Arghezi – insolentul genial (3)

Arghezi – insolentul genial (3)

 

Piramida putregaiului, puroiului şi a excremenţialului

 

Registrul igienizant este emblematic în publicistica lui Arghezi, întrucît face legătura cu registrul preferat al ironistului, acela putrid-excremenţial. Este o reacţie în lanţ pe care pamfletarul mizează cu asupra de măsură şi, din pricina aceasta, şochează prin virulenţa sa. Termeni precum otravă (şi “mîzgă de otravă”), venin, plagă, infecţie, murdărie, putreziciune, “suflete infecţioase”, fiinţe parazite, bube, apar des, creînd chiar o redundanţă a molimei generalizate. Societatea românească este infestată de rîie, lepră, (intelectuală, politică), holeră (ciumă) produsă de ultramicrobi, consolidîndu-se în gangrene (sociale) şi tumori (cancer). Infecţiile necesită o mare chirurgie, iar nu una minoră, precizează la un moment dat Arghezi. Nocivitatea societăţii poate fi detectată în tarele şi infirmităţile sale. Bolile sînt fizice şi psihice. Fizic: abces, buboi, coptură. Arhiereul Sofronie Vulpescu este un turbat. Takismul (politica lui Take Ionescu) este un “hemoroid jenant şi murdar sanghinolent”. Biserica ortodoxă română este decretată a fi un muzeu de ceară cu vitrine care expun, între altele, bubele negre şi sifilisul. Bolile intelectuale fac, şi ele, ravagii la nivel epidemic: un scriitor este bolnav de leucoree intelectuală, altul de treponema palida (tot la nivel intelectual), altul de gălbinare literară, altul de ulcer maladiv la minte. Balamucul există peste tot şi are sucursale în majoritatea edificiilor publice şi particulare, constată publicistul. O serie de indivizi din sferele publice sînt decretaţi a fi bolnavi de streche (un cuvînt drag lui Arghezi). Există apoi imbecili, idioţi, cretini (unii sînt catalogaţi chiar “cretini ai lui Dumnezeu”), sceleraţi, stupizi patologici, epileptici, eczematoşi, alcoolici. Politicienii sînt acuzaţi a fi marcaţi de paranoia şi spirochet. Un anumit curent politic (takismul) induce stricăciune, murdărie, boală, contaminare. Bîntuie demenţa, psihoza, degenerescenţa. Gazetele măsluiesc adevărul, infestînd cu maladia minciunii, astfel încît există un întreg focar ce se cuvine a fi sterilizat. Seringa şi cataplasma nu mai folosesc, previne Arghezi, în cazuri de epidemie. Haosul şi anarhia devin “marea lingoare”. Verbele la ordinea zilei sînt a îngăla, a îmbăla, a infecta, a îmbîcsi. Oamenii au devenit buboşi şi, deci, respingători.

          Urmează avalanşa de putregai şi puroi, care este iniţiată prin zemuri, smîrcuri, terciuri, acreli, noroaie, drojdii, nămoluri, mocirle şi alte lichide clisoase ori solide lichefiate. Arghezi rîvneşte să construiască o realitate fetidă, îmbolnăvită, compusă din structuri înrudite între ele (la nivelul putrefactului), şi, totuşi, diferenţiate prin cîte ceva. Ca un gunoier mînios, Arghezi strînge lăzile scrîşnind din dinţi, uneori cinic, dar întotdeauna păstrînd cu sine şi o oarecare doză de umor (negru). Duhorile se deosebesc între ele, în funcţie de organul emiţător: există miasmele gurii (“rîgîiala” este prezentă din cînd în cînd), ale pîntecelui digestiv, ale picioarelor, dar şi miasma pielii murdare, a transpiraţiei, sau cea maximală, a dejecţiilor. Cuvintele spurcat şi spurcare, maculare ori infect apar destul de frecvent de aceea. Dar există şi cuvinte exotice pentru materia duhnitoare: “rîncegai” (hibrid alcătuit din rînced şi putregai) sau “pulverulent”. Materia pe care o cercetează pamfletarul şi care poate fi şi de natură spirituală/mentală este catalogată drept stătută, sleită, stricată. Arghezi creează, este de remarcat, substantivizări colective ale putridului, vorbind despre “noian” sau “măgură” de gunoaie, “ploaie de lături”, “talaze de puroi” ş.a.m.d., întrucît încearcă, prin exagerare, să poată sancţiona pe măsură defectele epocii pe care tot el o decretează a fi “puturoasă”.

          “Există o formă de descompunere vie, foarte lentă”, anunţă el într-o tabletă de cronicar. Această sentinţă va fi esenţială pentru deconstruirea decăderii generalizate la nivel de indivizi şi societate. Iată, în continuare, lista personajelor vinovate de putrefacţie, din imaginarul publicistic arghezian. Unii scriitori publică “literatură la hîrdău” (un alt obiect semnalat, mai rar, va fi troaca): “suflarea fetidă” a literaturii iese, şi ea, din cînd în cînd la iveală, ca şi “nămolul intelectual”. Unii ziarişti compromişi prin politica lor au “moţ de puroi” (Nichifor Crainic, de pildă). Concluzia este apocaliptică cu altă ocazie: “Asaltul puroiului e general”. Dar puroiul este secondat şi de alte materii: sînge şi scuipat. Românii sînt proiectaţi ca fiind “turma rănită şi purulentă” a escrocilor de toate felurile. Oportuniştii alcătuiesc un “buboi” care se coace în drojdie sau chiar se răscoace. Oamenii-porci, adică “rîndaşi” (de la politicieni la alte categorii), duhnesc din pricina “grăjdăriei” şi a “bălegarului”. Clerul parazitar, putred de vicii (cum acuză frecvent Arghezi) este simbolizat prin două materii: mocirlă şi putregai. Arhiereul Sofronie Vulpescu (adevărat cal de bătaie al pamfletarului) are “mîna puturoasă” şi o duhoare dublă emanată de sus (gura) şi de jos (picioarele), fiind un “spurcat”. În general, ierarhii întinaţi sînt “mîncaţi de vicii pînă la oase şi cu suflete mai putrede decît carnea canceroasă”. Sinodul aduce cu un abator sau hală de peşte, bisericile sînt mînjite, altarele, “alunecoase de noroi şi bale”, emanînd pestilenţă. Ierarhii unsuroşi (unii dintre ei chiar scîrnavi) miros a acreală, berbec şi peşte, miasmă hibridă care instaurează insuportabilul. Ei reprezintă “marea cultură a purulenţii”. Unele mănăstiri au fost consacrate ca “stup de larve şi viermi călugăreşti”, apţi să trăiască doar în regatul putridului. Oligarhia financiară este incriminată prin bancherii lipsiţi de scrupule, cu “măsele căscate” şi gingii infecte, a căror gură emană “putoare” (gura mincinoasă este sancţionată prin intermediul miasmei). Politicienii au “mucegai” pe dinăuntru, fie fiindcă sînt depăşiţi de vremuri, fie fiindcă miros a naftalină (sînt decrepiţi, adică). De aceea, politica este o “grasă şi parfumată mocirlă”. Episcopiile sînt, la rîndul lor (cu puţine excepţii), însemnate prin decrepitudine şi putregai.

          Un spaţiu aparte îi este acordat ideii de cadavru viu, de trup pe cale de a deveni hoit, viitor leş. Căci omul aproape de moarte (chiar dacă aceasta este moartea politică, morală sau sufletească, şi nu neapărat cea fizică, reală) începe să prindă miros rău, să emită miasmă, să fie înconjurat de haloul pestilenţei. Un mitropolit vitriolat este considerat a fi “cadavru cu mitră şi omofor” răspîndind miasmă. Alţi ierarhi sînt incriminaţi ca “hoituri bisericeşti şi infame”. Termeni precum cocleală, ofilire, veştejeală, rugină, pîclă secondează descompunerea viitorului cadavru. Pe de altă parte, există oameni care sînt, fiziceşte vorbind, “decedaţi numai pe jumătate sau pe sfert”; ei prefaţează o realitate mistuitoare: “cadavrul e hoitul, putoarea, scîrba”. Bătrîneţea (“fleşcăită” – iată un termen dur, dar potrivit cu virulenţa argheziană) este incriminată tocmai pe considerentul că produce miasmă, precum în cazul unui politician “babă” (Take Ionescu) sau al unei “hîrci timpurii” (Armand Călinescu). Pe de altă parte, corporalitatea vie este retrogradată, deoarece “rînza” (grăsimea adică) produce, şi ea, pestilenţă. Uneori, Arghezi inculpă pînă şi postumitatea unor indivizi, considerînd că ţărîna lor “pute”, întrucît respectivul acuzat s-a dovedit a fi “clocitor de putregaiuri”. Cînd nu critică pe cineva anume, ci constată, în registrul său preferat, decăderea generală, pamfletarul vorbeşte de giuvaerurile care “put”, de mărgăritarele “purulente”, de aurul cu “păduchi, viermi şi mucigai”. Există, pe de altă parte, indivizi care, avînd un “defect olfactiv congenital”, simt pestilenţa peste tot (să fie pamfletarul Arghezi marcat şi el de acest defect olfactiv?). Toate viciile sînt considerate a fi “puturoase”; “putregaiul activ al epocii noastre” devine redundant şi săţios de la un punct încolo. Exaltarea constatativă a publicistului ajunge la paroxism într-o sentinţă precum: “Pute a sînge de putregai!” La nivel organic, Arghezi sugerează prin întreaga sa viziune din acest registru, un edificiu sau trup uriaş al României, străbătut de canale care deversează materii putride.

          La nivelul registrului dejecţional, Arghezi este la fel de vehement. Fără să critice pe cineva anume, ci doar o stare generală de lucruri, el vorbeşte despre “scuipat filozofic” şi “urină intelectuală”. Flegmă, scuipat, bale (guturale şi narine, “cocă nazală”), urină, fecale, iată ceea ce vede Arghezi în omul ca făptură excremenţială şi în mediul său. Pamfletarul se ciocneşte de “bălegarul otrăvit” al societăţii (politica) şi de “bălegarul bisericii româneşti moderne”. Politica este o “imensă latrină cu 20 de etaje şi o mie de încăperi, pentru a servi pe toată lumea în aceeaşi secundă”. Avem aici un edificiu-hasna, valabil pentru aproape toate vremurile din România (imaginea rămîne validă şi pentru postcomunismul românesc). Unii politicieni corupţi conţin atîta otravă în ei, încît se autoînveninează doar “lingîndu-şi scuipatul”. Politicenii, prin excelenţă, sînt “băloşi”, dominaţi de o “flegmă eternă”, adică demagogi. De aceea, tiradele lor alcătuiesc o “vomitură” şi “vărsătură”. Un reprezentant al genului este văzut ca un “găinaţ cu ochelari umflaţi” (Armand Călinescu). Un altul este un “maţ”, care se hrăneşte cu “vomituri” (A.C.Cuza). Takismul este decretat a fi culpabil, fiindcă instaurează “excrementul” în scaun episcopal. Parlamentul a transformat Biserica într-o “latrină”, alegînd în funcţii ierarhi compromişi. Nici un alt segment al societăţii româneşti nu este într-atît de spurcat lingvistic de pamfletarul Arghezi ca biserica şi ierarhii ei (pe de altă parte, Arghezi va lăuda o parte din călugării şi preoţii de ţară, precum şi cîţiva ierarhi puri). Biserica autocefală ortodoxă primeşte atributul de “autofecală”, printr-un joc de cuvinte ingenios. Autoritatea bisericească este considerată a se găsi într-o “stare excremenţială” (cel puţin în perioada cea mai dur anticlericală a pamfletelor argheziene, din deceniul al doilea al secolulul XX). Ierarhii nu au suflete, ci o “scuipătoare sufletească”. Dominaţi de pîntecele digestiv, episcopii (funcţionînd ca nişte constructe animalice, alcătuite din “bale, găuri şi mîzgă veninoasă”) sînt acuzaţi că trăiesc prin anus (“mădularul cel mai depărtat de minte şi cel mai apropiat de fecale), în loc de inimă, excrementele lor rîvnind “sfinţenia”. Un ierarh este proiectat ca un “intestin gros”, singura lui menire fiind aceea de a excreta. Din pricina omului-porc pe care îl conţin în făptura lor, ierarhii se tăvălesc în “vomitură şi urină”. Nici unul nu îl egalează, însă, încă o dată, pe arhiereul Sofronie Vulpescu, decretat un fel de ierarh-hasna, prin ceea ce emite pe gură şi prin dos; un ierarh-hasna, cu atribute blasfemice, în plus. El scuipă în gura copiilor-ajutoare la altar, ca şi cum “balele şi mucii arhiereşti” ar fi trupul şi sîngele hristic. Sofronie Vulpescu este un “păsăroi, ridicat de curînd dintr-un excrement drumeţ de… iapă”, avînd origine coprologică, adică. Prelatul incriminat merită, după indicaţia lui Arghezi, un scuipat înzecit. Tot felul de dejecţii ies din făptura sa cu efect repulsiv: din păr – “grunji, mătreaţă, măciniş”, din ochi – “muci”, din barbă – materii nazale.

          Intelectualii, respectiv scriitorii, nu sînt iertaţi nici ei. Intelectualul pervertit (corupt) este catalogat drept un “cufurist” care mimează “tunetele cugetului” cu dosul, anal adică. Unii scriitori sînt decretaţi drept “căcănari” şi “căcănariţe”, iar şezătorile literare, exhibiţionism cu dejecţii. Le este adusă, cu altă ocazie, şi acuza de “constipaţie”. Există, apoi, intelectuali care comit “vomitură”, fiind demagogi şi impostori. Ziariştii injuriatori, care atacă pe nedrept, au “bale înnăcrite”, limba încleiată în scuipat, comit “expectoraţii” în scris şi au făcut din excrement, lege; este cazul gazetei Adevărul, portretizată prin imaginea unui “fagure de muci”. Un ziarist de aici este pamfletat prin imaginea şocantă (într-un registru hibrid, excremenţial-libidinos) a unui “uretru literar”. Directorul acestei gazete este văzut ca un grandoman, care se consideră remarcabil inclusiv la nivel excremenţial; cu alt prilej, acelaşi director de gazetă va fi imortalizat prin imaginea unui “cîine bolnav de bube, contractat în spasmul fecal”. Din sfera pedagogică, sînt aleşi indivizii fără vocaţie, brutali şi primitivi, care nu au darul de a se face iubiţi de elevi. Un astfel de specimen (al cărui semn distinctiv este “pisoarul”) este criticat şi zugrăvit grotesc (în stil aproape urmuzian) ca fiind un “purgativ dintre un clistir şi o ventuză”. Între atîtea latrine mai mult sau mai puţin simbolice, Arghezi se năpusteşte, la un moment dat, şi asupra capitalei, în care detectează un spaţiu coprologic. Bucureştiul (lăudat, cu alte prilejuri, de altfel) este înfăţişat ca un oraş-hasna, “porcul Orientului” dominat de noroaie şi latrine, un “depozit de excremente” şi “mare templu al urinii” (datorită puzderiilor de berării care îl împînzesc şi care reclamă o adevărată industrie de pisoare). Voi sfîrşi inventarierea acestui registru prin a spune că Arghezi consacră coprologia şi urinologia la rang de metaforă absolută pentru corupţie, demagogie şi injustiţie.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 29, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: