Scurt istoric al revoltei timișorene (15-22 decembrie 1989)

IMG_2545

Scurt istoric al revoltei timișorene (15-22 decembrie 1989)

În 1989, România era un „butoi cu pulbere” – aşa se spunea la „Europa Liberă” –, astfel încât putea fi intuită o formă posibilă de revoltă ca urmare atât a situaţiei interne (România având parte de una dintre cele mai dure dictaturi neostaliniste din rândul ţărilor comuniste), cât şi a marilor schimbări politice care aveau loc în Europa de Est şi care, direct sau indirect, influenţau destinele ţării.

Începutul revoltei timişorene a fost povestit de îndeajuns de mulţi dintre participanţii la evenimentele din capitala Banatului, aşa încât mă voi limita aici doar la un rezumat. În esenţă, a fost vorba, ca punct de plecare, de protestul pastorului reformat Lászlo Tökes şi al enoriaşilor săi faţă de măsurile Bisericii Reformate (controlată de comuniştii români) de a‑l evacua pe pastor din Timişoara în localitatea Mineu, din pricina felului în care acesta criticase regimul ceauşist, mai cu seamă pentru planul de restructurare (demolare) a satelor din România, care ar fi dus şi la pierderea identităţii minorităţii maghiare. Câţiva autori timişoreni mărturisesc că încă din 11 decembrie 1989, la Timişoara fuseseră răspândite manifeste multiplicate la maşina de scris, pe care scria : „Jos tirania lui Ceauşescu !”, „Jos dictatura !”, „Moarte dictatorului !” ; dar aceste manifeste nu aveau neapărat legătură cu protestul pastorului reformat şi nici nu ţineau de vreun stimul străin maghiar sau rusesc ori de altă nuanţă. În anul 1989, dacă ar fi să consultăm registrele şi dosarele fostei Securităţi, probabil că existau astfel de încercări de a răspândi manifeste anticeauşiste în toate marile oraşe ale ţării, dar, fireşte, mai ales în cele care, precum Timişoara, se aflau mai aproape de Occident, cu o populaţie hibridă etnic, deci cu şanse mai mari de impact. Protestul debu­tează în ziua de 15 decembrie 1989 ca o veghe, iar din 16 decembrie ia o turnură care îl sperie inclusiv pe pastorul Tökes, cu atât mai mult cu cât nu mai era vorba doar de enoriaşi reformaţi, ci şi de români care se solidarizaseră politic cu ceea ce se întâmpla la faţa locului. Foarte importantă a fost, deci, această solidarizare a unor oameni de diferite naţionalităţi şi cu diferite opţiuni religioase, astfel încât primul lucru care s‑a scandat în faţa casei parohiale a fost „Libertate !”. Pastorul reformat nu a intuit că protestul său şi solidarizarea locuitorilor Timişoarei vor constitui scânteia care va duce la căderea dictaturii ceauşiste ; dimpotrivă, în tot timpul apariţiilor sale la fereastră, când vorbea mulţimii, Lászlo Tökes s‑a simţit depăşit de evenimente, s‑a temut de amploarea solidarităţii românilor la protestul său şi a sfătuit mereu oamenii să plece acasă, pentru a nu stârni autori­tăţile. Fără să fie un disident de anvergură, Lászlo Tökes s‑a opus cu mijloacele sale (prin predici) abuzurilor regimului Ceauşescu ; după cum recunoaşte el însuşi, era un nonconformist sau un disident în interiorul Bisericii Reformate, interesat de coagularea minorităţii maghiare din România în jurul ideii de libertate reli­gioasă. Într‑un interviu din 1989, Tökes declară : „Mi‑am asumat responsabilitatea şi pericolul să lupt pentru drepturile Bisericii, ale minorităţii maghiare. […] N‑am avut în vedere să joc un rol pe plan naţional. Aşa trebuie înţeleasă chestia. Eu nu mi‑am putut închipui, ca preot simplu reformat, să lupt pentru cauza eliberării ţării de sub asuprirea dictaturii comuniste”. Întrebat dacă a bănuit că mişcarea de solidarizare în jurul protestului său va duce la răsturnarea regimului Ceauşescu, Lászlo Tökes răspunde negativ. Este evident că de‑a lungul evenimentelor din 16 decembrie mai ales (punct nodal în turnura pe care avea să o ia revolta timişoreană), Tökes a dorit să se delimiteze de protestul împotriva regimului Ceauşescu (el fiind angajat doar în protestul religios), dar a fost luat de valul revoltei care deja nu mai depindea nici de persoana sa şi nici de protestul său religios.

Protestul din faţa casei parohiale a constituit pentru timişoreni un fel de „ucenicie revoluţionară”, timişorenii învăţând de la Tökes şi enoriaşii săi cum se poate critica nonviolent şi cu răbdare un regim abuziv. În faza următoare, protestul din faţa casei parohiale reformate s‑a preschimbat în revoltă, iar din momentul în care mulţimea a început marşul pe străzile Timişoarei, în 16 decembrie, cu puncte şi spaţii de baricadă (în 17‑18 decem­brie), se poate vorbi, după cum consideră unii analişti, de „comună insurecţională” sau de o „stare de revoluţie” ce a durat câteva zile, timp în care principalele scandări au fost „Libertate !”, „Jos Ceauşescu !”, dar şi „Vrem pâine !”, „Români, veniţi cu noi !”, „Jos comunismul !” etc. Se cuvine remarcat faptul că în decursul zilelor de „comună insurecţională” nu a existat un conducător al acţiunii stradale, ci revoluţionari inspiraţi care au avut intuiţia momentului pe care îl trăiau şi curajul necesar ; comitetul revoluţionar de mai târziu din balconul Operei (19‑20 decembrie) s‑a format tot aleatoriu, chiar dacă acolo a existat şi o oarecare luptă pentru putere între proaspeţii lideri revoluţionari. Unele surse vorbesc şi despre provocatori profesionişti, care au stimulat curajul oamenilor ieşiţi în stradă. La 16 decem­­brie, protestatarii renunţă la veghea în jurul casei parohiale reformate, decizându‑se pentru o acţiune în forţă, drept care se iese în stradă într‑un marş demonstrativ, mergându‑se la sediul Comitetului Judeţean al PCR, unde sunt sparte ferestrele, este distrus steagul comunist şi, dintr‑o librărie apropiată, arse cărţile semnate de cuplul Ceauşescu. În 17 decem­brie se mărşă­luieşte din nou spre Comitetul Judeţean, unde sunt arse portretele lui Ceauşescu. Tot pe 17 decembrie au loc primele reprimări violente soldate cu morţi. Doar după ieşirea în stradă a pro­testarilor, revolta a devenit de fapt vizibilă pentru întregul oraş şi chiar pentru forţele de represiune, întrucât protestul a fost secondat, în anumite cazuri, de acţiuni de distrugere nu doar a însemnelor comuniste, ci şi a orice putea prilejui o formă de defulare a mulţimii (unii analişti au făcut speculația că au existat provocatori specializaţi în a distruge bunuri publice, aceştia fiind, se presu­pune, chiar securişti pozând în revoluţionari pentru a provoca la ripostă forţele de represiune ; pe de altă parte au existat, ca în orice mulţime, infractori de drept comun care au profitat de revoltă pentru a‑şi pune în practică acţiunile). Deşi era informat asupra a ceea ce se întâmpla la Timişoara (chiar dacă nu întru totul sau foarte corect), Ceauşescu decide să plece într‑o vizită în Iran, fiind convins, fie că incidentele de la Timişoara erau minore, fie că ele, deşi îngrijorătoare, puteau fi reprimate precum la Braşov în 1987. Aceasta şi întrucât, în ziua de 18 decembrie, Timişoara este practic ocupată şi asediată de trupe (Armată, Miliţie, dar şi alte forţe), astfel încât lucrurile puteau fi consi­derate ca fiind sub control, chiar dacă revolta nu se stinsese, iar timişorenii se încăpăţânau să reziste.

Baricadele şi protestul mulţimilor decise să înfrunte forţele de ordine, în diferite puncte din Timişoara, au făcut destule victime de‑a lungul zilelor insurecţionale (câteva zeci de morţi şi sute de răniţi). De altfel, cadavrele a patruzeci dintre victime au fost transportate într‑un camion frigorific la Bucureşti şi arse la crematoriu, pentru a fi şterse urmele represiunii ; cel puţin aşa îşi închipuia Puterea că va reuşi să manipuleze evenimentele de la Timişoara la nivel mediatic, probabil mai cu seamă pentru străinătate. După ce înfruntările violente şi represiunea au devenit evidente, dar fără ca timişorenii să fi renunţat la revolta lor, Elena Ceauşescu, singură la conducerea României, dat fiind că Ceauşescu se afla în Iran, îl trimite în 19 decembrie, la Timişoara, pe primul‑ministru Constantin Dăscălescu şi pe Emil Bobu, ambii susţinători de marcă ai ceauşismului, ca să negocieze cu protestatarii şi mai ales să informeze asupra situaţiei reale din Timişoara răsculată. Negocierile eşuează, întrucât protesta­tarii susţin cu obstinaţie demisia lui Ceauşescu şi schimbarea guvernului (implicit şi a regimului politic). Piaţa Operei este deja ocupată de timişoreni decişi să nu cedeze, care reclamă trupurile victimelor asasinate, precum şi eliberarea arestaţilor despre care se presupunea că sunt maltrataţi de organele de represiune. În faţa ieşirii masive a populaţiei în stradă (întrucât fusese declan­şată grevă generală), reprezentanţi ai Armatei frater­nizează cu protestatarii, iar gestul acestora este înţeles simbolic ca o capi­tulare a Armatei în faţa revoluţiei care nu mai putea fi negată ; trebuie precizat însă că nu Armata în general a pactizat cu revoluţionarii, ci ostaşii simpli, conducerea Armatei rămânând în expectativă, adică prudentă şi încă loială, parţial, lui Ceauşescu. În 20 decembrie, trupele MApN sunt retrase în cazărmi, pentru că la Timişoara lucrurile luaseră o turnură inevitabilă ; unele voci speculează ideea că motivul l‑ar fi constituit evitarea unui război civil care ar fi creat pretextul unor intervenţii militare străine.

Tot pe 20 decembrie se formează primul comitet revoluţionar (Frontul Democratic Român), care va redacta şi o platformă, o declaraţie‑program sau o proclamaţie având ca scop democrati­zarea României (au existat două variante ale declaraţiei‑program, una radicală şi concentrată, citită la prefectură în 20 decembrie, şi alta mai moderată, elaborată în noaptea de 20 spre 21 decem­brie şi prezentată mulţimii din balconul Operei). Între punctele esenţiale ale acestei proclamaţii amintesc câteva : organizarea de alegeri libere ; libertatea cuvântului, presei, radioului, televi­ziunii ; integrarea României în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului ; eliberarea tuturor deţinuţilor politici ; reforma economică ; reforma în agricultură ; reforma învăţământului ; libertatea tuturor cultelor religioase ; satisfacerea necesităţilor alimentare ale întregului popor ; asigu­rarea unei asistenţe medicale adecvate ; desfiinţarea nomenclaturii şi a privilegiilor acesteia – la care se adăugau mai apoi doleanţe legate strict de situaţia insurecţională din Timişoara (pedepsirea organelor de represiune care au deschis focul asupra populaţiei, publicarea listei cu morţi şi răniţi, eliberarea arestaţilor etc.). Nu în ultimul rând, Frontul Democratic Român solicita formarea în toate localităţile ţării, în întreprinderi şi instituţii, a unor comitete FDR care să asigure iniţierea procesului de democra­tizare pe întreg teritoriul României şi propunea tuturor românilor intrarea în grevă generală „până la victoria finală”, după cum se specifica în document. Timişorenilor li se mulţumea pentru rezis­tenţa lor eroică, în măsură să salveze naţiunea română de sub dictatură. Din acest document foarte important pentru sensul revoltei timişorene (chiar dacă există accente patetice, pe alocuri) reiese limpede că FDR îşi asumase rolul unui organism democratic cu putere de reverberare pe întreg teritoriul ţării, mai ales că timişorenii erau decişi să nu cedeze, considerând încă din 20‑21 decembrie 1989 că dictatura comu­nistă se prăbuşise sau urma să se prăbuşească în România. Se spera în revolta de solidarizare a celorlalte mari oraşe româneşti, în special a capitalei, ceea ce s‑a şi întâmplat. De aceea, este indiscutabil faptul că Frontul Democratic Român a fost primul organ demo­cratic de conducere a ţării, şi nu doar a Timişoarei, înainte de crearea Frontului Salvării Naţionale la Bucureşti ; de aseme­nea, este indiscutabil că proclamaţia sau declaraţia‑program a FDR a consti­­tuit un document oficial, cu puncte nodale privind răsturna­rea dictaturii şi democratizarea ţării, alcătuind un fel de primă „Consti­tuţie” simbolică a ţării încă dinainte de căderea comu­nis­mului. De aceea, încorporarea Frontului Democratic Român în Frontul Salvării Naţionale, în 22 decembrie (cu scopul evident de a nu obstrucţiona impactul acestuia în întreaga ţară), a fost o eroare ; dar, fireşte, nimeni nu avea cum să‑şi dea seama, în decembrie 1989, că FSN era un amestec de disidenţi, membri ai nomenclaturii, aventurieri, merce­nari, securişti şi revoluţionari ; nimeni nu avea cum să intuiască felul în care FSN avea să uzurpe şi, mai ales, să detur­neze sensul revoltei timişorene şi, în general, al revoluţiei române, atât cât a fost ea.

Mai trebuie precizat că, în zilele de 19‑20 decembrie, la Timişoara ajung şi o parte din trenurile ocupate de muncitori din sudul ţării, înarmaţi cu ciomege şi declaraţi de autorităţi a fi „gărzi patriotice” apte să stopeze revolta din capitala bănăţeană ; aceştia nu vor debarca totuşi în oraş, bănuind că ar putea fi manipulaţi de Puterea comunistă ; o parte dintre ei sunt aşteptaţi la gară de revoluţionari, care îi conduc în Piaţa Operei, pentru a‑i încredinţa de izbucnirea unei revolte anticomuniste, dar paşnică, la care participă întregul oraş.

Deşi Armata a avut rolul principal represiv la Timişoara, forţele de represiune care au tras în populaţie au aparţinut de asemenea Miliţiei şi Securităţii (generalul Vasile Milea şi adjuncţii săi Ştefan Guşă şi Victor Atanasie Stănculescu au dat la Timişoara ordinul de a se trage în demonstranţi ; abia în 21 decembrie, o dată cu revolta Bucureştiului, generalul Milea şi‑a revizuit parţial decizia, amâ­nând, pe cât posibil, implicarea Armatei în repre­siune, intuind probabil generalizarea revoluţiei în toată ţara ; Stănculescu, mai precaut, a reuşit să se desprindă din acţiunea de represiune din 21 decembrie la Bucureşti). Armata primise în 17 decembrie 1989 ordinul „Radu cel Frumos”, care insinua ideea că România s‑ar afla în pragul unei agresiuni iminente, urmărind separarea Transilvaniei de restul ţării – drept urmare, ordinul indica dotarea cu armament şi muniţie de război a efectivelor armate. Ilie Ceauşescu s‑a deplasat, în perioada 19‑20 decembrie 1989, la diferite garnizoane din Timişoara, Oradea, Arad, Cluj, anunţând infiltrarea a 2.000 de „terorişti”, în speţă de etnie maghiară, pe teritoriul ţării. Cu toate aceste informaţii false au fost intoxicaţi soldaţii din respectivele garnizoane, astfel încât aceştia să fie pregătiţi mental, în caz extrem, să folosească armele de foc împotriva populaţiei în rândul căreia s‑ar fi aflat şi presupuşii „terorişti” antiromâni.

Arestaţii timişoreni (până într‑o mie de oameni) din perioada 16‑19 decembrie 1989 au fost supuşi la o serie de maltratări grave, fiind anchetaţi de miliţieni şi securişti. Torturile la care au fost supuşi seamănă cu cele aplicate în cazul muncitorilor de la Braşov, din 1987, semn că aparatul de represiune nu numai că folosea acelaşi metode, dar acestea erau în stilul brutal stali­nist – de la ameninţări verbale obscene la bătăi, soldate cu maltratarea victimelor, cărora li se dădea senzaţia că vor fi mai apoi lichidate prin împuşcare. De aceleaşi torturi vor avea parte şi ares­taţii din seara de 21 decembrie la Bucureşti. Aceste schingiuiri sunt amintite nu doar în mărturiile multor victime supravieţuitoare, ci şi în rechizitoriul din 4 iunie 1990 împo­triva membrilor Comi­tetului Politic Executiv al PCR jude­caţi la Timişoara.

Atmosfera credibilă a zilelor insurecţionale timişorene este sintetizată în prefaţa lui Radu Ciobotea la una din cărţile lui Titus Suciu (Lumea bună a balconului). Ciobotea creionează revolta timişoreană ca pe un „vast cenaclu politic” şi un „maraton” în care revoluţionarii spontani şi profetici nu au fost perfecţi, ci umani, un maraton epuizant în care lumile, cei buni şi cei răi, s‑au amestecat şi în care, după cum recunoştea un protestatar din acele zile incendiare, „a fi victimă nu înseamnă neapărat a fi erou”. Înainte de 20 decem­brie nu a existat doar curaj, ci o stare hibridă de curaj, spaimă, instinct de supra­vieţuire. Radu Ciobotea trage următoarea conclu­zie :

„Nimeni n‑a avut controlul total asupra evenimentelor din Timişoara. Nici o agentură străină nu şi‑a executat scenariul sofisticat, nici o personalitate n‑a tras hăţurile politice. […] Frontul Democratic Român s‑a născut dintr‑o buimăceală continuă, platforma era mai degrabă morală (o platformă a revenirii la bun‑simţ, la normalitatea vieţii cotidiene), marea revendicare fiind schimbarea lui Ceauşescu şi a guvernului. […] Realitatea măreaţă şi haotică a acelor zile infirmă zdrobitor miile de comentarii savante care transformau Revoluţia timişoreană într‑o partitură compusă de unguri şi cântată la patru mâini de CIA şi KGB” (Titus Suciu, Lumea bună a balconului).

(fragment din Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții, ediția a doua, revăzută, revizuită și adăugită, Editura Polirom, 2009)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on December 16, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: