Stop-cadre din comunism

Andreea Rasuceanu in Bucurestiul Cultural, nr. 125 , 2013

Stop-cadre din comunism

Tot un labirint circumscrie şi noua carte a Ruxandrei Cesereanu, dar nu în maniera întortocherilor baroce, dublate de o simbolistică bogată, din cărţile ei precedente. De data aceasta descoperim în Un singur cer deasupra lor o naraţiune spartă într-o serie de portrete, ale unor personaje care populează micro-lumi ce funcţionează autonom, dar se integrează totodată, pe nesimţite, unui univers comun – cel al comunismului românesc, dar şi al celor 50 de ani negri în timpul cărora Dumnezeu hotărăşte să lase lumea în mâinile Diavolului. Acum, în absenţa celor trei îngeri care, cu prezenţa lor diafană, vizitau lumea în romanul Angelus şi, pe nesimţite, o transformau din înseşi resorturile ei, singura prezenţă supranaturală în lume pare a fi cea a Diavolului, care, conform promisiunii străvechi, se
înstăpâneşte peste ea. Optând pour une fois pentru o notă realistă (dar nu în absenţa totală a unor elemente ce amintesc de proza fantastică est-europeană, asupra cărora vom reveni), autoarea mizează pe formula unor povestiri scurte, percutante, perfect închegate şi dispuse cronologic (începând din 1945, cu prigoana comunistă, şi terminând cu anii de după Revoluţie şi mineriadele), care alcătuiesc, indirect, căci nu comunică altfel decât prin tonalitate şi cadrul comun, o frescă a lumii româneşti sub comunism. Seria portretelor înfăţişate de Ruxandra Cesereanu câştigă negreşit prin diversitate, tipologiile inventariate fiind aici dintre cele mai diferite, deopotrivă de victime şi torţionari, de personalităţi care au definit istoria recentă sau personaje ficţionale. Registrul ales e, de asemenea, diferit de cel cu care şi-a obişnuit autoarea cititorii, aceasta înclinând de această dată către un realism care virează spre grotesc sau absurd, fără să lipsească însă nici umorul, uneori îngroşat, mergând până la parodie, cum se întâmplă în unele dintre cele mai reuşite micronaraţiuni ale cărţii: cea care consemnează întâlnirea dintre Ceauşescu şi logopedul său sau cea despre visul secret al Coanei de a egala fastul şi distincţia Reginei Angliei. Dar marele câştig al cărţii îl constituie paginile de fină analiză psihologică, ce dau contur şi verosimilitate personajelor care ar fi rămas, în absenţa unei meşteşugite plasări în context, nişte marionete inerte, neangrenate într-un mecanism narativ coerent. Pe de altă parte, autoarea, ţesând cu tenacitate (mărturisită, de altfel, în interviuri) plasa narativă, porneşte dinspre individualităţi către drama colectivă, şi de aceea cărţii îi lipseşte orice aer tezist, programatic. Astfel, într-una dintre micronaraţiuni, securistul Tinu se trezeşte cu o nedesluşită dorinţă de a-şi lovi câinele, pe Murgu, singurul tovarăş loial şi prieten de nădejde: gestul nu e însoţit însă de voluptatea cruzimii, iar Tinu îşi reaminteşte, inexplicabil, de el după uciderea unui „bandit“ al cărui trup trebuie să-l expună în văzul oamenilor dintr-un sat, ca aceştia să ia aminte la consecinţele oricărei împotriviri faţă de sistem.
Tot din galeria ticăloşilor face parte şi Pantiuşa – Gheorghe Pintilie, fost Bodnarenco – care îşi pregăteşte cu acribie discursul pe care urmează să-l ţină în faţa tovarăşilor, şirul gândurilor fiindu-i întrerupt la răstimpuri de amintirea unei crime odioase: „Îşi aduse brusc aminte de mâinile lui în carnea lui Foriş, strângând şi afundându-se. Avusese atunci o senzaţie plăcută, de taur puternic. Acum, gata, obosise puţintel, îl strângea întru câtva cureaua peste burtă, dar îşi încheiase cum trebuia discursul. Uralele căzuseră din nou asupră-i ca un batic de-al maică-sii, bisericoasa şi credincioasa în pârdalnicul de Sfânt Pantelimon, ptiu!“. Torţionarii – mai mărunţi sau mai proeminenţi – au deseori profilul unor indivizi a căror cruzime e deopotrivă nativă şi stimulată de şcoala de partid; astfel, Tinu înţelege devreme că înscrierea în structurile Securităţii e echivalentă cu deţinerea unei puteri uriaşe: „Pentru el, a fi în trupele de Securitate era ceva puternic şi strălucitor. Însemna, printre altele, puterea de a ucide. Era teribil: puteai să ucizi oameni şi nu erai pedepsit, dacă ucideai oamenii pe care ţi-i arăta cu degetul Securitatea. Tinu pricepuse astfel ce era puterea“. Paroxismul cruzimii îl atinge însă Ţurcanu (zis Marchizul), într-unul dintre cele mai dure episoade ale cărţii, care evocă imagini ale infernului din închisoarea Piteşti, unde deţinuţii sunt siliţi să-şi ingereze propriile excremente, sub privirea necruţătoare a „păpuşarului“ diabolic Ţurcanu. Cei aflaţi de partea răului au însă multe feţe, iar unii dintre ei sunt personalităţi anoste, nemulţumite cu propria existenţă şi gata de a săvârşi un prim compromis care îi va târî definitiv în maşinăria infernală a Securităţii (precum învăţătorul Onac). Mult mai numeroşi sunt însă cei ce încearcă să supravieţuiască integri experienţei comunismului, iar aceştia sunt deseori oamenii gesturilor extreme, precum Roby, care, sub mirajul unei melodii ce-i evocă libertatea şi frumuseţea vieţii în afara României comuniste – Nights in White Satin – hotărăşte să treacă Dunărea înot, până la sârbi, şi simte, la jumătatea drumului spre malul celălalt, al libertăţii, cum „îl atinge blajin, ca pe un frate“ un picior uman, rest din cadavrul unui alt temerar prins de şalupa grănicerilor. Şi Anda va fugi în Israel, la intervenţia părinţilor şi în urma unui avort care aproape o ucide, iar de acolo, ajunsă o pianistă celebră, va urmări peste ani Revoluţia română la televizor. Alţii aleg să vorbească, indiferent de consecinţe: Valeriu, intelectual dezabuzat, stimulat de propria insatisfacţie erotică şi emoţională, simte un impuls irepresibil de a ieşi „să vorbească în piaţa publică“, eveniment cu consecinţe dramatice, căci el va sfârşi închis într-un azil psihiatric, de unde, va intui într-un final, nu se poate elibera decât tot cu ajutorul cărţilor: „Valeriu pricepu atunci că nu va mai striga Jos şi că era un supravieţuitor cu oarecare talent. Cea mai bună artă a disimulării era arta măscăriciului. Luă pe rând figurile de măscărici despre care citise în cărţile de acasă. La Shakespeare erau destui. Da, asta era singura lui şansă. Cândva, ştia sigur, avea să scape de aici. Cărţile, tot ele, erau rudele lui de sânge şi carne“. Alţii sunt victime sigure şi asumate: domnul Ionescu, bătrân ceasornicar, preferă să moară în propria casă din strada Bujorului numărul 5, „care îi devenise aproape o piele“, aşa că se baricadează înăuntru în timp ce buldozerele o şterg de pe faţa pământului.
Duritatea tonului general al cărţii e însă deseori estompată de o tandreţe întristată cu care autoarea se apleacă asupra chinuitelor sale personaje, mai ales când acestea sunt copii. Lilica şi Săndiţa sunt două surori gemene care trăiesc la ofelinat, dar numai fizic, ele având de fapt propria lume imaginară în care se refugiază, închizându-se în ea ca într-un cocon protector; această lume şi-o creează din frânturile unui cântecel pentru copii pe care îl tot repetă, alinându-se reciproc: „Fetiţele ştiau doar un lucru: că ele trebuiau să stea mereu împreună, să se ţină de mână, să doarmă laolaltă, una în cealaltă, fiecare ţinând-o pe rând pe cea dintâi din ele în braţe, cu mâinile pe burta surorii, ghemuite, încălzindu-se şi hrănindu-se una pe alta aşa. Chiar ele puteau fi acum mama şi tata, deşi rămăseseră la fel de bine fetiţele, surorile, cele născute împreună. Din lumea de afară nu le mai rămăsese mare lucru, decât un cântec. Dar cântecul ăla le izola de obiecte şi oameni, deşi paravanul era de mucava mai degrabă“. Povestea unei mandarine, un fel de bonus ridicol care li se dă (contra cost) oamenilor ce aşteaptă la o coadă interminabilă să-şi ia porţia cuvenită de alimente, îl introduce pe Dănuţ, un băieţel pe care-l creşte doar tatăl său şi care, în absenţa banilor necesari pentru a achiziţiona nemaivăzutul fruct, e în primejdie să-l piardă; odată intrat, graţie generozităţii vânzătoarelor, în posesia miraculosului obiect, acesta duce mandarina acasă şi o aşază pe un fotoliu, „ca pe o regină“, pentru a o cerceta ulterior pe îndelete. De asemenea, într-o imagine care îl va urmări multă vreme pe cititor, cei şapte copii ai preotesei Julieta (printre care şi Driş, din a cărui perspectivă e narată povestea) fac semne unui şlep pe care se află deţinuţi politici, întrebându-se dacă tatăl lor nu se află cumva printre ei. Micile portrete prind astfel viaţă datorită unor detalii emblematice, unor gesturi ce degajă o emoţie estompată, bine strunită de autoare pentru a nu cădea în sentimentalism. De câteva ori condeiul autoarei alunecă spre un tip de fantastic care aminteşte de cel est-european, de Bulatovic, de pildă (poate ar fi fost un câştig dacă aceasta miza şi pe dimensiunea fantastică, fie şi latentă, a povestirilor) – amintim aici doar imaginea satului năpădit de şobolani care ajung să se urce în copaci, să devoreze animalele din curţile oamenilor, primejduind chiar vieţile acestora, sau cea a acoperişului de stuf pe care Driş îl urmăreşte luându-şi zborul peste sat, ori voalul negru al soţiei de legionar care i se plimbă pe chip asemenea unei limbi de ceas.
Suita personajelor groteşti din cartea Ruxandrei Cesereanu continuă să bântuie multă vreme mintea – şi retina, datorită amănuntelor puternic vizualizatoare – cititorului, la fel şi portretele victimelor care ies înfrânte din experienţa comunistă, chiar şi în situaţiile în care acestea reuşesc, fizic, să se elibereze de ea.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on July 13, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: