Dosariada

Vinovăţie şi sancţiuni: penală, lustrală, morală

– în ţarcul Dosariadei –

Afacerea Dosariada riscă să fie şi să rămână o cacealma atâta timp cât vinovaţii de gradul I, din timpul comunismului (adică ofiţerii de Securitate angrenaţi concret în funcţionarea Poliţiei Politice, aparatcikii implicaţi în “bunul mers” al aceleiaşi instituţii, înalţii activişti de Partid) nu sunt primii daţi în vileag, rolul de ţapi ispăşitori (deşi vinovăţia acestora este reală, dar de grad secund) fiind materializat prin indicarea foştilor informatori. Una dintre primele chestiuni logice ar fi consultarea şi aplicarea Codului Penal, pentru a departaja juridic categoriile foarte nuanţate de colaboratori din şi cu Securitatea. În cele ce urmează, voi schiţa o posibilă ierarhie a gradelor de vinovăţie şi a modurilor în care ar putea fi sancţionate acestea.

Primul grad de vinovăţie ar fi reprezentat de membrii fostului aparat de represiune care au ameninţat, intimidat, batojocorit, maltratat, torturat ori chiar ucis: este limpede că aceştia se cuvin a fi chemaţi în instanţă pentru a da socoteală în privinţa vinovăţiei lor concrete. Lor li se adaugă colaboratorii multi-instituţionali ai fostei Securităţi care au participat de facto la privarea de libertate şi la detenţia unor prizonieri de conştiinţă. Cel mai pregnant exemplu pentru aceşti colaboratori ai torţionarilor ar fi, de pildă, medicii psihiatri care au semnat documente prin care protestatari la adresa regimului Ceauşescu (dau aici doar exemplul lui Vasile Paraschiv şi al altor membri ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii, care se opunea Sindicatului comunist), au fost închişi în azile psihiatrice şi supuşi unui regim farmaceutic abuziv (ori chiar şocurilor electrice), pentru a-şi pierde minţile şi a renunţa la protestul lor. În acest caz s-a încercat chiar o formă concretă de spălare a creierului! Toţi aceşti torţionari trebuie sancţionaţi penal, pentru a despărţi radical apele între negru şi alb, între culpă şi inocenţă.

Al doilea grad de vinovăţie ar fi ilustrat de foştii colaboratori ai Securităţii care, zeloşi, au turnat, calomniat şi poate chiar au catalizat arestarea ori maltratarea unor oameni de către Securitate. Într-o fostă ţară comunistă din Est (RDG) s-a declanşat un adevărat scandal atunci când o celebră scriitoare a fost deconspirată ca informatoare STASI, colaborarea acesteia ducând, printre altele, la distrugerea vieţii unui om care a făcut închisoare politică din pricina ei. După aflarea adevărului, numai şi numai victima a fost cea care a împiedicat pedepsirea juridică a celebrei scriitoare, lăsând-o pur şi simplu pe aceasta sub lupa oprobriului public.

Alături de cei zeloşi, există apoi mercenarii, cei care au turnat pentru a obţine avantaje materiale din delaţiunea lor: o locuinţă mai bună ori pur şi simplu bani (a se vedea chitanţele care există în dosarele CNSAS ale unor astfel de oameni). Dacă este să dau un exemplu, amintesc aici un personaj literar, pe Aloizi Mogarîci din romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov, care a informat NKVD-ul despre romanul “mistic şi antirevoluţionar” al Maestrului, axat pe figurile lui Yeshua (Iisus) şi Pilat din Pont. Prin turnătoria sa, Aloizi Mogarîci urmărea să obţină locuinţa moscovită a Maestrului, ceea ce s-a şi întâmplat. Şi acest tip de informatori de genul lui Aloizi Mogarîci, dacă delaţiunea lor a vătămat în vreun fel o persoană, se cuvin a fi taxaţi penal.

Până aici am vorbit, prin urmare, despre penalitate şi juridic. Să tragem linia şi să trecem la o altă nuanţă de sancţionare a celor vinovaţi. Ce ar trebui să se întâmple cu parlamentarii ori membrii guvernului ori alţi şefi de instituţii publice (ierarhii ortodocşi nu trebuie uitaţi nici ei, tocmai întrucât cazul lor este strident inclusiv din punct de vedere … religios) care au colaborat ca informatori cu Securitatea, din varii motive, chiar dacă turnătoria lor nu a declanşat o catastrofă ori măcar privarea de libertate a cuiva? Evident, ei se cuvin a fi lustraţi. Sancţionarea are, în acest caz, strict un caracter lustral. Aceştia nu pot fi taxaţi penal, nici profesional, ci doar politic şi administrativ. Ar fi greşit să se înţeleagă că este vorba despre epurare. Epurările procesate de comunişti, de pildă, aveau un scop foarte clar: anihilarea ori chiar lichidarea oricui nu era comunist. În cazul de acum, lustraţia are un scop etic şi igienizator-terapeutic: ea nu urmăreşte anihilarea vreunei persoane, ci doar sancţionarea acesteia la nivel moral şi politic – ai fost informator al Securităţii, atunci se cuvine să nu faci parte din structurile politice şi administrative (la nivel ierarhic) actuale. De ce? Ca să te purifici de culpa ta, şi nu în ultimul rând, ca să laşi pe alţii mai curaţi şi mai adecvaţi moral să acceadă la structurile Puterii pe care să o reprezinte emblematic.

Există, însă, şi o categorie neclară în ierarhia aceasta a vinovăţiei şi colaborării cu Securitatea: ce ar trebui făcut (penal, lustral, moral) cu cei ce intră în tipologia persoanelor de sprijin ale Securităţii, care mediau între securişti şi informatori? Sau cu rezidenţii care îşi ofereau locuinţele pentru întâlnirile ori şedinţele de delaţiune dintre securişti şi informatori? Persoanele de sprijin şi rezidenţii nu aveau neapărat un angajament de informator, dar ei nu erau mai puţin culpabili decât informatorii ori chiar decât angajaţii Securităţii care racolau informatorii.

Putem trage, în acest punct, linie sub al doilea grad de vinovăţie. Şi cu aceasta ajungem la a treia categorie – a informatorilor propriu-zişi, cu toate nuanţele lor, fie că au colaborat din fanatism şi zel, de bună voie şi din interes, din oportunism şi laşitate ori fiindcă au fost constrânşi şi ameninţaţi. Dacă vreunii dintre aceştia au provocat, prin delaţiunea lor, daune materiale, fizice sau psihologice, ei trebuie să răspundă inclusiv penal. Cei care au turnat ”benign”, obligaţi fiind să dea declaraţii şi informări, fără să fie însă cauza (prin delaţiune) a începutului urmării şi persecutării celor turnaţi, ar trebui să sufere fie o pedeapsă administrativă (lustraţia), în cazul în care deţin funcţii politice, fie morală, atunci când nu ocupă asemenea poziţii publice. Am spus-o şi cu alt prilej, o repet: vinovăţia acestora din urmă nu poate fi trecută cu vederea, întrucât este reală şi ruşinoasă, dar ea este cea de pe urmă între gradele de vinovăţie stabilite până aici. De aceea, aceşti informatori care nu ocupă funcţii publice nu pot fi sancţionaţi decât moral. Oprobriul public este un tribunal destul de consistent şi pregnant în ceea ce-i priveşte. Oprobriul public şi propria lor conştiinţă.

Amestecul acesta de vinovăţii şi nuanţe prea rar diferenţiate în mass media (din pricina spectaculosului pripit şi a picanteriilor politice pe care mizează aceasta) a făcut, în ultima vreme, ca aerul Dosariadei să fie mai degrabă unul sulfuros şi aburitor. Bănuieli şi suspiciuni neavenite (pe lângă unele deconspirări reale şi tranşante) au lansat în agora de la noi nume de marcă doar pentru a le murdări calomnios. Jurnalişti instigaţi de diverse alte interese decât cel moral sau neprofesionişti fără discernământ nu s-au sfiit să mânjească oportunist sau gratuit onoarea unor oameni. Iar dezonoarea a dat târcoale pe la uşi doar ca să fie confecţionat un cenuşiu aluvionar, fără balanţa justă a adevărului şi a minciunii. O parte din mass media pare chiar doritoare să unifice culpele într-o magmă amorfă din care să reiasă ceva ce este pus continuu şi insidios pe tapet din 1990 încoace: că toţi am fost vinovaţi în comunism, că toată lumea a colaborat (Ion Iliescu, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor cu siguranţă se amuză în destule cazuri de cacealmaua presei şi de hibrizii experimentali obţinuţi în urma Dosariadei).

Or, lucrurile nu stau deloc aşa. A existat, adevărat, un colaboraţionsim pasiv, dar acesta nu poate fi cuantificat şi contabilizat şi nu prea are cum să fie sancţionat decât de propria conştiinţă a fiecăruia (atât cât mai funcţionează aceasta). Ceea ce trebuie să facă, însă, un stat democratic şi sănătos moral (sau în curs de însănătoşire) este să sancţioneze colaboraţionismul activ. Acest deziderat ar trebui să alcătuiască nucleul Dosariadei, într-o ierarhie a culpelor, limpede şi stratificată. Şi supusă rigorilor Codului Penal, acolo unde este cazul. Apoi, de-abia, urmează lustraţia, ca sancţiune administrativă, şi oprobriul moral, ca sancţiune aplicată de opinia publică, dar şi de propria conştiinţă, în cazul celor care se căiesc deschis.

(din volumul Năravuri româneşti – texte de atitudine, Iaşi, Editura Polirom, 2007)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on October 31, 2008.

2 Responses to “Dosariada”

  1. Cînd nişte criminali comunişti concreţi ajung să fie condamnaţi, apar o mulţime de glasuri, inclusiv “anticomuniste”, care deplîng faptul. Vezi cazul recent al generalilor Chiţac şi Stănculescu.
    Altminteri, intelighenţiei româneşti îi place să ducă lupte abstracte cu comunismul.
    Cu Codul Penal oricum nu cred că se mai poate face ceva – faptele s-au prescris.

  2. da, cam asa stau lucrurile…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: