presa comunista (5)

Scânteia (1944-1950)

presa comunistă (5)

Jandarmeria culturală

          Dacă în 1944, o oarecare politeţe se mai simte în relaţiile gazetăreşti dintre scriitorii cu diferite orientări politice, începînd cu 1945, agresiunea verbală devine vizibilă. Astfel de polemici dure şi incorecte existaseră şi în perioada interbelică ori în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Autorităţile comuniste manifestă, efemer şi tactic, o oarecare reţinere lingvistică în blamarea scriitorilor care nu erau convenabili, pentru ca, mai apoi, să declanşeze un război grosier împotriva lor. Mulţi scriitori vor fi incriminaţi: unii vor fi aruncaţi în închisori (agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o vor cunoaşte ulterior), alţii vor fi recuperaţi de comunişti ori chiar reeducaţi (ajungînd să scrie în stil proletcultist), alţii vor fi izolaţi şi interzişi pe perioade mai lungi sau mai scurte, alţii vor încerca să supravieţuiască decent sau printr-un colaboraţionism minim, alţii vor trece oportunist şi făţiş colaboraţionist de partea Puterii. Cele mai multe atacuri au loc în Scânteia, România liberă, Tribuna poporului, Contemporanul etc. Pe de altă parte, oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc, Dreptatea, se va ambala, la rîndu-i, în atacuri verbale virulente, aceeaşi gazetă (în 1946) propunînd în mod inspirat termenul emblematic folosit pentru analiza de faţă: acela de “jandarmi culturali” la adresa culturnicilor comunişti care încercau să dirijeze autoritar şi discreţionar şi să sancţioneze, prin demolare, tendinţele literare care nu conveneau. În general, între condeiele agresive de partea Puterii se remarcă Ion Călugăru, Ion Vitner, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Zaharia Stancu, Sorin Toma (fiul lui A. Toma, demolator al lui Tudor Arghezi faţă de care comite un fel de regicid pentru a-şi instaura tatăl uzurpator în rangul de poet naţional) şi alţii. Dar puseuri violente întîlnim şi la Oscar Lemnaru, N. Carandino, Ion Caraion, Şerban Cioculescu, Iorgu Iordan, unii dintre ei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, cel puţin pentru o perioadă, înainte de a dezerta la comunişti.

          Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare şi slugărnicie. Sînt puşi la zid Emil Cioran şi  Mircea Eliade, C. Noica şi Ion Barbu, Nichifor Crainic şi Radu Gyr, dar şi Lucian Blaga, acuzaţi fie de obscurantism, fie de misticism, fie de extremism de dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu ideologia legionară). Ei sînt consideraţi a reprezenta “dezonoarea” scrisului românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este taxat drept “creatură teutonă” şi “bătrân huligan”, alţi scriitori sunt catalogaţi “slugi naziste”, “agitatori fascişti”, “imperialişti”, “reacţionari”, “contrarevoluţionari”, “lachei odioşi”, “trântori”, “ploconiţi”, “ciocoi”. Liviu Rebreanu (germanofil, în timpul războiului) este atacat postum în Dreptatea, de către N. Carandino, şi incriminat ca trădător, în pielea lui Apostol Bologa care a intrat în Gestapo! Într-o altă fază sînt atacaţi Tudor Arghezi şi George Călinescu, ambii rezistînd la început, ca, mai tîrziu, să fie înregimentaţi de regimul comunist. Registrul infracţional este ataşat incriminărilor de trădare, pentru a demonstra că scriitorii respectivi erau taraţi şi vicioşi, cuvenindu-se a fi înregistraţi în criminalitatea de drept comun: aceştia sînt “răufăcători”, “huligani”, “satrapi”, “elemente nesănătoase şi duşmănoase”, “lichele”, “bandiţi”, “sabotori” (termenii sînt seci şi deloc spectaculoşi, acuzatorii folosind clişee).

          Mult mai amplu şi învăluitor este registrul care denunţă în scriitorii atacaţi nişte “otrăvuri”, pentru a justifica ideea de demascare, epurare şi pretinsă purificare care avea loc. Scriitorii respectivi sînt consideraţi “veninoşi”, plin de pecingini, “ciuperci otrăvitoare”, promovînd “virusul retrograd” şi demoralizant, “descompunerea formelor artistice” (de aici “decandentismul morbid”). Este vizată ideea de boală şi de artă “bolnavă”, comisă de indivizi “găunoşi”, “îmbâcsiţi”, “dăunători”. Zaharia Stancu scrie acuzator despre cărţile de tip “ciupercărie” şi “stârpiciune”, concentrîndu-se pe imaginea ciupercilor gălbui care ar reprezenta arta inamică la adresa noului regim. Anticariatele sînt considerate “focare de otravă”, întrucît ar promova cărţile scriitorilor fascişti şi mistici. Dacă nu sînt otrăvitoare, atunci anumite gazete sînt acuzate de decrepitudine şi caracter vetust: Revista Fundaţiilor Regale (care rămăsese un bastion al literaturii neînregimentate) este proiectată în ipostaza unei “babe” sulemenite, de pildă. Atunci cînd nu sînt injuriaţi autorii, cele vizate sînt personajele lor, considerate a fi larvare, morbide, abjecte, monstruoase, decăzute, sterile, deformate. În alte cazuri, autorii înşişi se autoflagelează; considerîndu-se “impură” şi “becisnică”, Nina Cassian îşi va celebra exaltat şi flagelator, într-un poem din 1945, autoreeducarea de  viitoare stahanovistă a spiritului: “Unde să-mi scuip viermăraia dinlăuntru!”. Registrul putrefact acoperă ca o acoladă ceea ce s-a acuzat pînă acum: Ion Vitner demască “mlaştinile pline de miasme” ale unui curent literar decadent, Nestor Ignat îl atacă pe Ion Barbu şi poemul Uvedenrode, aducînd în discuţie tehnica picturii cu fecale, Sorin Toma îl declară putrefact, licenţios şi mahalagiu pe Tudor Arghezi. Sînt folosiţi termeni precum “bălăceală”, “hîd”, “hidos”, “sordid”, care au rostul să pigmenteze acuzele aduse pînă acum. La nivelul bestiariului detectat între scriitori, cei incriminaţi sînt “şacali”, “cotoi călugăriţi peste noapte”, “maimuţe” (imitînd arta occidentală), “câini” (care “latră”) ori “potăi” (cîini decăzuţi, jalnici) şi, fireşte, “năpârci”. Ca jivine imunde, scriitorii vizaţi sînt acuzaţi de “colcăială” în beznă, prin cotloane; or, colcăiala stimulează reacţia acuzatorilor de a-i nimici, dar nu oricum, ci prin strivire. Lumina, la rîndul ei, trebuie să orbească întunericul “bolnav”, locuit de aceste jivine, întrucît se doreşte a fi o lumină cu funcţie de bisturiu, o lumină chirurgicală şi deratizatoare, adică.

          Alteori, atacul este unul funebru şi fiinţial; Miron Radu Paraschivescu regretă, în 1945, că poetul Arghezi nu a murit la timp (făcînd parte “din galeria poeţilor ce mor prea târziu”), iar, în 1948, Sorin Toma îl proiectează pe Arghezi în ipostaza unui cadavru căruia îi mai cresc unghiile şi părul; tot în 1948, lui Alexandru Phillippide i se sugerează, ca retragere din viaţa literară, un cavou.


Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 11, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: