Industria securista (2)

Industria securistă (2)

În Moştenitorii Securităţii, Marius Oprea este un justiţiar impetuos şi tenace (dotat, însă, şi cu umor), interesat de destinul securiştilor, activiştilor fostului PCR şi informatorilor aruncaţi în malaxorul postcomunismului românesc. El realizează un portret antropologic al securistului: şi asupra acestuia s-a aplicat în comunism strategia de inculcare şi implementare a omului nou, prin asfixiere şi bombardare politico-ideologică; un al doilea element a fost cultivarea în securişti a unei loialităţi pavloviene, mecanice, faţă de regimul comunist; în al treilea rând, securistul generic a fost marcat psihologic de posibilitatea de a deveni el însuşi un hăituit în teritoriul fricii care domina în sistemul comunist: securistul era consacrat ca instaurator al terorii, dar putea să devină, dacă greşea, şi o victimă (deşi acest lucru s-a întâmplat foarte rar, de obicei securistul reprofilându-se şi adaptându-se din mers după stăpânii săi). A patra componentă deloc de neglijat era mercenariatul său catalizat de avantajele financiare ale slujbei asumate. Ascensiunea ori decăderea securiştilor depindea şi de dinamica internă a structurii funcţionale a Securităţii, dar mai ales de lupta pentru putere din diversele etape ale comunismului românesc. Marius Oprea constată că omul nou nu a prins rădăcini în securistul generic: acesta a mimat a fi om nou (din parvenitism şi instinct de conservare); pragmatic, securistul generic era lipsit de scrupule şi, deci, adaptabil inclusiv într-un alt sistem politic decât comunismul. Tranziţia românească a dovedit cu prisosinţă acest lucru.

În decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, securiştii au fost, mulţi dintre ei, alarmaţi iniţial, aşteptându-se la represalii; dar începutul anului 1990 i-a înseninat pe deplin, indicându-le care va fi noua lor ocupaţie: echipa lui Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale aveau nevoie de fosta Securitate pentru a contracara acţiunea partidelor istorice şi doleanţele anticomuniste ale societăţii civile. Singurii antrenaţi să facă faţă acestei situaţii erau securiştii; sau cum spune autorul Moştenitorilor Securităţii: “dilema profesională a securiştilor faţă cu democraţia a fost de scurtă durată”. Marius Oprea este decis să spulbere orice îndoială în privinţa Securităţii: nu a existat niciodată o Securitate bună, care să fi compensat underground Securitatea rea; Securitatea a fost întotdeauna şi exclusiv un instrument de teroare şi supraveghere punitivă asupra populaţiei, fiind aservită complet dictaturii comuniste. Mitul unei posibile Securităţi bune (sau patriotice) a fost confecţionat chiar de Securitate. Nu presupusa (falsa) Securitate bună a fost vărsată în Serviciul Român de Informaţii, ci Securitatea propriu-zisă, ca şi corp logistic (şi nu numai) al fostei poliţii secrete a regimului comunist. Dacă în prima a etapă (perioada Dej), Securitatea practicase terorismul de stat, în cea de-a doua etapă (perioada Ceauşescu) se specializase pe “gestionarea fricii”. Cum avea să se comporte respectiva instituţie în postcomunismul românesc?

În 22 decembrie 1989, Securitatea avea un efectiv de 15.312 angajaţi (inclusiv civili); trupele de securitate cuprindeau 23.370 de membri; iar numărul informatorilor era de 400.000. Demonstraţia lui Marius Oprea mizează pe ideea că tranziţia şi presupusa democraţie au cosmetizat Securitatea, dar nu au schimbat metodele şi strategia acesteia. S-a schimbat doar agenda de lucru. De aceea, un segment central al cărţii lui Marius Oprea îl reprezintă prezentarea detaliată a reciclării, în postcomunism, a celor mai importanţi ofiţeri din fosta Securitate, din varii Direcţii şi Unităţi. Lista este lungă (aducând pe alocuri cu un roman de capă şi spadă) şi poate fi parcursă ca un fel de dicţionar “profesional”. Concluzia fatală este aceea că majoritatea ofiţerilor de rang înalt din Securitate au intrat în structurile politico-administrative ale României postcomuniste sau au devenit oameni de afaceri. Fosta Securitate funcţionează actualmente recondiţionată facial, dar structura ei a rămas una de tip mafiotic, nociv. Printre altele, Securitatea s-a privatizat: pulverizarea membrilor ei nu a însemnat dispariţia structurii de bază, ci elasticizarea acestei structuri cu picioare lungi de păianjen sau caracatiţă.

Marius Oprea accentuează rolul lui Ion Iliescu de coagulator al Securităţii reprofilate în postcomunism: Serviciul Dezinformare a lucrat meticulos în 1990 în folosul FSN şi al lui Ion Iliescu. Reactivaţi, foştii securişti au înţeles că nu mai este necesar să se căiască: mercenariatul şi cameleonismul care le erau specifice le-au permis nu doar supravieţuirea, ci chiar înregimentarea în noua putere postcomunistă. Astfel, casele conspirative ale fostei Securităţi au început să fie refolosite încă din ianuarie 1990. “Actorul-guerillero” Gelu Voican-Voiculescu s-a implicat şi el în regruparea fostei Securităţi, considerând că membrii acesteia sunt performanţi. Marius Oprea pedalează pe ideea că Securitatea a fost nu doar machiată şi coafată în 1990, ci de-a dreptul clonată, noua Putere apelând la serviciile sale mai întâi neoficial, apoi oficial, prin înfiinţarea la 24 martie 1990 a SRI (iar înainte de SRI, prin înfiinţarea la 1 februarie 1990 a Direcţiei de pază a obiectivelor de interes politic, alcătuită din fosta unitate de elită din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti).

Care au fost principalele acţiuni ale fostei Securităţi regrupate în 1990? Mai întâi macularea Opoziţiei prin dezinformări ritualice (de pildă, fabricarea unor manifeste legionare puse în cârca PNŢCD şi PNL), catalizarea şi instrumentarea înfruntărilor sângeroase de la Târgu Mureş (din martie 1990), ziua de 13 iunie (confecţionată ca “rebeliune legionară”) şi mineriada aferentă. Anul 1991 este memorabil, apoi, datorită scandalului Berevoieşti, SRI procedând intenţionat la distrugerea programatică a arhivelor fostei Securităţi, respectiv a 7 tone de documente secrete.

Foarte adecvată este clasificarea moştenitorilor Securităţii, aşa cum o face Marius Oprea, în trei categorii: 1. securiştii care din 1990 au devenit politicieni ori oameni de afaceri; 2. carieriştii care au devenit şefi ai unor puternice structuri de informaţii; 3. “pensionarii” sau “fraierii” care s-au retras din activitatea informativă, au decăzut din structurile securiste ori s-au reprofilat pe activităţi cotidiene mărunte.

O altă funcţie a foştilor securişti în postcomunism a fost devalizarea sistemului bancar din România. O amplă grupare de securişti şi-a găsit matca în Gelsor (firma de afaceri mobiliare a lui Sorin Ovidiu Vântu) în cadrul căreia s-au utilizat mijloace de spionaj economic, după cum precizează Marius Oprea. Securiştii de aici s-au ocupat de culegerea de informaţii pentru şantajarea, compromiterea, racolarea sau influenţarea unor oameni politici ori lideri economici şi financiari. Unităţile specializate odinioară în comerţ exterior nu au şomat nici ele, ci s-au implicat în exporturi oneroase şi contrabandă (este prezentat în detaliu cazul CRESCENT) ori au chiar dat naştere unui partid: PUR! Atentatele din 11 septembrie 2001 au constituit pentru regimul Iliescu din mandatul 2000-2004 un pretext pentru a reactiva un nou val de foşti securişti, prezentaţi ca strategi în lupta contra terorismului!

Concluzia lui Marius Oprea este aceea că Securitatea constituie astăzi a cincea putere în România postcomunistă: cam 10.000 de indivizi (foşti securişti şi oamenii lor de legătură) controlează ţara în mod variat: politic, economic, financiar. Moştenitorii Securităţii este o carte terifiantă, pentru că seamănă cu un thriller: atâta doar că nimic nu este inventat şi acest lucru frisonează.

În România comunistă nu a existat doar industria siderurgică ori minieră (pe lângă multe altele), ci şi industria securistă a cărei putere de reverberare s-a extins şi în postcomunism. Povestea acestei industrii securiste o sintetizează Marius Oprea în cartea sa, cu inteligenţă, curaj nebun şi pertinenţă.

(fragment din volumul Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on April 17, 2008.

2 Responses to “Industria securista (2)”

  1. dar… erati pe alt blog, in alta parte, departe…

  2. si mai functionez in continuare pe blogul cu pricina, chiar daca este de alt soi (mult mai zglobiu si nastrusnic decit acesta)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: