presa comunista (2)

 

Scânteia (1944-1950)

presa comunistă (2)

 

 

Infractori şi lachei în cîrdăşie. Moarte trădătorilor! Satrapi şi dihănii. Cioclii şi strigoi

 

          Voi proceda, în cele ce urmează, la inventarierea limbajului violent instrumentat de comunişti prin ziarul Scânteia, pe categorii de termeni morali. Astfel, o primă categorie de termeni îi califică pe aşa-zişii “duşmani ai poporului” în sfera imoralităţii infracţionale. Aceştia sunt “gangsteri”, “tâlhari”, “bandiţi”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiaşi”, “borfaşi”, “degeneraţi”, “potlogari”, “canalii”, “paraziţi”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “şnapani”, “jecmănitori”, “elemente necinstite”, “mână criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “trişeuri”, prin această terminologie variată comuniştii urmărind să-i consacre pe opozanţii lor în toate categoriile infracţionale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora. Presupuşii “duşmani ai poporului” sînt, apoi, grupaţi într-o “şleahtă”, “tagmă”, “gaşcă”, “cârdăşie”, “bandă”, “haită”, “clică” (reacţionară), “hoardă” (a fiarei), “reţele”, “detaşamente ale urei şi persecuţiei şovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul şi Tribunalul Poporului vor acţiona “fără cruţare”, “crunt”, preconizînd o represiune masivă împotriva presupuşilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “duşmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reacţiunii) şi “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argaţilor” (zeloşi ai moşierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaboraţionistă a acestora. Această condiţie de “pleavă a ţării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzaţi “duşmanii poporului”: nimic mai simplu ca ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare şi ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenţi provocatori”, “diversionişti”, “reacţionari”, “afacerişti”, “carierişti”, “complotişti”, “vânduţi”, “Iude”, “farisei” (ai democraţiei), “gheşeftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiţi fără patrie”. De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic şi gregar, insistîndu-se şi asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în condiţiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial şi ale refacerii ei după instalarea forţată a comunismului, cînd ţara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalanşă rîvnesc, şi ele, să desăvîrşească degradarea umană a celor vizaţi, care sînt catalogaţi drept “nemernici”, “îngâmfaţi”, “înşelători”, “nedemni”, “veroşi”, “hrăpăreţi, “vicleni”, “mişei”, “mârşavi”, “infami”, “odioşi”, “hidoşi”, “oribili”, “sceleraţi”, “fioroşi”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”

          Dezonorarea şi umilirea lingvistică a “duşmanilor poporului” merge progresiv, de la condiţia inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzaţilor care devin “monştri”, “brute sângeroase”, “satrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care  rânjesc” fiindcă sînt încolţite), “fiara crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat ca fiind “Sfinxul de la Bădăcini”. “Duşmanii poporului” sînt catalogaţi în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele şi vlaga poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizînd aici, la nivel de mental colectiv, condiţia de vampiri a celor incriminaţi; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sîngele fiind hrana predilectă a vampirului care, din această pricină, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “mareşal sângeros”, de pildă. Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “duşmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (ca în basme şi mituri), comuniştii se doresc a fi mîntuitorii şi salvatorii care ucid balaurul, adică nişte eroi întemeietori, tocmai pentru că acţiunea lor este una violentă şi are ardoarea crimei întemeietoare.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 8, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: