pamfletari uitați (astăzi Caragiale)

Limbajul colorat al lui Caragiale, publicistul, reţine imediat atenţia, alături de histrionismul său buf şi verva acidă. Ceea ce nu-i iartă Caragiale, României, este structura de ţară a bacşişului şi a hatîrului, adică bizantinismul ramificat. Componenta etică, la Caragiale, are simţ deratizator, fără patosul eminescian. Ochiul său sintetizează bufoneria, desăvîrşind-o prin grotesc. Din cînd în cînd şi Caragiale are puseuri împotriva veneticilor, fără să ajungă însă la viziunea românofagă pe care le-o atribuia Eminescu. În schimb, el taxează românismul “verde”, şovin, acuzînd, în plus, “lătrătura patriotică” şi exemplificînd toate aceste anti-virtuţi în mofturi. Invectivele sale au, totuşi, la nivel de limbaj, destule în comun cu Eminescu publicistul. Grecizările şi turcismele sale acuzatoare aduc, însă, nuanţe noi: politicaştrii şi, în general, indivizii corupţi din toate sferele sociale, sînt “malaxalele, caradalele, budalalele şi paciaurile”, termeni pe care Eminescu nu îi folosea, de pildă. Caragiale decretează și el o stare de “infecţie” a naţiei, produsă în trepte ierarhice, de la lăsarea unor “bale patriotice” la “orduri”. Mai puţin brutal şi inflamat decît Eminescu, dar la fel de demolator etic acolo unde decriptează un viciu, Caragiale nu uită niciodată plăcerea produsă de spectacolul de circ.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 5, 2011.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: