presa comunista (1). studiu de caz

hammer_sickle_clean.pngMaşinăria falică: Scânteia (1944-1950)

presa comunistă (1)

Violul ideologic. Un trup frankensteinian. “Priapismul” Partidului unic. Sex-appeal muncitoresc şi femeia-comisar

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a demarat din 1944, de cînd şi-a început apariţia legală, o adevărată campanie belică împotriva aşa-zişilor “duşmani ai poporului” (aceştia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi şi moşieri, ofiţeri de carieră, ziarişti, universitari, ingineri, industriaşi şi orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus cu forţa). Maşinăria a funcţionat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici şi ideologia care îl anima (împreună cu Partidul care îl tutela) rîvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-şi legitima inclusiv visceral atacurile. Astfel, insistenţa pe denumirea de “organ al Comitetului Central” trimite la un machism forţat şi insidios care are ca scop corporalizarea agresivă a Scânteii, aceasta acţionînd ca un “falus” al Partidului. “Falus” care implantează noua ideologie şi încearcă să fecundeze astfel matria românească şi poporul, chiar dacă printr-un viol. Fireşte, explicitarea unui ziar de a fi organ al unei formaţiuni politice nu este o inovaţie comunistă (ci ţine de tradiţia subintitulării unei gazete care se doreşte a fi element de propagandă în orice timpuri), dar, odată cu Scânteia, virilizarea gazetei primeşte sensul unei demonstraţii de forţă. Tendinţa de corporalizare nu se opreşte, aici, ci continuă: despre clasa muncitoare se repetă obsesiv, în discursurile ideologice ale epocii, că este “şira spinării a tuturor forţelor democratice” sau “pumnul de fier al unităţii şi forţei”, “creierul” acestei făpturi frankensteiniene fiind alcătuit dintr-un cvintet (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Petru Groza, cel din urmă mai mult om de paie; figura lui Gheorghiu-Dej nu este încă exaltată în anii pe care îi vizează analiza mea) sau dintr-un triumvirat (“Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji” suna un slogan la modă). Ce ni se mai spune în titlurile şi leitmotivele din Scânteia pedalează, de asemenea, pe ideea de maşinărie falică violatoare: căci P.C.R. “se căleşte şi se întăreşte” atunci cînd procedează la arestarea “duşmanilor poporului”, chiar şi atunci cînd aceştia fac parte din propriile sale rînduri. S-ar putea spune, menţinînd simbolismul sexual, că Partidul Muncitoresc sau Comunist din România suferă de un fel de “priapism” rezultat din demolarea duşmanilor săi externi şi interni, că vigilenţa sa şi “opera de luminare a muncitorimii” cu precădere îi menţin virilitatea. Ministrul Justiţiei din primii ani ai comunismului românesc, Lucreţiu Pătrăşcanu, va afirma ritos, la un moment dat, că Tribunalul poporului a devenit o “fiinţă adevărată” odată cu Legea pentru urmărirea şi sancţionarea vinovaţilor de dezastrul ţării şi de crime de război. Şi, astfel, făptura aceasta ideologică este construită şi confecţionată, are trup (organe sexuale, şira spinării, pumni, creier), o piele de împrumut (comunismul), dar nu are nici inimă, nici suflet: ea se dovedeşte a fi un boxer violator, apt să-i distrugă orbeşte, mecanic, pe “duşmanii poporului”. În grafica stilizată, cu muncitori, pe care Scânteia o publică, aceştia apar atletici, cu alură de culturişti ori stripeuri mai degrabă, semn că inclusiv grafic se mizează pe un “sex-appeal” herculean al reprezentanţilor clasei celei mai favorizate, teoretic, de comunism. Într-un număr din Scânteia anului 1950 apare pe prima pagină, într-un portret hiperbolic, un muncitor vînjos, cu un picamăr uriaş; el are chipul radios, satisfăcut parcă de “violul” colectiv împotriva “duşmanilor poporului”. Femeia comunistă, în schimb, este desexualizată şi defeminizată, şi, de aceea, ea nu va fi vizată de “violul” efectuat de Partid. În ce o priveşte pe Ana Pauker, aceasta este o femeie-comisar virilizată complet, de la trup la vorbă, aşa încît ea trebuie percepută tot ca un bărbat angrenat în maşinăria falică a Partidului. Se cuvine precizat, apoi, că fotografia cea mai mediatizată în Scânteia (pentru perioada 1944-1950) a vreunui lider comunist este aceea a lui Stalin (apoi a lui Gheorghiu-Dej şi a Anei Pauker), arhetipul agresorului de la care liderii comunişti români se împărtăşesc cu o admiraţie de ucenici rîvnitori.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on February 7, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: