crizisme

Crize, crizism, vinovăţie


După căderea comunismului, lucrurile nu au mers strună în România, ci s-au poticnit în fel şi chip, atât la nivel politic, cât şi social, economic, etic. Dar era previzibil să se întâmple aşa. Societatea era fisurată, ţara, fragilizată, mentalitatea, parţial robotizată. Termenul postcomunism nu a fost, de aceea, utilizat de la început, din 1990, pentru că el era încă inadecvat. A fost preferat termenul tranziţie, întrucât era mai puţin tensionat, conţinea chiar o formă de neutralitate şi ambiguitate acceptabile pentru toată lumea: şi pentru comunişti, şi pentru anticomunişti, şi pentru apolitici, şi pentru cei care habar nu aveau ce se întâmpla în şi cu ţara lor. Mentalul colectiv românesc a înregistrat, în schimb, un alt termen care, chiar dacă nu a fost pronunţat ca atare, a funcţionat la nivel invizibil: acela de criză. Dacă prăbuşirea comunismului decapitase criza absolută de sistem materializată de regimul Ceauşescu (şi înaintea acestuia, de regimul Gheorghiu-Dej), postceauşismul (mai degrabă decât postcomunismul) a adus în vizor o criză acceptabilă, normală, produsă de debusolarea tranziţiei, la toate nivelurile. Totuşi, nu neapărat ingurgitabilă. Anul 1990 a fost emblematic în acest sens, plin de tensiuni, discordii, ranchiuni, frustrări, fratricide etc., dar şi de ironie jucăuşă, fantezie, solidaritate, stări de graţie – un an foarte interesat de studiat, cred, de istorici, politologi, psihologi, psihanalişti, jurnalişti (spun aceasta, fiindcă eu însămi l-am cercetat cu asupra de măsură, considerându-l a fi definitoriu pentru mentalitatea românească). Sindromul crizismului a apărut o dată cu prestaţia lamentabilă a proaspătului regim Iliescu, marcat de sechele totalitare, şi de înălţarea în rang a noului organism politic, Frontul Salvării Naţionale. De-a lungul celor 15 ani care au trecut de la căderea comunismului în România, crizele s-au manifestat constant (chiar dacă au avut şi caracter aleatoriu). Iată câteva dintre ele, la mari distanţe de timp unele de altele (selecţionate din mai multe sfere – politică, socială, morală): psihoza despre “terorişti” în decembrie 1989, procesul-mascaradă al cuplului Ceauşescu, pre-mineriadele din ianuarie şi februarie 1990, înfruntările româno-maghiare din martie 1990, evacuarea brutală şi programatică a ultimilor “golani” din Piaţa Universităţii în 13 iunie 1990 şi mimarea de către autorităţi a unei lovituri de stat, mineriada din 14-15 iunie; tensiunile dintre Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică (soldată, în anumite cazuri, cu molestări fizice), mineriada din septembrie 1991, cazul Berevoieşti (care concretiza activitatea prestată încă de fosta Securitate şi după prăbuşirea oficială a comunismului); mineriada din 1999, scandalurile din CNSAS, corupţia generalizată la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, scandalurile din cadrul Bisericii Ortodoxe Române legate de homosexualitate, tragedia de la Mihăileşti, criza ziariştilor ostatici în Irak. Au existat foarte puţine momente de comuniune în aceşti ani: 1. ieşirea în stradă mai ales a tinerilor, în decembrie 1989, pentru a înfrunta regimul Ceauşescu, prin asumare sacrificială; 2. fenomenul Piaţa Universităţii, mai cu seamă în perioada aprilie-mai 1990, care a concretizat un fel de stare de graţie şi o revoluţie spirituală, dar a unei minorităţi blamate de restul poporului care nu a înţeles ce se întâmplă; 3. ceremonia funerară a lui Corneliu Coposu, omagiat simbolic de către aproape toţi românii, inclusiv de către foştii săi inamici politici; 4. vizita pontifului Ioan Paul al II-lea în România; parţial, poate, şi intrarea României în NATO. În rest, viaţa românească a fost în continuu fărâmiţată de scandaluri, tensiuni, amăgiri, sărăcie, promiscuitate şi minciună.

Cel mai dur an a fost, însă, 1990, întrucât românii erau analfabeţi în ceea ce priveşte democraţia şi nu numai. Confuzia şi malentendu-ul erau stări generalizate, drept care manipularea putea fi realizată în cercuri concentrice, dacă Puterea avea interes în acest sens. Dacă morţii din decembrie 1989 au fost un gaj previzibil până la un punct (pentru că o revoluţie presupune şi sânge, chiar dacă, în cazul românesc rămân încă profund amendabile situaţiile de deces din şi de după 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu, fiind vorba de o cifră mare, 942 de morţi şi 2245 de răniţi, faţă de 162 de morţi şi 1107 de răniţi până în 22 decembrie), morţii mineriadei din iunie 1990 constituie o pată neagră, necicatrizată, dar aptă spre a fi speculată: autorităţile române din 1990 au indicat cifra de 6 morţi; ziarul străin care a indicat cifra cea mai mare de decese produse de mineriadă a fost La Repubblica, vorbind de 21 de morţi (şi 650 de răniţi). Estimările mele indică, însă, o cifră şi mai mare, dacă sunt puşi la socoteală şi cei care au decedat în urma maltratării lor de către poliţişti, foşti membri ai Securităţii şi mineri, anume în jur de 40 de morţi. Şi peste 1000 de răniţi.

Societatea românească se află şi actualmente în criză morală, atâta timp, cât la 20 ani de la decembrie 1989 şi de la mineriada din iunie 1990, provocatorii şi autorii respectivelor decese nu vor fi aduşi în justiţie şi pedepsiţi (măcar simbolic). Dacă pentru decembrie 1989, lucrurile sunt ceva mai limpezi, căci există ordine scrise şi documente pe baza cărora cei vinovaţi să fie incriminaţi, în privinţa zilelor de 13-15 iunie 1990, lucrurile sunt confuze, chiar dacă şarada lor poate fi totuşi dezlegată. Dacă există voinţă în acest sens: la nivel politic şi la nivelul justiţiei. Nu în ultimul rând la nivelul conştiinţei poporului român, atât cât va fi fiind ea. Vinovăţia autorităţilor din iunie 1990 poate fi decalată după cum urmează: au existat eminenţe cenuşii (preşedintele Ion Iliescu, la vremea respectivă, şi alţi politicieni din jurul său, precum şi lideri din Serviciul Român de Informaţii şi din Poliţie, dar şi alţii, de pildă veşnic controversatul Gelu Voican-Voiculescu), au existat executanţii conştienţi (poliţiştii şi anchetatorii care torturau în lagărul de la Măgurele, de pildă, care arestau abuziv şi maltratau încă din timpul arestării) şi executanţii manipulaţi (minerii; primitivi, instinctuali, mulţi dintre ei neştiind de fapt de ce au invadat capitala, cu excepţia lui Miron Cozma şi a altor lideri sindicali). Nu în ultimul rând au existat bucureştenii care au maltratat la repezeală alţi bucureşteni, dacă aceştia erau bănuiţi a fi “golani”, legionari, studenţi, intelectuali. Pentru cei din urmă nu există posibilitatea de a fi aduşi în justiţie, ci doar propria lor conştiinţă, în caz că o mai au. Filmul Piaţa Universităţii 1990, realizat de Sorin Ilieşiu, Stere Gulea şi Vivi Drăgan-Vasile, a înregistrat pe peliculă figurile a o serie de bucureştence înminunate de sosirea în trombă barbară a minerilor aplaudaţi cu entuziasm. Nici minerii nu vor putea fi inculpaţi altfel, decât prin liderii lor care i-au adus la Bucureşti, aţâţându-i împotriva presupuşilor destabilizatori ai ordinii feseniste şi iliesciste. Dar ceilalţi pot fi inculpaţi. Dacă există conştiinţă morală, rectitudine, dorinţă de adevăr şi încă multe altele.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on March 30, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: