Romania la borcan sau conserva

România la borcan sau la conservă

(viaţa la bloc)

Infernul

 

Un universitar mi-a spus cândva că blocurile româneşti comuniste ar trebui stratificate pe clase sociale; că edificiile-conservă în care trăiam şi mai trăim încă destul de mulţi dintre noi ar trebui concentrate şi populate după gradul de civilizaţie şi educaţie al locuitorilor, în blocuri doar cu intelectuali, altele, cu muncitori, altele, doar cu funcţionari, ţărani, etc. Că amestecul atâtor clase sociale într-un spaţiu conservă este exploziv, deoarece oamenii cu civilizaţie şi educaţie scăzută nu respectă intimitatea şi graniţele celorlalţi (probabil fiindcă nu au obişnuinţa să facă acest lucru, dar şi fiindcă nu doresc). Vorbitorul şi sfătuitorul meu nu preciza de ce era excedat de locuirea la bloc, dar, în mod evident, iritarea lui venea de la felul în care vecinii îl deranjau sonor şi faptic prin, de pildă, certuri în familie, beţii, dar şi prin distrugerea obiectuală a edificiului, resturi menajere împrăştiate aiurea, degradarea intenţionată a edificiului de către chiar locatarii săi.

          Şi odinioară, ca şi astăzi, a trăi la bloc înseamnă a trăi în mod specific în România (comunistă, altădată, respectiv postcomunistă, astăzi). A trăi, a locui la bloc înseamnă a face parte dintr-o Românie concentrată, la conservă sau la borcan, mai degrabă, un mic Turn Babel, în care aproape nimeni nu se mai înţelege cu nimeni şi nu mai respectă pe nimeni. Blocul este o patrie în miniatură, care poate fi sabotată oricând şi dereglată: concentraţia şi varietatea face ca efectul să fie, adesea, cum am spus deja, exploziv.

          Voi lua ca studiu de caz un astfel de bloc virtual, care este, însă, cât se poate de real, aici şi acum. Umanitatea care locuieşte într-un astfel de bloc este destul de previzibilă: oameni simpli (de obicei, pensionari săraci), familii de muncitori (cu mai mulţi copii), intelectuali de diverse nuanţe, şomeri, dar şi elevi şi studenţi (din alte oraşe sau de la ţară, care au închiriat respectivele locuinţe din bloc pentru perioada studiilor liceale şi universitare). Mai există şi alte posibile categorii, dar cele pe care le-am amintit sunt de bază. După alt criteriu de clasificare decât cel social, există apoi locatarii care posedă animale de casă şi cei care nu au astfel de animale (câini, pisici, de obicei; dar la bloc se pot sălăşlui şi broaşte ţestoase, arici, papagali, hamsteri, etc.). Problema câinilor, la bloc, este aceea că, vrând-nevrând, latră când vor ei (doar de aceea sunt câini); pisicile sunt mai blazate şi silenţioase; uneori, ele sar balconul la vecini şi cotrobăie prin casă, făcând vraişte.

          Chestiunea vârstei, a generaţiilor este o altă nepotrivire specifică pentru cei care locuiesc la bloc. Există chiar şi aici o bătălie între generaţii? Fireşte. Liceenii sunt zgomotoşi (neavând bani pentru a merge în alte spaţii adecvate): stau, mai ales iarna, dar şi primăvara ori toamna, pe casa scărilor, spun măscări, beau, fumează (uneori, puţină “iarbă”), se mai şi brutalizează unii pe alţii, jargonizează destul de violent. Când părinţii nu sunt acasă (din varii pricini) şi o astfel de “trupă” se strânge într-un singur apartament, “cheful” se-ncinge pe la unsprezece seara şi sfârşeşte în chiote şi ritm asurzitor pe la două dimineaţa, după ce somnul vecinilor a luat-o razna deja. Bătrânii, dar şi maturii din bloc sunt abrutizaţi de nesomn, dar dacă le-ar face observaţii unor astfel de petrecăreţi ar risca să fie bruftuluiţi, să le fie spart cauciucul la autoturismul pe care îl posedă şi care este parcat în faţa blocului (sau să le fie zgâriată cu un cui portiera, etc.), să le fie agresaţi copiii. Uneori, “turma” rap-manelistă se răzbună pur şi simplu trântind toată noaptea uşa liftului ori spărgând oglinda din ascensor. Din te miri ce pricini defulatorii, graffitiuri licenţioase apar pe pereţii interiori ai blocului, iar un apartament considerat mai ciudat este taxat de bătăioşii petrecăreţi scrijelitori, cu formula “WC”! Cutiile poştale sunt, de obicei, vandalizate, cu încuietorile smulse. Geamurile de la uşa de la intrare în bloc sunt, când şi când sparte; interfonul, pentru care toţi locatarii au plătit, este furat sau stricat destul de repede. Petrecăreţii nu se dau în lături, însă, şi de la gesturi scatologice la propriu, chiar dacă acestea sunt mai rare: uneori, dimineaţa, pe balcon atârnă resturile uscate ale unei vome la beţie sau pe pervaz tronează încolăcit un excrement. Dacă administratorul blocului solicită o explicaţie de la turbulenţii adolescenţi “cu chef”, aceştia răspund foarte simplu: excrementul a căzut din cer!

          În afara uşilor de la apartamente nu este indicat să fie puse obiecte utilizabile şi neexpirate. Un ştergător de picioare, dacă este prea nou, are să dispară în câteva zile. Sau coroniţele de brad, puse pe uşa de la intrare, de Crăciun! Sau un ghiveci prea arătos, cu plante de interior! În nici un caz să nu se lase bicicleta în faţa uşii! Apoi, locatarii nu acordă prea mare importanţă felului în care murdăresc spaţiul celorlalţi: este aproape un obicei să scuturi covoarele peste balconul vecinului (dacă se poate chiar pe rufele pe care acesta le are întinse la uscat) sau să scuturi firimiturile de pe faţa de masă (de data aceasta din greşeală) chiar în capul vecinului de la etajul de mai jos. Sau să găseşti resturi de salam ori şorici uscat, ori chiar cutii de bere, turtite, aruncate de cine ştie unde, în balcon. Un vecin de-al meu a strâns într-o lună 100 de pachete goale de Marlboro, pe care locatarul de sus le arunca nu se ştie din ce pricini voluptuoase sau mai puţin voluptuoase direct în balconul de dedesubt.

          Alte zgomote felurite care mai pot fi auzite la bloc: el bătând-o pe ea (de obicei), pentru că este obosit, sătul de viaţă, nemulţumit, alcoolic, etc. Uneori, ea înjură la fel de tare ca şi el; şi ţipă aşijderea, deci se potrivesc. Bătrânul care îşi bate câinele din obişnuinţă, fiindcă numai pe el îl mai are la dispoziţie. Sau bătrâna care nu suportă tropăiturile de la etajul de sus, unde un băieţel (în vârstă de un an) învaţă să meargă. Mai există şi zgomotele distrugătoare ale găuritoarelor de pereţi şi gresie, când un vecin îşi renovează casa de la ora zece seara. Mai rar, adevărat, există zgomotele înfundate ale sinucigaşilor care se lovesc puternic, aruncându-se pe casa scărilor, de la etajul nouă. Sau homleşii care dorm în faţa uşii, cerând voie să stea acolo (fiindcă, zic ei, altfel riscă să fie bătuţi de alţi homleşi) ori lasă resturi menajere, zdrenţe şi cartoane în faţa uşii de la uscătorul blocului, unde dorm o vreme, până când sunt surprinşi şi alungaţi. Mai există zgomotele cerşetoarelor-ţigănci, care sună mieros la uşă, la orice oră, sau bătrânii cu mintea rătăcită care caută ceva în blocul respectiv, fără să ştie pe cine şi de ce. Sau falşii gunoieri, cu tupeu, care se recomandă ca deratizatori performanţi şi care au voci de tenori!

          În afara blocului (chiar dacă într-un asemenea edificiu locuiesc şi destui gospodari şi oameni cu bun simţ) este vraişte: dezordine, urâţenie, mizerie, violenţă, promiscuitate (adică exact invers decât într-un celebru poem al lui Baudelaire, în care se vorbeşte despre “ordine şi frumuseţe, lux, calm şi voluptate”; asocierea este intenţionat deplasată). Containerele de gunoi, doldora de putregaiuri, construiesc un halou miasmatic în jurul blocului de locuit. În aceste containere mai pot fi zăriţi, uneori, scormonitori care caută resturi menajere: ei sunt oameni sărmani, obişnuiţi, însă, cu acest fel de a tria gunoaiele, doar-doar se va mai găsi ceva util şi refolosibil. În afara blocului există, uneori (mai rar astăzi decât pe vremea comunismului), microcartierul de coteţe şi cocine: pestilenţa acestora aminteşte de un abator stâlcit de arşiţa verii ori de o tăbăcărie mizeră sau de accidentalele deversări ale latrinelor, când o conductă “josnică” îşi iţeşte corniţele la suprafaţa pământului. Infernul putorii, iată cum se numeşte uneori infernul pământesc, înainte de revelaţia infernului al doilea şi definitiv pentru cei păcătoşi.

          Cam aşa arată un bloc de locuinţe “în stil clasic”. O Românie scurtcircuitată. Şi cum aproape jumătate din actualii locuitori ai oraşelor româneşti trăiesc la bloc, ce ar mai fi de spus?

 

Purgatoriul

          Purgatoriul nu prea există în România, fiindcă aceasta este o ţară a extremelor: ori paradis, ori infern, spaţiul intermediar nu este posibil. Românii s-au obişnuit cu tehnica duşului scoţian aplicată la viaţa lor cotidiană. Şi, în general, românii s-au obişnuit cu toate, fiindcă sunt cameleonic de adaptabili, suportă aproape orice şi din orice spaţiu pot face un loc de tranzit în viaţa lor. Viaţa la bloc nu este altceva decât o conservă deschisă, păstrată o vreme la frigider, apoi consumată două treimi, apoi aruncată în cele din urmă la gunoi, de unde vreun flămând vagabond încă ar mai putea să cureţe fărâmele de hrană înghesuite în bucata rotundă sau dreptunghiulară de tinichea.

(Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on March 18, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: