Academia Cațavencu la începuturile sale (1)

Subintitulată “săptămînal de moravuri grele”, revista Academia Caţavencu a apărut în 1991 cu scopul explicit de a sancţiona prin umor (negru) şi zeflemea viciile societăţii româneşti în postcomunism. Avîndu-l ca director, la început, pe Mircea Dinescu, un cîrcotaş cu stil argotic, un causeur şi raisonneur hîtru, revista şi-a propus să critice tot ceea ce considera a fi sancţionabil la nivel naţional: guvernul, preşedintele ţării, parlamentul, opoziţia, intelectualii, minerii, liderii sindicali, politicianismul, diverse publicaţii, istoria românilor, naţionalismul fad, Biserica etc. Titlul revistei, care vizează personajul parvenitului politic (prin şantaj) din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, îşi asumă nu doar o autoironie evidentă, ci, mai mult de atît, hiperbolizează autoironia prin ideea de Academie Caţavencu, de forum al demagogilor şi oportuniştilor. De aceea, revista a funcţionat, de fapt, ca un al doilea parlament al României postcomuniste, satiric şi pamfletar. Stilul a fost variat: s-a apelat atît la ironia fină, livrescă uneori, cît şi la un tip de ironie voit argotic (dar acest al doilea stil era ironizat prin chiar folosirea lui, ziariştii de la Academia Caţavencu pozînd în infractori, adică autoironizîndu-se, spre deliciul cititorilor lor), astfel încît revista să satisfacă o paletă amplă de cititori. Societatea românească trebuia pricepută, prin criticile aduse la adresa defectelor ei, nu doar de intelighenţie, ci şi de oamenii simpli, fapt izbutit de Academia Caţavencu prin tirajul uriaş pe care revista l-a avut vreme îndelungată şi prin cititorii ei din toate categoriile sociale. De aceea, s-a mizat mai cu seamă pe grotescul coroziv şi pe hilar, efectul fiind, aşa cum am spus deja, de corectare, de sanificare a societăţii, dar şi unul de relaxare prin umor (chiar dacă acesta s-a dovedit a fi un umor negru, adesea). Băşcălia, răspărul, hîtroşenia, ludicul drăcos, un carnavalesc lingvistic inepuizabil au făcut ca ziariştii de la Academia Caţavencu să-şi intre în pielea unor Aghiuţă şugubeţi, a unor Ariel sau Puck made in Romania, făcînd nu doar haz de necaz, ci implicînd şi o morală în băşcălia lor. Prin această etică, Academia Caţavencu a fost, de aceea, o revistă-pamflet, şi nu o publicaţie injuriatoare (chiar dacă au existat cazuri în care limbajul violent a depăşit măsura admisă).

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on March 28, 2011.

2 Responses to “Academia Cațavencu la începuturile sale (1)”

  1. Văd că nu ai blogroll și nici „persoane interesate”, ca să mă trec și eu printre ele. Despre crearea revistei AC am cîteva amănunte de experiență directă. Poate altă dată… Corpul de literă e foarte mic, împreună cu fondul negru îmi crează dificultăți la ochi. Am pus pe blogul meu cîteva impresii și poze din Israel. Numai bine, H

  2. da, Horia, ai dreptate, e un blog cam ursuz…
    🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: