un nebun, fiindcă numai asta îi mai rămăsese de făcut. Şi începu să participe şi să joace în rolul idiot care îi fusese repartizat, fără să ştie de ce. Începu să stâlcească limba română şi să admită că ar putea fi arab, că doar de aceea îl cheamă Iasmin. Că tatăl său fusese student străin, că se căsătorise cu maică-sa de nevoie şi că, emigrant în România, fusese preluat de trupele de Securitate şi instruit într-un loc neştiut. Că acest tată sirian îl crescuse ca pe un soldat-kamikaze – iată, el folosi, cu acest prilej, cuvântul pe care îl utilizaseră şi revoluţionarii care confecţionau cocteiluri Molotov. Era o harababură, dar Iasmin miza pe această harababură, ca să-i facă pe ceilalţi să devină rezonabili.

Apoi, într-una din seri, când în sfârşit asistenta care îl denunţase că ar fi terorist se dumiri că bărbatul acela ar putea fi smintit de oboseală şi întru totul nevinovat, într-una din seri Iasmin zis Sirianul făcu brusc, fără nicio explicaţie, stop cardiac. Îl depuseră la Morga Centrală, în pijamaua de spital cu care era pe el, printre alte cadavre, multe murdare de sânge, împuşcate fiind în vreo parte a trupului ori în cap. Atâta doar că pe trupul lui Iasmin, ca nu cumva acesta să fie confundat cu cele ale revoluţionarilor, martirilor şi eroilor, cineva din spital, poate un doctor, poate o asistentă, poate şoferul Salvării ori portarul ori cine mai ştie cine, scrisese cu un creion chimic: TERORIST. Cămaşa de la pijamaua de spital fusese intenţionat descheiată, astfel încât scrisul acela tremurat şi violet să fie zărit pe pieptul lui Iasmin. TERORIST.

(capitol din romanul Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013)

Un singur cer deasupra lor 1

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on December 20, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: