etică şi memorie

Etică şi memorie

În 2005, în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) am avut o dezbatere amplă, pornind de la un text propus de Ştefan Borbély şi intitulat Generaţii fără memorie (cu câţiva ani înainte, alte dezbateri din cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, abordaseă chestiunea generaţiilor tinere şi a memoriei legate de istoria recentă: eu, de pildă, am propus, în 2003, spre dezbatere conceptul de deprogramare a creierului, aplicat, simbolic, pentru românii trăitori în comunism; Sanda Cordoş a propus, în 2004, spre dezbatere ideea de rezistenţa prin cultură, pusă pe tapet din 1990 încoace). Textul interogativ Generaţii fără memorie era legat de o încercare de cuantificare fie şi doar simbolică a procentului în care generaţiile tinere sunt sau nu sunt neapărat interesate astăzi de recuperarea istoriei recente, de recuperarea trecutului României. Pornind de la acea dezbatere am început să discutăm despre chestiunea memoriei şi am aproximat o clasificare a acesteia: ce tip de memorie ar fi fezabilă, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei recente a ţării lor? Voi relua, parţial, argumentele mele din cadrul acelei dezbateri, aducând alte nuanţe în plus. Punctul de plecare a fost următorul: este evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Întrebarea pe care o puneam eu atunci şi o pun şi acum este următoarea: de ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă – pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linşaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare, care să conţină elemente de terapeutică socială, umană şi politică; şi mă gândesc aici mai ales la reacţiile studenţilor cu care am avut contact de-a lungul celor şase ani de când ţin un curs opţional despre Gulagul românesc; mă refer apoi şi la excursiile documentare pe care le fac în fiecare primăvară la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet. De fiecare dată studiez reacţiilor studenţilor, fiindcă acestea sunt variate şi nuanţate: emoţie, indiferenţă, repulsie, compasiune, solidaritate. În cadrul acestor excursii, în special la Memorialul de la Sighet, studenţii receptează adecvat din punct de vedere istoric şi intelectual-raţional informaţiile prezentate în muzeu şi manifestă măcar o minimă emoţionalitate la obiectele confecţionate de deţinuţii politici în închisori, întrucât acestea au un plus care le face ingurgitabile la nivel de memorie a suferinţei, anume aceste obiecte sunt tangibile. Studenţii care vizitează Memorialul de la Sighet sunt în ipostaza unor Toma Necredinciosul, drept care au nevoie să atingă “plăgile” şi “rănile” celor care au suferit, acestea fiind mai clar asumate prin intermediul respectivelor obiecte conservate din timpul detenţiei politice. Nu este indicat ca studenţilor să li se atragă atenţia că trebuie să empatizeze cu trecutul ţării lor, pentru că aşa ar fi moral sau pentru că ar fi necesară o emoţionalitate faţă de acest trecut. Emoţionalitatea, dacă există, şi ea există la Sighet, vine de la sine şi nu trebuie neapărat provocată. Am observat că unul dintre lucrurile care îi sensibilizează destul de mult, la Memorialul de la Sighet, este un săpun primit de o deţinută politică de la soţul ei, pe care acesta reuşise să-i scrijelească un „te iubesc”, astfel încât soţia lui, aflată în închisoare, să primească respectivul mesaj de dragoste. Am notat că mulţi dintre studenţii mei stăteau în jurul acelui săpun expus în vitrină, comentând cu emoţie şi uimire mesajul de dragoste scris pe el, ori chiar precizând: „De aşa ceva avem nevoie, de lucruri palpabile, de deţinuţi politici care să vină să ne povestească, oricât ar fi de simplă sau de terestră istoria lor, şi nu să ne ţină discursuri intelectualiste despre chestiunea suferinţei şi a memoriei”. Acel săpun nu fusese văzut de gardienii vigilenţi, fiindcă într-un astfel de caz ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de deţinuţi se asigurau că nu există mesaje subversive; or un “te iubesc” alcătuia un asemenea mesaj subversiv, neîngăduit. Bărbatul acela îi scrisese riscând enorm soţiei sale că ÎNCĂ o iubeşte. Era un gest esenţial, de memorie, de rezistenţă, de etică. Studenţii mei îmi mărturiseau că astfel de rămăşiţe ale memoriei îi captivează, că o astfel de etică îi interesează, astfel de obiecte, cruciuliţe confecţionate din os, dicţionare miniaturale, medalioane din os sau acest teribil săpun de dragoste, cum altfel să îl numesc? Există apoi o coloratură psihologică a memoriei recuperate şi de aceea vorbeam de o latură terapeutică a acesteia. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului şi din alt motiv. Eu îmi asum riscul ca studenţii să fie mai fascinaţi de Gherla, de Gherla actuală, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urmă ei înţeleg, însă, că Gherla este o închisoare vie adaptată la condiţiile de astăzi, axată pe deţinuţi de drept comun, iar celălalt spaţiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pildă, când rugăm autorităţile penitenciare să ne deschidă vechea Zarcă, sau ceea ce a mai rămas din Zarcă (aceasta nu mai este folosită astăzi, întrucât condiţiile sunt imunde; spaţiul acesta este plasat într-o subterană, conservată totuşi ca relicvă a vremurilor trecute) … comandantul ne spune întotdeauna: ”Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, întrucât Zarca nu mai este folosită”. ”Vreau să vadă cum arătau Gherla şi Sighetul în realitate (îl lămuresc eu pe comandantul Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vizita. Acolo, la Memorial, vor afla informaţii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la condiţiile propriu-zise de odinioară”. Ei bine, în spaţiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astăzi, mai există paturi ruginite, iar pe jos este apă, nămol, mizerie. Nici nu se poate coborî propriu-zis, doar de pe scările care duc la subsol se poate zări totul. Dar această ocheadă aruncată în subterana aceea imundă constituie tot o formă de a atinge suferinţa de odinioară a deţinuţilor politici şi de a avea acces măcar parţial la condiţiile teribile în care erau siliţi aceştia să trăiască şi să moară. Toţi studenţii conchid mai apoi: ”Noi n-am fi reuşit să supravieţuim în asemenea condiţii”. Eu le-am replicat însă întotdeauna altceva: ”Nu se ştie niciodată, până când nu veţi ajunge în asemenea condiţii să nu spuneţi că nu aţi fi supravieţuit, întrucât nu aveţi de unde să ştiţi.” În excursiile documentare pe care le fac esenţial, de asemenea, a fost faptul că o fostă deţinută precum Lucreţia Jurj participa alături de tineri la recuperarea memoriei şi istoriei. Din păcate Lucreţia Jurj a murit în 2004. Era o femeie simplă, dar senină şi generoasă, care îşi păstrase umorul. Ea povestea întotdeauna cu haz despre viaţa sa în munţi alături de luptătorii anticomunişti. Studenţii mei o întrebau: dar ce făceaţi dumneavoastră acolo, doamnă Lucreţia? Ce făceaţi între bărbaţii aceia? Lucreţia Jurj mersese împreună cu soţul ei în munţi, erau foarte tineri, proaspăt căsătoriţi; dacă ar fi fost arestată, ştia că ar fi fost în stare să cedeze sub tortură şi să spună locurile ascunzătorilor; şi atunci a fugit în munţi ca să fie cu soţul ei, dara fugit în munţi şi din loialitate faţă de luptătorii anticomunişti în general. Ceilalţi din grup au ezitat dacă să o primească sau nu. Fiindcă au considerat la început că o femeie încurcă. Până la urmă însă ea i-a convins pe bărbaţi să o lase să rămână. “Ce făceaţi acolo?” o întrebau studenţii mei pe Lucreţia Jurj. Iar ea răspundea întotdeauna: “eu curăţam armele”. “Şi altceva?” “Eu îi făceam pe acei bărbaţi să nu-şi piardă nădejdea”, mai spunea Lucreţia Jurj. Uneori, în aceste excursii documentare, studenţii se aşezau pe rând lângă Lucreţia Jurj şi stăteau la taifas şi o întrebau, făcând cu schimbul. Cursul teoretic pe care îl ţin despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor foşti deţinuţi politici care discută cu studenţii. Foştii deţinuţi politici îmi reproşează uneori: „De ce să vin să vorbesc în faţa studenţilor? Nu au decât să citească din cartea mea şi de acolo află tot”. Iar eu încerc să îi conving pe aceşti foşti deţinuţi politici că prezenţa lor în carne şi oase în faţa studenţilor este esenţială. De aceea le spun întotdeauna: „Veniţi să vă spuneţi povestea în faţa tinerilor. Simplu, nu sofisticat, nu le ţineţi teorii complicate. Povestiţi cum eraţi îmbrăcaţi, ce mâncaţi, ce discuţii aveaţi în celulă, dacă aţi fost bătut cum vă băteau, lucruri foarte simple. Câte ore dormeaţi, cum era pătura cu care vă acopereaţi, ce purtaţi în picioare, ce boli aveaţi, dacă aţi încercat să păcăliţi gardienii şi autorităţile, lucruri de genul acesta.” Ascultând astfel de mărturii în direct, studenţii au acces la un fel de atingere, de palpabilitate credibilă, veridică a suferinţei. Pe lângă partea teoretică pe care le-o predau, cursul meu despre Gulagul românesc se axează pe discuţii-dezbatere-seminarii propriu-zise despre anumite cărţi intrate deja în conştiinţa publică. Este vorba despre Gherla de Paul Goma, Evadarea tăcută de Lena Constante, despre cartea Adrianei Georgescu La început a fost sfârşitul, despre Steinhardt atât cât este mărturie despre puşcăria politică în Jurnalul fericirii, despre Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, despre 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean de Aniţa Nandriş-Cudla. Şi mai ales despre Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, adevărata saga a detenţiei, echivalentă, păstrând proporţiile, cu Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljeniţîn. Mai sunt, fireşte, destule alte cărţi care intră în joc. Unii mărturisitori au rezistat mai bine, alţii mai puţin bine, dar aproape toţi au fost victime. Ceea ce discutăm, însă, este felul în care ei au rezistat, cum şi cât au rezistat, felul în care unii dintre ei au cedat (dacă au cedat). Discutăm mai ales despre ce a însemnat suferinţa. Mulţi studenţi spun: „E foarte greu pentru noi să înţelegem cum au fost bătuţi acei oameni, cum trebuiau să se umilească pentru un vârf de ţigară, cum erau batjocoriţi etc.” În discuţiile pe cărţile menţionate anterior am avut adesea polemici – mi-aduc aminte de o generaţie de acum câţiva ani (de prin 2003), când am polemizat acut pe mărturia discutabilă a lui Constantin Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru; seminarul se terminase de mult (temporal vorbind, expirase), era târziu, dar studenţii nu voiau să plece, stăteau acolo şi polemizau, deşi depăşisem timpul alocat cursului şi seminarului. Nu voiau să plece, trebuiau să rezolve cumva problema şi dilema, să se încheie polemica, ceea ce era un semn foarte bun pentru mine ca dascăl. Era semn că reacţionau extraordinar la ideea de memorie etică. Pentru că ei nu voiau să se ducă la discotecă sau în bar, ci voiau să termine discuţia pe cartea respectivă, ca să ştie ei înşişi cum rămâne cu problema memoriei, a eticii, a responsabilităţii în faţa istoriei şi nu numai. Chestiunea legată de clasificarea memoriei şi de căutarea unei memorii adecvate pentru a calibra util şi moral trecutul recent (în conştiinţa tinerilor) este adesea discutată şi de analiştii Gulagului românesc, în special de istorici. Care ar fi modalitatea cea mai adecvată pentru a avea un fel de recuperare, chiar şi terapeutică, a istoriei recente româneşti? Majoritatea istoricilor mizează pe explicitarea unei memorii a suferinţei. Şi eu mizez tot pe o astfel de memorie (a se vedea volumul Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Polirom, 2005). Există, însă, şi alte perspective sau opţiuni. Mă refer, de pildă, la cei patru autori (este vorba despre Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) ai volumelor Explorări în comunismul românesc, dar mai ales ai cărţii O lume dispărută. Dacă în Explorări…, aceştia mizează pe o memorie ironică dar informaţională (deconstruind comunismul prin intermediul miturilor şi submiturilor sale), în volumul experimental O lume dispărută ei mizează pe o memorie îmblânzită. Şi, trebuie să recunosc, că ei, cei patru autori, au succes la tineri cu această soluţie a lor, a memoriei îmblânzite legate de comunism. Ştefan Borbély, cel despre care am vorbit la începutul acestui text şi care a propus spre dezbatere în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) un text despre Generaţii fără memorie (cu referire strictă la cei foarte tineri din România) este sceptic şi spune că avem, poate, de-a face cu generaţii care nu mai vor să îşi recupereze trecutul recent. Generaţii care nu mai doresc să li se inculce ori să li se impună o memorie a suferinţei. Generaţii care, în general, nu mai vor să ştie ce a fost acela comunism şi care au fost ororile create de respectivul ism. Eu cred, însă, că noi, analiştii fenomenului cu pricina, trebuie să căutăm o soluţie amiabilă şi să concretizăm o memorie funcţionabilă, astfel încât aceasta să fie acceptată (şi nu respinsă ca fiind tendenţioasă, tezistă, etc.) de cei tineri. Este singura soluţie validă ca ei să fie dispuşi să recupereze şi să îşi asume trecutul recent al ţării în care trăiesc (sau mai exact în care s-a nimerit să se nască şi să trăiască). Cred că tipul de memorie care i-ar putea face pe cei tineri să fie receptivi ar fi în primul rând o memorie a rezistenţei, întrucât aceasta ar putea constitui mai clar şi mai exact un suport pentru ideea concretă de memorie etică. Există, deci, nu doar o memorie a suferinţei, ci şi una a rezistenţei şi a supravieţuirii decente ori chiar eroice, în condiţii extreme, la limită. Şi aici intră rezistenţa în închisori şi lagăre, dar intră mai ales rezistenţa anticomunistă din munţii României, chiar dacă ea a fost practicată numai de câteva sute de oameni care au purtat arme şi au trăit în munţi, luptând defensive, de fapt. Au fost zeci de mii de ţărani care i-au ajutat pe aceşti luptători anticomunişti în munţi, ţărani care au fost arestaţi şi schingiuţi pentru ajutorul pe care l-au dat fugarilor. Există apoi, tot la capitolul memoriei rezistenţei, mişcările anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeauşiste de fapt, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mişcarea Goma şi greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor braşoveni din 1987, fenomenul dizidenţei din 1970 până în 1989; să nu uit de ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării (1948-1962), despre care la noi se ştie foarte puţin, mulţi dintre aceşti ţărani fiind aruncaţi în lagăre şi închisori. Ceea ce le explic studenţilor şi ei înţeleg şi acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând aceste chestiuni, despre o memorie furioasă, colerică, ci de o memorie recuperatoare, inclusiv cu valoare terapeutică. Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă şi transmisibilă mai departe? Când am propus excursiile documentare la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet, Ovidiu Pecican, istoric şi prieten cu mine din vremea studenţiei, m-a întrebat în ce măsură aceste excursii nu sunt un echivalent al celor realizate odinioară de comunişti la închisoarea Doftana, unde elevii erau duşi cu de-a sila să vadă respectiva închisoare, mitizată de autorităţi. Contra-argumentele mele au fost următoarele: excursiile documentare la Gherla şi Sighet au fost întotdeauna opţionale, s-a participat la ele numai dacă a existat dorinţă în acest sens; în plus, nu am stipulat ca fiind obligatoriu că studentul care participă la aceste excursii documentare să şi frecventeze cursul despre Gulagul românesc. Şi aceasta chestiune a fost tot opţională. Desigur, ar fi ipocrit să nu admit că respectivele excursii puteau fi o formă de captatio benevolentiae faţă de studenţii mei, dar una minoră, nu majoră.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on June 17, 2009.

8 Responses to “etică şi memorie”

  1. care ar fi utilitatea recuperarii unei memorii a suferintei?

  2. suntem profesionisti daca ne asumam si cunoastem propria istorie…

  3. Avem nevoie de aceste adevaruri fie si doar pentru ca fabulatii ca cele din acest interviu: http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-6767836-interviu-andreea-ionescu-profesoara-canada-realizat-foarte-rapid-vestul-realitate-nu-era-nici-departe-vestul-care-pictase-mama-mea.htm sa inceteze sa mai circule. Personal tind sa cred ca sunt suficienti tineri care ar primi bucurosi amintirile celor care au trait acele vremuri. Dar poate parintii lor nu erau dispusi sa deschida valvele memoriei, multi dintre ei nu mai folosesc cartile pentru documentare iar disidentii si opozantii nu scriu bloguri. Ramane sa scrieti dvs., si Vladimir Tismaneanu, si Teodorescu pentru perioada Europa Libera, si altii care stiu si vor sa spuna mai departe.

  4. ”Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, întrucât Zarca nu mai este folosită”: cum aţi putut rata îmsuşi tâlcul memoriei? Fiecare celulă a memoriei este închisă cu cheia propriei paradigme. Cum, altfel, amnezia primei copilării; cum, în general, mutaţia epică? Uităm, înainte de toate, formula de memorare (şi înţelegere) şi, ca o consecinţă, evenimentele, indiferent dacă-s plăcute sau ne. Incapabili să tălmăcim codurile de memorizare, noi suntem neputincioşi, superficiali şi ingraţi, nu tineretul.

    • intrebarea mea era strategica si fals-naiva tocmai ca sa aflu mecanismul demersului studentilor mei si sa il putem discuta impreuna.
      drept care comentariul dvs. este malformator si rau intentionat.

      • Am spus “noi suntem neputincioşi”, inculpându-mă şi mai puţin reproşându-vă. Mai exact, percepţia noastră asupra înţelegerii şi memorizării mu acceptă cortina incomunicării ca uşe ferecată (de Zarcă) între mentalităţi – firească, omenească. Codate diferit, generaţiile memorizează şi îşi amintesc diferit; comunică numai dacă-s tălmăcite sau devin temniţe una pentru alta.(Nu trăiţi senzaţia de întemniţare în mijlocul vorbitorilor unei limbi pe care nu o cunoaşteţi?) Acesta este disconfortul stânjenitor care-i determină pe cei mai mulţi tineri să nu mai afle, codul paradigmei lor des-amnezice nepermiţându-le decât torturant. Nu, nu este literatură: tatăl meu n-a scos nici un cuvânt despre cele suferite la stuf; însumi n-am acceptat să-i torturez fiului meu sufletul pentru câte am pătimit ca fiu al tatălui meu. Deşi visul oricărui puşcăriaş e s-o pună, liber, pe nevastă-sa măcar câteva zile să mănânce turtoi.

  5. Cred că mai am câte un exemplar, din revista Amfitrion, dedicate, sub coordonarea mea, domnilor Paul Goma şi Mihai Buracu. Ştiindu-mi adresa şi, dacă le doriţi…

  6. Am descoperit din intamplare interviul dvs. de la emisiunea Profesionistii.M-a convins discursul rational,logic si riguros argumentat,intelectual si etic .Pt mine sunteti o adevarata inspiratie si de-abia astept sa va citesc cartile.
    Va multumesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: