Presedintii Romaniei – ipoteza de lucru

De 4 x “escu”

Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu

M-am născut pe ultima sută de metri a regimului Gheorghiu-Dej şi am trăit viaţa mea conştientă de până acum sub patru regimuri tutelate de preşedinţi al căror nume se termina în “escu”. Să fie o onomastică specifică pentru România? m-am chestionat retoric la un moment dat. Să fi avut România vocaţia în “escu” pentru cei patru preşedinţi? (Cititorul trebuie să fie prevenit ironic că în acest text nu va fi vorba şi despre Andreea Esca, că, adică, nu voi trata şi femininul lui “escu”.) De ce preşedinţii de după Gheorghiu-Dej nu au avut un nume care să se fi terminat în “vici” sau “anu”, terminaţii la fel de frecvent întâlnite în limba română ca şi “escu”?

Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu – îi leagă ceva pe aceşti patru preşedinţi ai României? Temperamental sunt diferiţi, la fel ca instinct şi prestaţie politice; dar ceva îi leagă totuşi decisiv: formarea şi maturizarea lor în cadrul comunismului. Acesta este motivul pentru care îi pun împreună şi acesta este lucrul pe care cei patru îl împărtăşesc, chiar dacă nu doresc. Dacă, într-un viitor nebulos, vom avea în sfârşit şi un preşedinte care să nu se fi format în comunism, atunci şirul celor patru va fi în sfârşit mai limpede delimitat. Portretul succint pe care li-l voi face, în cele ce urmează, nu se doreşte a fi un pamflet, ci o privire de insectar; ca entomolog simbolic (adică analist al mentalităţilor) îmi îngădui acest fapt, încercând astfel să prind în insectar şi o istorie a României, prin prisma celor patru preşedinţi, din 1965 până în 2005.

Pe fondul sfârşitului de regim Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu părea să fie un urmaş promiţător, chiar dacă existau şi alte nume puse în joc. Că a fost vorba de manevre de culise (viitorul dictator fiind sprijinit de câţiva aparatciki amăgiţi de anti-sovietismul său) sau de un mini-puci camuflat pe care el însuşi l-a dat spre a prelua puterea, cercetătorii biografiei sale politice au speculat în fel şi chip ambele variante. În orice caz, momentul său de glorie l-a constituit micul sau marele gest de neaservire faţă de URSS, în 1968; dar gloria sa era găunoasă, de fapt – viclenia ţărănească a lui Ceauşescu l-a făcut să ştie cum să atragă atenţia străinătăţii asupra lui, în timp ce, după paravan, îşi pregătea cultul personalităţii. Rudimentar, grandoman, avid de putere, narcisiac şi, de la un punct, autist în a nu mai pricepe nimic din ţara al cărei lider era, Ceauşescu a sfârşit prin a fi împuşcat după un proces-mascaradă, neo-stalinist, pe măsura neo-stalinismului său de dictator. Nu înseamnă că a fost corect ca lucrurile să ia această turnură, ci doar că Ceauşescu a fost lichidat exact în formula pe care, în libertate, o tutela el însuşi. Ca dictator fusese lipsit de scrupule, tribal, maladiv de ambiţios; a fost demonizat de mentalul colectiv şi comparat cu tot soiul de alte figuri sângeroase din istoria omenirii. Or, nu era nevoie de aşa ceva, întrucât prestaţia lui fusese îndeajuns de sumbră şi violentă, din pricina caracterului său sanguinar şi primitiv.

În ce-l priveşte pe Ion Iliescu, numele acestuia, ca posibil urmaş pro-gorbaciovist al lui Ceauşescu, a început să circule de prin 1987: Iliescu era proiectat ca fiind comunistul progresist, antistalinist (dar leninist); el ar fi fost adecvat, probabil, într-o Românie perestroikistă, dar nu în România anticomunistă din şi de după decembrie 1989. Constanţa regimului tutelat de Ion Iliescu a fost nemernicia: Iliescu a moştenit de la Ceauşescu aviditatea de putere şi a făcut tot ce a putut ca să suprime vocile disidente sau opozante din presupusul postcomunism românesc. Lecţia sa absolută de execuţie publică a opozanţilor o reprezintă zilele 13-15 iunie 1990, pentru care Iliescru ar trebui nu doar blamat, ci adus în justiţie şi pedepsit măcar simbolic, dacă altfel nu este posibil (din pricina invocatei sale senectuţi şi a stării de sănătate precare). Meritul său în decembrie 1989 nu este real, ci confecţionat: Ion Iliescu a fost propulsat de diferite grupuri de interese ca să preia puterea şi a făcut-o ca atare, cu abilitate, profitând de tumultul şi anarhia evenimentelor din decembrie 1989. În momentul respectiv, nemernicia sa nu a fost vizibilă, dar ea a devenit frapantă la începutul anului 1990, când nu a mai fost nici o îndoială că Ion Iliescu nu este preşedintele luminat de care avea nevoie România. Ambiţios, cameleonic, ipocrit, rigid şi cu discurs anchilozat în clişee, Ion Iliescu nu avea cum să fie preşedintele potrivit pentru noua Românie postcomunistă. Era un om politic al vechiului regim, care încerca să se adapteze şi nu reuşea. Drept care reacţiona coleric atunci când era contestat. Dar mai ales era un personaj politic profund legat de URSS: or, românii tocmai de sovietici şi de invaziile acestora voiau să se despartă pentru totdeauna.

De la Iliescu la Emil Constantinescu trecerea se face printr-o cacofonie intenţionată care există şi în subtitlul acestui text. Constanţa regimului Constantinescu a fost mediocritatea. Emil Constantinescu a avut, în 1996, o campanie prezidenţială destul de competitivă şi a fost creditat ca atare de populaţie, dar prestaţia sa ulterioară, ca preşedinte, a fost palidă şi pasivă. Nu a făcut, de pildă, nimic pentru inculparea vinovaţilor în cazul mineriadei din iunie 1990, din pricina coaliţiei politice în care era angrenat, între 1996-2000, şi Petre Roman (unul din cei vizaţi, ca eminenţă cenuşie, în iunie 1990). Spre deosebire de ceilalţi doi preşedinţi dinaintea sa, al căror nume se termina în “escu”, Constantinescu nu a fost incorect şi nici grandoman. I-a lipsit şi ambiţia care, în acest caz, ar fi prins, poate, bine. Nu a dorit puterea cu orice preţ şi, din pricina aceasta, a şi pierdut-o, fiind catalogat ca laş şi caraghios atunci când s-a retras din cursa pentru prezidenţiale în 2000. Calitatea sa principală a fost decenţa, dar ea nu i-a folosit la nimic. Pentru că gustul lăsat în continuare de regimul său este, cum spuneam, acela al unei mediocrităţi păstoase.

Şi iată-l acum pe Traian Băsescu, un preşedinte căruia îi place să fie şi să pozeze în viril politic. Voluntarist, ambiţios, populist; dar şi gafeur. Nărăvaş, adică având o personalitate accentuată. Ignorant în multe privinţe. Lipsit adesea de maniere. Grobian. Băsescu vrea să fie viu şi activ, nu pasiv şi mortificat. S-ar putea spune chiar că ar cocheta cu o alură macho din punct de vedere politic, afişând o masculinitate care să dea încredere “boborului” (preşedintele Băsescu nu este misogin, dimpotrivă, chiar are predilecţie pentru figuri feminine riscante, pe post de halou înconjurător la nivel de reprezentanţă publică). Poreclit “CIA-istul”, îi convine probabil această poreclă, întrucât ea îl opune “kaghebistului” (cum fusese poreclit, la rândul său) Ion Iliescu, vizând o cu totul altă axă politică decât cea preferată de primul preşedinte postcomunist al României. Traian Băsescu nu este Havel cel atât de râvnit de români prin 1990, dar nici nu vrea să fie aşa ceva. Nu este nici un individ care să nu fi avut nimic de-a face cu regimul comunist, întrucât a fost om al sistemului; nu a fost nici disident, nici opozant. Poreclit şi “Vaporeanul”, lui Traian Băsescu îi convine şi această poreclă, întrucât îl face să îşi intre în pielea sa de fost căpitan de navă; iar fostul său marinărit îi consolidează tocmai presupusa şi pretinsa virilitate politică la care ţine atât de mult. Nu reneagă prestaţia sa în guvernul Roman (din cadrul primului regim Iliescu), ci o consideră a fi începutul adecvat al carierei sale politice. Lucrul acesta nu deranjează neapărat, întrucât îl face pe Traian Băsescu să apară ca un om politic decis şi fără ezitări. Actualul preşedinte este excesiv voluntarist şi obstinat să considere că este singura persoană care înţelege perfect cum stau lucrurile în România. Opinia publică şi societatea civilă nu îl prea interesează sau îl interesează doar din când în când.

Traian Băsescu nu este perfect şi nici nu are cum să fie. El este, categoric, ceva mai bun preşedinte decât toţi predecesorii săi în “escu“, dar acest lucru nu este nicidecum de ajuns. Riscurile prestaţiei sale sunt, întâi de toate, predilecţia pentru un mahalagism cu turnură populistă, apoi un soi de narcisism catalizat de un voluntarism exagerat, care îl face să nu mai ţină cont de opinia celor din jur. Traian Băsescu ar trebui să înţeleagă că el nu este România decât într-o funcţie specifică pentru care a fost ales să îşi reprezinte ţara, iar în această funcţie riscă să îşi depăşească atribuţiile. De luciditatea sa de a şti să procedeze mai departe depinde, cu siguranţă, mare parte din viitorul României.

(fragment din volumul Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on April 8, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: