strămoşii filmului “mizerabilist”

Este deja un loc comun că filmul românesc (neo)realist este marcat de grotesc (numesc acest film drept “mizerabilist”, preluând un calificativ din poezia românească). Aceasta este, a fost, una din puţinele şanse posibile în comunism (dar şi în postcomunism): grotescul, o categorie estetică (şi chiar etică) aplicabilă pentru a sublima realitatea greu ingurgitabilă din timpul unei dictaturi, cu mostrele ei de teroare, dar şi de absurd şi ilaritate, cu birocraţia ei kafkiană; şi continuând să sublimeze realitatea greu ingurgitabilă, în postcomunism, a unei ţări traumatizate, răscolite social şi politic de frustrări şi complexe. Iar referinţa cea mai la îndemână a fost întotdeauna Caragiale, factotum interpretativ (metaforic, simbolic) atunci când nu e de găsit o formulă à la roumaine. Termenul şi calificativul “balcanic” este şi el un factotum de circumstanţă în lipsă de altceva. Nou val performant din cinematografia românească, vrednic de laude şi aplauze pe bună dreptate, nu s-a născut, însă, din neant (fie acesta valah sau nu!). Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu (dau doar câteva nume) nu au început să facă filme din nimic, ci având, ca să zic aşa, o bază de date a grotescului românesc în filmul realist. Nu ţintesc vreo uniformizare a talentelor (dimpotrivă, consider că heterogeneitatea este cea binevenită şi chiar polemicile între generaţii) şi nici să creez vreo falsă breşă (ori pistă) oedipiană între vechii şi noi regizori. Dar Mungiu, Puiu, Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, Caranfil însuşi, sunt “fiii” adoptivi ai unor “taţi” foarte talentaţi precum Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc (aceştia doi mi se par cei mai importanţi, la nivelul receptării nefanate în timp şi a manierei groteşti de sublimare şi judecare a realităţii), indiferent dacă aceşti “taţi” admirabili sunt recunoscuţi sau nu de “fiii” lor la fel de talentaţi (şi, spre norocul lor, mai recunoscuţi internaţional decât “taţii”, odinioară)!

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 10, 2011.

5 Responses to “strămoşii filmului “mizerabilist””

  1. “Probă de microfon” un film de Mircea Daneliuc, cu Tora Vasilescu şi Mircea Daneliuc, l-am văzut la Casa Armatei din Sibiu, printre soldaţi, după antrenamentele de tenis de masă, pot scrie mult despre strigătele “kakiilor” din sală.

    …un disc de vinil acoperea bustul gol al Torei Vasilescu, aşa vertical încât se putea citi Electrecord, înclinând capul, degetele mâinilor ei, diametral opuse pe marginea vinilului întorc o clipă discul, şi tot o clipă s-au văzut sânii ei…

    Oare de ce cred că atunci cultura de masă exista, sau de ce cred că aceasta trebuie să existe?!

  2. imi pot inchipui (sonor, dar si vizual) chiotele acelea kaki!

    Croaziera este un film si mai copios decat Proba de microfon, daca este sa vorbim despre pamfletul cinematografic

    in chestiunea culturii de masa ma eschivez (fara nicio pirueta) de la un raspuns! 🙂

  3. 🙂
    (nu corespunde cifra spectatorilor va sa zica)

  4. 🙂 cam aşa!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: