Arghezi – insolentul genial (4)

Arghezi – insolentul genial (4)

Apogeul libidinos. Corporalizarea şi defectele pîntecelui digestiv

          Sexualizarea sau registrul libidinos utilizat de Arghezi în pamfletele sale sancţionează, de fapt, vicii morale (atunci cînd nu sancţionează de-a dreptul perversiuni reale), respectiv jocurile politicienilor-“prostituate” (într-o serie sinonimică de genul “desfrîul”, “dezmăţarea” ori “destrăbălarea” politicii, “haremuri politice şi sociale”), toate situate sub semnul scabrosului. Politica sau presa sînt decretate adesea a fi “temple-bordel”. Capitalei României i se reproşează preaplinătatea de lubricitate. Tot felul de făpturi sînt catalogate “scapeţi” (castraţi), din pricina nevolniciei lor etice – e vorba de scriitori, gazetari, politicieni. Cei din urmă, politicienii, sînt incriminaţi şi ca “masturbi” (sau masturbanţi) ori produse obţinute din “masturbarea politică”. Arghezi creează, uneori, formule atît de complicate la nivel imagistic, încît efectul este acela al unor Struţocămile care produc perplexitate; astfel, unii politicieni sînt “corcituri între masturbare, rachiu şi demenţă măgărească”. Între aceleaşi specimene, unii sînt “cioclii frigizi”, alţii au “fuduliile refulate”. Politicienii sînt trataţi cu dispreţ şi pentru ipocrizia ori grandomania lor care îi face pe unii reprezentanţi să încerce inversarea valorilor, adică “sublimizarea hoitului şi altoirea divinului pe intestin”. Unii scriitori comit literatură de “masturbi” sau au o “graviditate monstruoasă” (preluînd rolul procreativ al femeilor, dar cu sens pervertit). Alţi gazetari fără scrupule sînt “prostituaţi”, fiind înregimentaţi la voia întîmplării, capabili, după interpretarea paroxistică a pamfletarului, să se masturbeze chiar şi înaintea icoanei Fecioarei Maria. Criticul Mihail Dragomirescu este asemănat unui călăreţ care rîvneşte să simtă, cu “buza anală”, armăsarul. Scenele acestea par scoase dintr-un muzeu sexologic, care rîvneşte întoarcerea pe dos a virtuţilor omeneşti.

          Între sexe are loc, în pamfletele argheziene, un fel de troc: femeile devin, în anumite cazuri “bărbăţoi”, iar bărbaţii, moleşiţi, devin “muieri cu barbă” (sau “domnişoare cu barbă”) ori “cocoşi găini” (devirilizaţi, prin urmare). Arhiereii, în mod special, suferă mutaţii sexuale; la nivel mamar, de pildă, ierarhii au devenit “lăptoase vaci tirole, bolnave de ţîţoşie”, hibrizi sexual, nici bărbaţi, nici femei în întregime, sau şi bărbaţi, şi femei. Unii politicieni s-au transformat în “ţaţe” şi “babe”, senectutea etică fiind cea care le-a produs (pe lîngă bătrîneţea fizică reală) metamorfoza. Alţi indivizi sînt arătaţi cu degetul, pentru că ar fi ajuns la “menopauză” (şi în acest caz este implicată un soi de degenerare sexuală motivată moral). Preschimbările acestea ţin, însă, şi de o schimonosire generală a lumii care produce indivizi ce sînt rezultatul unui “coit defectuos”. Există cazuri în care, datorită viciilor morale, acuzaţilor li se metamorfozează trupul, în chip pervers sexual: aşa se întîmplă cu directorul gazetei Adevărul care, sub lupa lui Arghezi,  are o gură anală (prevăzută cu “fese bucale”), fiind, în plus, marcat şi de “fornicaţiune senilă”.

          Ca şi în cazul registrului putrefact şi a celui excremenţial, cei mai atacaţi şi în registrul libidinal sînt tot feţele bisericeşti, respectiv ierarhii, între care acelaşi Sofronie Vulpescu va juca rolul principal. Acesta este “libidinosul arhiereu”, (acuzat ca pervers sexual, corupător de minore), cu “gură pornografică”, “cu ţîţele umflate şi cu sexul deschis” (trupul său căpătînd relevanţe femeieşti, datorită corpolenţei şi apetitului sexual), cu nasul ca un “testicul moale”. Un alt ierarh, mitropolitul Athanasie Mironescu, fusese atacat în două pamflete anticlericale virulente (Mitropolitul Athanasie şi Procesul de la Sinod, amîndouă publicate în Facla, în 1911), pentru  păcătoşenia sa trupească, şi portretizat ca un “satir orb iritat de muşcătura muştelor cu camilavcă, ce-i devoră sexul”, “vieţuitoare” care îngrozeşte inclusiv Sodoma. Închipuindu-şi şi construind posibilul discurs de apărare al mitropolitului, în faţa acuzelor de perversitate, Arghezi pune în gura ierarhului blasfemii incredibile; apogeul construcţiei sale pamfletare (de interpretare) este acela că episcopii desfrînaţi l-ar viola colectiv pînă şi pe Iisus, dacă acesta ar mai coborî pe pămînt, dat fiind că ei maculează oricum şi lasă gravide slujnice şi călugăriţe. O incriminare specială le este adusă ierarhilor bătrîni (neputincioşi din punct de vedere sexual): aceştia sînt nişte “curtezane” fanate care, impotente fizic, manifestă, în schimb, o sexualitate mentală narcisiacă. Atunci cînd aceştia sancţionează, în cadrul Sinodului, puţinii prelaţi caşti care au mai rămas, efectul este unul orgasmic din partea adunării sinodale preschimbată într-o “mahala de prostituate”. Nu este de mirare, după atîta frenezie acuzatoare în registru sexual, că Biserica ortodoxă română este incriminată ca fiind “lascivă” şi inspirată din “vinele sexuale”. Mînia răspopitului Arghezi se manifesta extrem de brutal lingvistic la etichetarea instituţiei pe care o părăsise şi în care afla, în locul castităţii, desfrîu, în locul pietăţii, parvenitism, şi în locul umilinţei, trufia de ierarh. În ce priveşte procedeul satanizării pe care Arghezi ar fi putut să mizeze în pamfletele sale, acesta este utilizat într-o doară, secundar, fără vehemenţa aparte a celorlalte registre.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 30, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: