ultima Romanie

 

Ultima Românie

 

Elevă la şcoala generală, mă emoţionam ca o vrabie, fără să pricep de ce, atunci când citeam celebrul fragment “Ardealul” din Românii subt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu. Era o bucată de proză istorică hiperbolizatoare, dar care mă proteja şi mă alina. Nu-mi stârnea vreun orgoliu de româncă, ci îmi calma nevrozele pe care nu le conştientizam pe vremea aceea, în legătură cu ţara mea comunistă, România. “Ardealul” lui Bălcescu era un fel de pansament pe rană şi avea efect psihic terapeutic. Mă vindeca, aşa cum am lăsat deja a se-nţelege, de fricile şi frustrările generate de regimul comunist. Senzaţia aceea terapeutică o simt încă şi astăzi atunci când, venind cu trenul de la Bucureşti, intru în Transilvania: casele pipernicite şi încă relativ mizere se preschimbă în mici fortăreţe, odată ce trenul ajunge în Transilvania; aerul este şi el altfel, mai aspru, mai proaspăt, respirabil. Peisajul se schimbă la rându-i: câmpiile plictisitoare şi dezolante devin păduri uneori jungloide şi dealuri în falduri şi volute. După ce intru în Transilvania, dacă trenul meu e de noapte, izbutesc să adorm şi să mă odihnesc, fiindcă trebuie să treacă oarecare timp până efectul stresant şi rău zumzăitor al Bucureştiului să se stingă. Nu am, după cum se va fi priceput deja, vreo pasiune pentru capitala ţării; dar nici nu reneg acest spaţiu; îl detest, din când în când, pentru grobianism, mahalagism şi miticism; îl admir pentru curajoşii din 21 decembrie 1989 şi mai ales pentru frumoşii nebuni protestatari din Piaţa Universităţii 1990. Există câteva locuri unde mă simt relaxată în Bucureşti, mănăstirea Antim sau deja pomenita Piaţă U (cum îmi place să-i spun) sau parcul Cişmigiu, şi există multe, prea multe spaţii ale capitalei, care mă epuizează şi irită.

Înainte de decembrie 1989, Deşteaptă-te, române! era un cântec patriotic care mă fortifica – era ca un sânge sonorizat în creierul meu. După 1989, am crezut o vreme în “efectul Deşteaptă-te, române!”; dar, după ce politicienii au confiscat pe rând cu discursurile lor gonflate şi vide, fie ziua de 1 decembrie, fie pe aceea de 22 decembrie, efectul patriotic s-a dezumflat în chip fatal. Astăzi, nu ştiu dacă acest cântec patriotic mai are vreun efect real asupra românilor sau dacă doar stârneşte simple reacţii pavloviene. Mai degrabă e vorba despre ultima variantă.

Percepţia asupra ţării mele, fie în timpul comunismului, fie în postcomunism, a fost multiplă. În perioada Ceauşescu, eram jenată de comunismul românesc, dar nu mi-am repudiat ţara, măcar pentru faptul că mai rămăseseră în ea destui curajoşi. În decembrie 1989, am fost exaltată, frenetică, tulburată: asistam la un catharsis în toată legea. La începutul lui 1990 am devenit intrigată în faţa viespăriei politice, a disensiunilor, ranchiunilor, frustrărilor, violenţelor tutelate de regimul Ion Iliescu. Am avut parte de un al doilea catharsis în perioada 22 aprilie-13 iunie 1990, când a avut loc acest ritual de graţie numit fenomenul Piaţa Universităţii. Cred şi ştiu că atunci mi-am dobândit conştiinţa morală; sau, dacă am avut-o înainte măcar puţin, atunci mi-am consolidat-o, atunci ea a devenit consistentă şi limpede. Datorez, prin urmare, enorm, fenomenului Piaţa Universităţii 1990. Atunci s-a născut în mine analista mentalităţilor, raisonneurul memoriilor despre închisorile şi lagărele comuniste, pasionata de variantele interpretative ale revoluţiei din decembrie 1989 şi mai ales radiografa unei ţări neclare, confuze, blamabile adesea. Am lucrat cu pasiune şi empatie la cartea mea despre suferinţele în închisorile comuniste; am lucrat ca o justiţiară la cartea despre decembrie 1989. Dar mai ales am lucrat cu o constantă durere în inimă la cartea despre imaginarul violent al românilor.

Grosso modo, nu mi-am renegat niciodată ţara, ci am fost virulentă doar la nivelul conducătorilor ei politici ori al populaţiei asupra căreia izbutise “spălarea creierului”. M-am considerat întotdeauna româncă şi am ales să rămân în ţara mea. Adevărat, am preferat şi prefer să trăiesc în Transilvania, la Cluj, întrucât, la Bucureşti, m-aş sufoca, mai cu seamă din pricina nesimţirii şi proastei creşteri a celor ce locuiesc aici (cu toate excepţiile care există, şi ele există, din fericire, Bucureştiul îmi pare a fi un buric al pământului nesimţirii). Trăiesc în Cluj şi fiindcă nu prea concep să mor altundeva. Clujul este, geografic vorbind, altceva decât România, dar în esenţă nu este altceva decât România. Există, să spunem, diferenţe de stil între variatele zone ale României, dar nu mai mult de atât. Iar Clujul îşi are, la rându-i, defectele şi slăbiciunile sale.

Prin urmare, sunt româncă, m-am născut astfel şi am ales să rămân aşa ceva. Acest lucru mi-l asum: la urma urmei nu am cum să-mi extirp ori să-mi lichidez identitatea. Tocmai întrucât este a mea. Am, în schimb, alergie şi port bătălii cu România mahalagizată şi “ţigănizată”. Pe aceasta o resping, dar, chiar şi aşa, nu o insult şi nu o împroşc. Tocmai pentru că este şi a mea. Nu am cum şi nu pot să ucid România, fiindcă aş comite un soi de sinucidere simbolică şi o autolapidare. Dar şi fiindcă nu mi-am pierdut nădejdea. Nu sunt dotată cu vreo răbdare mistică, iar simţul meu critic este mereu un bisturiu apt să sancţioneze; dar nădejdea nu mi-am pierdut-o într-o ultimă Românie ceva mai pură decât înaintaşele sale. Manifest iritare la misionarismele desuete, la patriotismele lăcrămoase, la patetismele lichefiate care mă scârbesc. România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curăţată parţial, fragmentar, relativ.

Mi se pare jenant să spun, să recunosc că îmi iubesc ţara. Discursul patriotic este, astăzi, o crustă sonoră, o piele zornăitoare. Iar România nu are încă un conţinut limpezit. Ea este încă ceţoasă, brumată, aluvionară şi nu are graţie. România nu are graţie şi nici tărie. Dar nădejdea în ţara mea poate fi un simţământ constructiv: fără rugăciuni vizibile ori invizibile, fără cuvinte mari, fără inflamări, fără accente sangvine, fără exces. Nădejdea e un simţământ firesc şi omenesc. De aceea şi nădejdea mea în România este firească, instinctuală chiar. O chestiune de bun simţ.

          Ce mai înseamnă astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotismul? A îţi iubi ţara cu luciditate, nu orbeşte. A o grădinări raţional, nu pasional şi coleric. Fără steaguri de sărbătoare, fără prapuri de înmormântare, fără lozinci ori petarde. Patriotismul nu mai are neapărat sens pentru români. Dacă îi chestionezi pe stradă, de pildă, pe cei foarte tineri, se vor amuza la această întrebare. Deşteaptă-te, române! e doar un cântec. În ce mă priveşte, am, totuşi, o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seamă cel care vede viciile ţării sale şi încearcă să le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot să fie doar cel care îşi iubeşte ţara pur şi simplu: te naşti cu acest simţământ sau nu te naşti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de raţiune în judecata sa, care să cântărească lucrurile fără inflamare, fără patos. Patriotul ştie ce şi cât este ţara sa; el încearcă să o amelioreze, dacă este cazul. Şi, de obicei, este nevoie de aşa ceva, aşa cum este nevoie de ironie şi satiră pentru a sancţiona defectele umane. Nu există patrie ori ţară perfectă. Patriotul autentic ar trebui să ştie acest lucru. Dar există patrii ori ţări perfectibile.

(Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on March 17, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: