Matei Călinescu in memoriam (2)

Matei Călinescu in memoriam (2)

(dialog despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu)

R.C.: Aveţi să le reproşaţi ceva, din punct de vedere cultural, savanţilor Eliade şi Culianu? Dar prozatorilor fantastici şi, uneori, esoterici Eliade şi Culianu?

M.C.: Proza lui Culianu nu m-a atras, poate pentru că i-am prevăzut dificultăţile hermeneutice de la început, şi n-am vrut să învestesc efortul necesar de lectură; probabil că dacă aş fi făcut-o, aş fi fost răsplătit, căci instrumentul lui literar e evident rafinat. Dar viaţa e limitată şi nu putem să încercăm să rezolvăm toate enigmele care ne ispitesc prin dificultăţile lor. Cu proza lui Eliade, mai ales cu cea fantastică, relaţia mea a fost diferită: am vizitat universurile paralale propuse de el fără să-mi dau seama de caracterul lor profund enigmatic, sedus de prestigiul miturilor, arhetipurilor, simbolurilor pe care le identificam la tot pasul, lăsîndu-mă în voia reveriilor personale provocate de anumite imagini recurente. Era o lectură fără efort, curios “hipnotică”: vedeam, simţeam, miroseam (bunăoară cei 19 trandafiri trimişi de A.D.P. cuplului Niculina-Serdaru; sau cele 19 ţigări fumate de cei doi tineri în timpul vizitei la A.D.P.), aşa cum într-o sesiune de hipnoză, la cuvintele hipnotistului “Ai un iepure în poală”, simţi deodată greutatea animalului speriat tremurîndu-ţi în poală iar în palme senzaţia de blană moale, mătăsoasă. Treceam uşor peste defectele de construcţie literară, peste lipsa de consistenţă a caracterelor şi peste scriitura lipsita de farmec stilistic (pe care Eliade însuşi era primul care s-o recunoască: el mărturisea odată că ar fi vrut să scrie ca Ştefan Bănulescu, cel din Iarna Bărbaţilor, care-l încîntase). Cînd am început să discern posibilitatea unei lecturi alegorice, hipnoza lecturii n-a mai funcţionat: a intervenit curiozitatea descifrării, “relectura pentru secret”, dorinţa de a înţelege motivaţia camuflajului, încăpăţînarea de a da de rost unui puzzle mai complicat decît orice problemă de şah, imensa investitţie de timp.

R.C.: Cît din existenţa lui Culianu copiază existenţa lui Eliade? Pînă la un punct, destinul lui Culianu pare să-l parafrazeze sau să-l reia pe cel al lui Eliade. Unde are loc schisma?

M.C.: Reiau argumentul din carte – Culianu îşi făcuse din Eliade un maestru; în însăşi logica imitaţiei maestrului de către discipol intră un moment al depăşirii discipolatului, al independenţei, al despărţirii de maestru (de obicei după moartea acestuia). S-au adăugat, în cazul lui Culianu, revelaţiile (acceptate cu greu, după laborioase “eforturi hermeneutice” de a le demonstra falsitatea) că maestrul său avusese o orientare politică total opusă celei îmbrăţişate de el însuşi.

R.C.: Era Eliade, pentru Culianu, doar un maestru venerat şi imitat sau era şi maestrul contestat, datorită opţiunilor politice interbelice? Era Culianu înţelegător faţă de greşelile politice ale maestrului său?

M.C.: Era Culianu înţelegător faţă de greşelile politice ale maestrului? Cred că problema trebuie pusă altfel. Am încercat să explic acest lucru şi în carte. E vorba aici de o complicată iniţiere în istoria interzisă sau brutal manipulată de cenzura comunistă a României. Atît generaţia mea cît şi cea a lui Culianu a trebuit să treacă prin această penibilă iniţiere ca să afle cîte ceva despre despre trecutul ţării, mai ales despre cel care preceda instalarea regimului comunist (dar chiar şi trecutul acestuia devenea progresiv “secret de stat”, supus cum era unor permenente revizuiri). Insist asupra acestei “iniţieri” pentru că experienţa noastră e pe cale de a fi uitată – şi e probabil bine că va fi uitată. Mai întîi, ca şi mine de altfel, Culianu n-a ştiut de greşelile maestrului. O lectură atentă a tuturor – şi subliniez: a tuturor – volumelor publicate de Eliade nu dezvăluie aceste greşeli. Ele sunt vizibile doar în articolele publicate de Eliade în presă între 1936-1938, şi acestea nu puteau fi citite decît la Biblioteca Academiei, la Sala 3, a publicaţiilor interzise. Cînd s-a aflat de existenţa articolelor legionare ale lui Eliade – mai întîi prin citate şi referinţe indirecte – mulţi au fost total surprinşi şi chiar increduli. Să nu uităm de cenzura comunistă, de campaniile de informare/dezinformare lansate de organele ideologice din cînd în cînd, pentru compromiterea directă sau indirectă a unor adversari. Instinctual aproape, refuzai să crezi ce se afirma oficial, sau ceea ce semăna cumva cu poziţia oficială. Culianu a fost dintre aceia care au văzut, în dezvăluirile selective despre trecutul maestrului său iubit, o diversiune denigratoare bazată pe plastografie. A şi scris în sensul acesta. Abia mai tîrziu a recunoscut că documentele respective erau, de fapt, autentice – şi asta s-a întîmplat prin 1987, cînd manuscrisul masivei cărţi a lui Ricketts despre Eliade a început să circule şi “eliadiştii” din Occident au putut consulta, prin Ricketts, chiar fotocopiile textelor incriminate. Acum, în sfîrşit, aceste texte au fost publicate în România; ar fi fost preferabil ca ele să apară mult mai devreme, în 1988, cînd s-a pus problema publicării lor, cum am explicat în carte. Culianu n-a fost “înţelegător” faţă de aceste greşeli, în sensul de “trecere cu vederea”; din contra, a adoptat atitudinea istoricului serios, care încercă să restabilească cu imparţialitate adevărul, oricît ar fi acesta de neplăcut.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on September 26, 2009.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: