Ultima Românie (2)

Înainte de decembrie 1989, Deşteaptă-te, române! era un cântec patriotic care mă fortifica – era ca un sânge sonorizat în creierul meu. După 1989, am crezut o vreme în “efectul Deşteaptă-te, române!”; dar, după ce politicienii au confiscat pe rând cu discursurile lor gonflate şi vide, fie ziua de 1 decembrie, fie pe aceea de 22 decembrie, efectul patriotic s-a dezumflat în chip fatal. Astăzi, nu ştiu dacă acest cântec patriotic mai are vreun efect real asupra românilor sau dacă doar stârneşte simple reacţii pavloviene. Mai degrabă e vorba despre ultima variantă.

Percepţia asupra ţării mele, fie în timpul comunismului, fie în postcomunism, a fost multiplă. În perioada Ceauşescu, eram jenată de comunismul românesc, dar nu mi-am repudiat ţara, măcar pentru faptul că mai rămăseseră în ea câțiva curajoşi. În decembrie 1989, am fost exaltată, frenetică, tulburată: asistam la un catharsis în toată legea. La începutul lui 1990 am devenit intrigată în faţa viespăriei politice, a disensiunilor, ranchiunilor, frustrărilor, violenţelor tutelate de regimul Ion Iliescu. Am avut parte de un al doilea catharsis în perioada 22 aprilie-13 iunie 1990, când a avut loc acest ritual de graţie numit fenomenul Piaţa Universităţii. Cred şi ştiu că atunci mi-am dobândit conştiinţa morală. Datorez, prin urmare, enorm, fenomenului Piaţa Universităţii 1990. Atunci s-a născut în mine analista mentalităţilor, raisonneurul memoriilor despre închisorile şi lagărele comuniste, pasionata de variantele interpretative ale revoluţiei din decembrie 1989 şi mai ales radiografa unei ţări neclare, confuze, blamabile adesea. Am lucrat cu pasiune şi empatie la cartea mea despre suferinţele în închisorile comuniste; am lucrat ca o justiţiară la cartea despre decembrie 1989. Dar mai ales am lucrat cu o constantă amărăciune la cartea despre imaginarul violent al românilor.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 14, 2011.

4 Responses to “Ultima Românie (2)”

  1. Dragă Ruxandra…
    poate un “front” al exaltării, al freneziei, al tulburării n-ar mai fi posibil. şi poate din acest simplu motiv “ultima românie” îşi dă duhul într-o cârcoteală globală. în care, din păcate, s-ar încadra şi nostalgiile de genul celor de mai sus. atât de personale şi autentice, dar atât de slăbite de vreo forţă a reprezentării. nici măcar nimicul nu mai e de făcut. iar asta, ştii bine, e o altă formă a “colaborării”, o altă formă a retragerii în munţi, o altă formă după care, generaţiile date chiar numai de copiii noştri ne-ar putea învinui de laşitate în faţa istoriei. că istorie mai e… doar nu ne-am “zombilit” cu toţii, nu?
    nu cred că ne-am făcut datoria într-aşa măsură încât să picăm în nostalgia lucrului împlinit (dar ratat). am fost acolo, am văzut răul sau l-am mărturisit ca agenţi ai poveştilor despre el, în imediata şi veridica vecinătate a lui. dar nu acolo se încheie “misiunea” noastră, aici. eşti tânără. s-ar putea ca mărturia din cărţile tale să nu fi fost eficientă. nici energia consumată în cursurile de la universitate, nici alte energii solicitate în seminariile vieţii. suficiente, poate. fiecare îşi fixează limitele…

    “ultima românie” “sună ca dracu”:)

    tu chiar crezi că asta e “ultima”? adică… “ultima”? după atâtea începuturi?… eternele…

    dacă s-ar crea un curent de opinie care să consztruiască pe ultimatumul acesta o altă românie… dar de unde să se creeze acea emulaţie salvatoare (fie şi ca un alt şut în fund), câtă vreme ne-am lăsat înconjuraţi de deprimişti, minimalizanţi, oportunişti ai oicărei deconstrucţii identitare…

  2. Cred ca e, intr-o oarecare masura, si un malentendu aici!
    Ultima Romanie e, intr-adevar, o Romanie dezamagitoare (in ciuda oazelor ei de curaj si etica), dar si una de la capatul careia ar putea incepe altceva, candva, cumva!
    Amaraciunea mea este personala si nu are vreo miza colectiva, generalizatoare. Fiecare cu gustul lui amar ori dulce (chiar dulce-acrisor, de ce nu?).

  3. sunt convins că acea(stă) românie nu poate să fie decât dezamăgitoare. şi, când e dezamăgitoare, nu poate să fie decât o dezamăgire colectivă:) dar nu atât de colectivă, încât să fie naţională:))
    iar “colectivă” şi “naţională” sunt două concepte involute…

  4. am putea sa polemizam la infinit, natia si tzara mioritice se preteaza la asa ceva 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: