Calin (povestea unui revolutionar din decembrie 1989)

Urca o scară din cuţite, pur şi simplu urca o scară din cuţite, aşa a ieşit învârtejit din vis în dimineaţa aceea fără zăpadă, deşi era deja iarnă sau ar fi trebuit să fie. Parcă era un făcut ca el să se fi născut în ţara asta de specimene moi, în ţara asta de mămăligă cu brâ’ cu la’, cum i se spunea prescurtat. Brânză, lapte, ehei, nici nu se mai găsea de vânzare prin magazine aşa ceva. Atunci cum să fie o ţară din brânză şi lapte? România era un rahat cu ochi, asta era, ca şi locuitorii ei. Îşi amintea de scara din cuţite. Urcase pe ea, fără să fi ajuns undeva.

Se trezise cu un gust sălciu, băuse cafeaua cu năut, care scrâşnea între dinţi. N-avea chef să se ducă nicăieri, nici să dea o tură prin oraş, prin librării, ca de obicei. Şi totuşi, ceva îl îmboldea să plece, să iasă. Să iasă din conserva de bloc, din borcan, să nu mai fie şobolan, nici murătură. Îi spuse maică-sii că iese puţin, neavând de unde să ştie nici unul, nici altul că vorbeau şi se priveau pentru ultima dată. Vii de tot încă. Tov Bâlbă chemase astăzi oamenii la miting, ca să-i aţâţe împo­triva bănăţenilor ălora de se răzvrătiseră. Ar trebui să mă strecor printre securişti şi să fac ceva acolo, orice, nu ştiu ce, îşi zise Călin. Să nu fiu şobolan. De fapt, şobolanii sunt şireţi şi deştepţi, aşa că eu nu pot fi şobolan. Sunt o legumă, eventual. Călin Mămăligă, aşa ar trebui să mă cheme. Călin Netotul.

O luă spre staţia de metrou, târşâindu-şi picioarele ca un olog. Boala românilor asta e, ologeala mentală şi morală, o boală mortală, nu glumă, frate! Apoi începu să îl imite în gând pe Bâlbă: tovalăăăăşi, dlagi, hâc, tovalăăăşi, să constluim, hâc, socialismul avansat şi societatea multilatelal dezvoltată. Dădea din mâini ca un teleghidat şi parcă dansa pe sârmă, aşteptând să vină metroul, viermele ăla împuţit, trenul ăla subteran, soios. Eu mă bâlbâi, tu te bâlbâi, noi ne bâlbâim. Stima noastlă şi mândlia, Bâlbăşescu – Lomânia. Ar fi avut chef să fumeze o ţigară de proletar sictirit, dar în staţiile de metrou era interzis.

Studentule, se auzi el apoi strigat brusc, dă şi mie o ţegară, una mică, hai, dă la Tetea’, să o fumez când ies la aerul curăţel al scumpei noastre patrii. Era unul din vecinii din bloc, muncitor nenorocit, cu patru plozi la activ, mergea la mitingul lui Bâlbă. ’Tu-i mama ei de viaţă, îi zise vecinul după ce Călin îi dădu ţigara cerută, iar Tetea’ o băgă în buzunar ca pe un dar preţios. Roboteşti ca un animal de povară şi apoi pe nepusă masă îţi vine timpul să mori. Avea o mutră de bursuc învechit vecinul ăla. Ce mai zici, studentule? Nimic, spuse Călin. Mă duc prin oraş. Eu mă duc, he, he, la mitingu’ lu’ peşte, la înjurat puşlamale, ştii tu care, ălea de la marginea ţării ăsteia nenorocite. Călin nu zise nimic. Da’ văd că nu îţi arde de poveşti, adăugă veci­nul. Atuncea, haide, bre, să luăm trenu’ ăsta de subterană şi-apoi să ne fumăm ţegara în pace şi prietenie.

După ce urcară la aer, şi-o fumară, lăsară metroul soios în maţele puţitoare a petrol şi naftalină ale beto­nului. Apoi fiecare o luă spre altă uşă a iadului de împrumut. De fapt, nici unul din ei nu avea chef de vorbă ori de şagă, chiar dacă refrenul la ordinea zilei şi pe bune era ’tu-i mama măsii de viaţă! Ăsta măcar nu-i şobolan, dar nici legumă, îşi zise în gând Călin şi, simultan, continuă să îl imite pe Bâlbă. Se învârti prin oraş ca un rahat prin căldare, habar nu avea ce să facă. Se tot gândea la scara aia din cuţite pe care o visase şi pe care urcase fără să se taie la tălpi, fiindcă aşa se petreceau lucrurile în vis. Chiar dacă eşti rănit, nu curge sânge.

Oraşul vuia ca un avion cu reacţie: Călin îi recunoscu uşor pe securiştii care se fofilau printre trecători. Or fi fiind şi ăştia doar nişte slujbaşi, dar au ochi de şobolani şi atacă doar în haită. Nu-s proşti deloc. Fuma sprijinit de zidul clădirii Universităţii, aşteptând să întâlnească vreun cunoscut, pe oricine, un suflet de om. Prieteni nu prea avea, doar cunoscuţi. Nici iubită nu avea, nu prea le avea cu fetele, nici ce să le spună, nu ştia cum să le atingă. Femeile erau ca nişte obiecte de porţelan, le spargi oricum din greşeală, aşa că lasă-le în amarul lor, decât să suferi, mai bine să nu ai de-a face.

Cu maică-sa se înţelegea doar fiindcă se obişnuiseră unul cu altul. De când murise taică-su, vrând-nevrând se obişnuise cu maică-sa, cu felul ei molatec, şi sufe­rind, şi aţos de a fi. Că doar era singurul ei fiu şi, de aceea, nu putea să-şi îngăduie să fie un fiu risipitor. Dar îi venea uneori să plece de tot, să lase lumea. Dar unde naiba să plece? Ţara asta ca un tavan care îi cădea peste cap. Smolită de mizerie.

Era student şi lucrul cu pricina îi asigura oarecare demnitate, o minimă demnitate de ştiutor de carte, dar nu mai mult de atât. Se întrezărise stingher în vitrinele magazinelor, era subţiratic, cu părul până pe umeri, în laţe, cum îl certase maică-sa. Ăştia o să te aresteze pentru că eşti lăţos. Era în blugi, cu un tricou gros cu mâneci lungi şi cu o geacă de fâş. România e o ţară fictivă, îşi zicea Călin în gând, când, brusc, un zgomot surd, prelungit de fuga trecătorilor şi de ţipete, îl scoase din letargie.

Tineri pletoşi ca şi el veneau fugind spre Piaţa Universităţii. Strigau împotriva lui Bâlbă şi dădeau din mâini ca nişte păpuşi stricate. S-a spart mitingul, i-a aruncat vorba în faţă cineva care alerga, zărindu-i mutra curioasă. S-a spart buba şi oamenii au fugit de acolo şi au venit aici ca să facă baricade. A-nceput revoluţia, a strigat o femeie cu hainele strâmbe pe ea. Călin s-a dezmeticit atunci, de parcă ar fi auzit pentru întâia dată cuvinte. În sfârşit ştia ce avea de făcut pe lumea asta. Căută să intre în vorbă cu alţii asemenea lui, poate că erau studenţi, poate că nu, ce mai conta, la naiba, chestiile astea nu mai erau valabile.

Începură, deocamdată în grupuri tăcute şi nervoase, să ridice baricade din te miri ce. Din automobile sta­ţionate în zonă, din barăci şi tarabe desfăcute în bucăţi de lemn şi tablă. Steagurile zăceau pe asfalt de parcă ar fi fost violate şi atunci Călin pricepu într-o clipită că trebuie folosite cumva. Se apucă să sfâşie stema cu mâna, de parcă ar fi cotrobăit în burta cuiva. He, he, ar fi zis vecinul, dacă s-ar fi găsit prin preajmă, asta-i burta patriei, cum altfel!? Burta stâlcită şi smotocită a patriei noastre. Pântecul ei ferfeniţă de avorturi. Călin smulse stemele de la cele câteva steaguri aflate în preajmă. Apoi munci cot la cot cu ceilalţi pentru a ridica graniţa, limita între ei şi ceilalţi. Noi şi voi. Ei şi ceilalţi. Eu şi tu.

Îi privea uneori cu coada ochiului pe cei lângă care era rebel: tineri şi maturi, unii chiar adolescenţi, care nu prea vorbeau, fiindcă toţi păreau să ştie ceva. Se găseau acolo, în mod firesc, şi câţiva sentimentali, fragilizaţi de ceea ce se întâmpla. Şi atunci Călin se întrebă dacă aşa arăta curajul. O tăcere întreruptă de gâfâituri din pricina emoţiei că s-ar putea schimba ceva într-o ţară de mămăligă cu brâ’ cu la’?

După ce au înjghebat baricadele, graniţele acelea delicate şi mohorâte, s-au pus pe aşteptat. Nu era frig, nu le era foame, nici sete. S-au pus pe strigat: Jos cu toate, cu Bâlbă, comunismul, Securitatea, Partidul, Mili­ţia, foamea, frigul, frica. Jos! Pe margine îi priveau destui curioşi, ba chiar şi oameni care lăcrimau puţintel, erau şi lichele, şi nemernici o grămadă, dar cui îi mai păsa! Apoi au început să vorbească între ei, să ştie care cine este, de unde vine. Călin le-a spus că-i student şi atâta tot. Dar erau acolo elevi de liceu, şi niscaiva muncitori, şi nişte ingineri, şi alţi studenţi, şi profesori, era şi un popă care spunea rugăciuni. Deşi nu era îmbrăcat popeşte. Erau şi nişte vânzătoare, nişte funcţionari. Majoritatea pe la treizeci de ani. Înstrăinaţi de lume şi totuşi voind să se deschidă către lume, cu tremur.

Nu putem să lăsăm ţara de izbelişte, i-au măcelărit pe puştii ăia la Timişoara, zicea tare un bărbat înalt, cu ochelari. Trebuia să se întâmple ceva şi în căcatul ăsta de capitală. Aveau ochii înfriguraţi, le era puţină frică, dar curajul înseamnă şi oarecare frică, altfel nu e curaj sută la sută. Apoi, fără să înţeleagă cum şi de ce, Călin se căţără pe un stâlp de iluminat şi începu să strige Jos comunismul, deşi suna tare caraghios. Stâlpnicul fu urmat imediat de câteva voci care înce­pură să cânte fals Deşteaptă-te române! Nu prea mai ştiau să cânte şi nu îşi mai aduceau aminte cuvintele. O muzică vagă şi corcită de marmeladă ieşea din gurile lor, de parcă ar fi avut corzile vocale zgribulite. Şi au tot cântat şi au stat strânşi unii în alţii ca o pastă amorfă sau, dimpotrivă, s-au mişcat, au alergat dintr-un colţ în altul ca să vadă ce se mai întâmplă. Cândva trebuiau să vină şi ceilalţi ca să-i omoare. Oamenii lui Bâlbă se cuveneau să apară de undeva, de la mama dracului, îmbrăcaţi gros, cu pistoale nou-nouţe ori măcar cu mitraliere. Ca în desenele animate. Pac-pac-pac. Dintre cei de pe margine au început să vină oameni care îşi făceau curaj şi intrau în cerc. Alţii dădeau din cap, amuţiţi, iar alţii stăteau cu capul în pământ. Legumele sunt multe pe lumea asta. Şi buruienile.

Apoi au auzit cauciucurile scrâşnind pe bulevard în viteză şi au văzut cum unul din camioane a intrat în mulţime, pentru că s-a auzit carnea sfârtecată, pârâind. Trupurile lovite erau stâlcite şi moi acum. Au început iar să strige, pentru că strigătul îi făcea să se simtă cât de cât împreună şi nepărăsiţi de Dumnezeu. Şi au strigat până au răguşit. Apoi au venit oamenii aceia în uniformă, cu scuturi şi bastoane. Cu creierele curăţate şi şlefuite. Unii se uitau totuşi în pământ şi refuzau să îi privească în ochi. Apoi s-a lăsat întunericul, nu unul ca-n cur, cum spunea nu ştiu cine, oricum un tip celebru, ci un întuneric obişnuit, oarecare. Şi atunci soldaţii de plumb sau ce naiba erau s-au pus să tragă în sfârşit în rafale scurte.

Călin ar mai fi vrut să fie stâlpnic o dată, să se mai caţăre şi să strige ce avea de strigat, oricât ar fi fost de caraghios. Era convins că dacă glasurile lor s-ar mai fi regăsit măcar o singură dată în acea pastă de adevăr, ar fi putut să se salveze. Ar mai fi vrut şi să fumeze o ţigară sau măcar s-o mestece. Dar nu mai era timp. Deja îi strânseseră ca pe găini şi raţe, înconjurându-i pe cei care rămăseseră nerăniţi şi pe picioarele lor. Doar gura de metrou mai era încă neocupată de soldaţi. Împreună cu câţiva alţi rebeli răvăşiţi, cărându-i pe alţii în spinare, Călin o porni şi el spre fosta gură a iadului, care ar fi putut deveni salvatoare.

I se păru că-l zăreşte pe vecinul cu ’tu-i mama ei de viaţă. Dar când să coboare pe scările rulante ale metroului, se simţi pârlit între coaste, de parcă ar fi fost muşcat de ceva zimţat şi mic, de un peşte piranha. Roşu toreador. Era un sânge roşu toreador care îi umpluse gura. Lupta cu taurul, corida, nu văzuse nici­odată o coridă, deşi dorise de când era copil să vadă una. Lupta cu taurul negru. Şi el era acum înăuntrul unei coride: se văzu de undeva de sus, de la galeria unui stadion, în mijlocul arenei, luptându-se cu taurul.

Semăna cu Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Sfântul Gheorghe era protectorul lui, patronul lui de nume, cum de uitase de el? De auzit nu mai auzea nimic, urechile erau vătuite şi înmuiate. Sfântul Gheorghe i se arătă într-un întuneric ceţos, la capătul unui tunel de metrou. Apoi Călin şi-a dorit pur şi simplu ca scara din cuţite pe care urcase dis-de-dimineaţă în vis să se ivească de undeva. Dar de unde? Scara nu mai venea. Scara ale cărei cuţite nu îl tăiaseră. Nici măcar o frân­ghie din cer nu avea la îndemână. Nimic. Hotărât lucru, murise. Ba chiar era mort de-a binelea.

(capitol din romanul Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013)

(povestire inspirată de Lucian Matiș și Călin Nemeș; cel dintâi a murit în 21 decembrie 1989 la Cluj, în Piața Libertății; cel de-al doilea a fost rănit deodată cu Lucian Matiș și s-a sinucis 5 ani mai târziu, dezamăgit de nedesăvârșirea revoluției din decembrie 1989; acțiunea este plasată, însă, în povestea mea, la București, căci fără răzvrătirea Bucureștiului în zilele 21-22 decembrie 1989, revolta anticomunistă timișoreană și din celelalte orașe românești nu ar fi avut sorți de izbândă)

Un singur cer deasupra lor 1

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on December 18, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: