Arghezi – insolentul genial (2)

 

Arghezi – insolentul genial (2)
Cretinismul modern şi marele circ al lumii

Arghezi sancţionează totul şi orice: gazetarii şi scriitorii, politica şi politicienii (miniştri, guverne, Parlament, monarhia, dictatura), Biserica (excelînd în pamflete anticlericale explozive), oligarhia financiară, funcţionărimea, moravurile, universitarii şi pedagogii, vremurile marcate de “cretinism modern”. Primul registru la care apelează este acela infracţional; acestuia îi este ataşat un fel de semi-registru de anulare umană, după cum se va vedea mai departe. În registru infracţional pur, cei sancţionaţi sînt decretaţi a fi: canalii, declasaţi, lichele, bandiţi, huligani, lepădături, paraziţi, pungaşi, lepre, puşlamale, briganzi, căzături, pezevenghi, brute, satrapi, găinari, jigodii, javre, cutre, caracude, mahalagii (fireşte că, în cazul acestei înşiruiri, există o destul de bine stabilită ierarhie a culpelor infracţionale). La un alt nivel, acela al oportunismului, corupţia şi negustoria morală (dar nu numai) sînt sancţionate prin termeni precum: mercenari, gheşeftari, zarafi, ciocoi, profitori, samsari, şperţari, farseuri, şarlatani, aventurieri, lingăi. Inferioritatea umană a incriminaţilor este decalată pe trei nivele: unul social (geambaşi, rîndaşi, văcari, valeţi, mitocani, drojdie, slugoi), altul corporal – cei atacaţi fiind implicit nişte făpturi larvare, neterminate sau ciuntite trupeşte – (stîrpituri, pigmei, spurcăciuni, pocitanii, avortoni, bîlbîiţi, fonfi, cocoşaţi, peltici, schilozi, invalizi, paralitici, scofîlciţi) şi cel de-al treilea aneantizator la nivel profesional (impostori, diletanţi, nulităţi, impotenţi, rataţi, mediocri, găgăuţi). O oarecare circărie, care va fi debordantă în cadrul registrului de tip bestiariu, se face vag simţită şi aici, prin intermediul saltimbancilor, clovnilor, chefliilor. Deşi registrul analizat anterior este îndeajuns de nuanţat, Arghezi nu îi acordă decît importanţa unei etape pregătitoare în sancţionarea pe care o execută. Faţă de exuberanţele demolatoare de mai tîrziu, în registru putrefact şi excremenţial, registrul infracţional pare o tachinare amicală, fără implicare, fără aplomb, fără patimă.

În schimb, registrul de tip bestiariu este cel dintîi care anunţă fantezia grotescă pe care o propune spumegînd cu vervă Arghezi. Este un mare circ al lumii şi o grădină zoologică uriaşă, dotată, în subsidiar cu grajduri ori ogrăzi şi coteţe domestice. Sălbăticiunile şi fauna domestică sînt amestecate, animalele sînt corcite, astfel încît bestiariul să fie nu doar blamabil, ci şi un hibrid nemaivăzut, nu înspăimîntător, însă, ci grotesc. Zoomorfismul are, evident, o funcţie etică, întrucît toţi subiecţii lui Arghezi devin, brusc kafkian, nişte jivine ignobile. Zoomorfismul conţine întotdeauna o morală de fabulă: dar este vorba despre o fabulă hiperbolizată şi amplificată, dezvoltată ramificat de Arghezi. Funcţionează, în mentalul românesc, o fervoare de bestializare a inamicului (adversarului, rivalului), o exultare în faţa animalizării celuilalt, procedeul conferindu-i instanţei punitive (scriitori şi gazetari celebri în anumite cazuri, dar şi impostori, în alte cazuri) puteri demiurgice devastatoare. Fie dintr-un complex de persecuţie, fie, dimpotrivă, dintr-o manie a grandorii, românii manifestă predilecţie pentru acest registru care, în plus, aduce în scenă ideea de circ. Or, aceasta este definitorie pentru mersul pe sîrmă sau dansul ursului pe care oamenii-animale sînt siliţi să-l joace la nivel imagistic, sub bagheta regizorului lor autoales şi dictatorial. În cazul lui Arghezi, uriaşul circ al lumii pe care l-a construit a depins, după cum este lesne de înţeles, de lunga perioadă publicistică în care a activat.

Animalizarea are loc, am spus-o deja, fie prin implicarea sălbăticiunilor, fie la nivel domestic. Există şi un al treilea nivel, acela al corciturilor detestabile şi rizibile, apoi al hibrizilor monstruoşi. Unele fiare, bestii şi bestiole trăiesc ascunse în găuri şi muşuroaie, colcăind subteran ori amuşinînd pe lîngă grajduri şi bălegar (iată legătura stabilită între registrul de tip bestiariu şi acela putrid). Dar să iau pe rînd ramificaţiile registrului de tip bestiariu. Între animalele domestice, Arghezi face apel la boi, viţei, dulăi (cu variantele cîini, javre, buldogi, potăi), măgari, catîri, vaci, găini, cai (armăsari), claponi, gîşte, raţe, curcani, berbeci. Este un schimb de substanţă, aici, şi un fel de troc: oamenii s-au degradat într-atît, încît au luat locul animalelor. Asistăm la un iarmaroc sau la un tîrg de vite de o factură aparte. Feţele bisericeşti, în special, sînt catalogate drept porci dolofani şi rumeni, un prelat fiind alintat ca “purcel de lapte pe varză”. Rar, prelaţii joacă şi rolul de “bivoli de templu”. Dacă cel criticat nu este catalogat direct a fi porc, el este indirect porcin sufleteşte sau, cel puţin, are “horcăit porcesc”. Ierarhul Sofronie Vulpescu ocupă un loc aparte în vehemenţa argheziană, el fiind numit “Prea Porcia Sa” sau “porc model al Sinodului românesc”, dar şi “păduche-arhiereu” ori “păsăroi” (Unghiile şi sexul lui popa Iapă în Seara, 1913); portretul este reluat într-un alt pamflet (Murdăria s-a consumat în Seara, 1913), unde jivina ierarhului apare stigmatizată ca “ţap bubos şi stricat”, vierme provenit din lături, vocea sa hrănindu-se din sonoritatea porcului, dihorului şi hienei. Arhiereul Sofronie Vulpescu primeşte şi atribute de “corcitură întreită, de măgar, de coropişniţă şi cîine”, Arghezi construind, în acest caz, o făptură învălmăşită animalic, întrucît Sofronie este dotat cu un “amestec de boturi sălbatice şi de cîrnuri stricate”, are tunsură de berbec şi ochi lăcrămos de gîscă. Într-un pamflet anterior (Arhiereul Sofronie Vulpescu Craioveanul, în Facla, 1911), prelatul apăruse deja pe post de corcitură rizibilă, dintre un cîine şi o găină, fiară cinocefalică şi flocoasă, dar şi clocitoare caraghioasă.

Insectele abundă, şi ele, în imaginarul publicistic arghezian: muşte, lăcuste, diverse gîngănii (pamfletarul vorbeşte, la un moment dat, de “gîndăcăria balcanică”), molii, gîndaci (politici), păduchi, omizi, greieri, purici, ţînţari, bondari, ploşniţe, coropişniţe. Portrete speciale le sînt dedicate oamenilor-păduchi, gîndaci şi ploşniţe, cele trei gîngănii deţinînd recordul la repulsia pe care mizează Arghezi. Tema viermilor şi a larvelor (cu viermăria adiacentă: limbrici, rîmă, lindin, muşiţă etc) apare frecvent. Melcii apar mai rar (remarcaţi mai ales prin balele lor). Teriomorfele (şerpi obişnuiţi, şerpi boa, năpîrci, şopîrle) şi rozătoarele (şoareci, şobolani, guzgani) cu vagă înfăţişare umană îl bîntuie cînd şi cînd pe Arghezi. Păsările invocate nu sînt spectaculoase, ci previzibile: corbi şi ciori (sociale, aceştia fiind ciocoii şi cei înrudiţi cu ei), mai rar alte zburătoare. Animalele sălbatice marchează mai puţin imaginarul lingvistic arghezian din publicistică, ironistul considerînd, probabil, aceste jivine mai puţin utile pentru a ridiculiza omenescul; este vorba de crocodili, cimpanzei, gorile, hiene, dromader, elefant, lupi, şerpi boa. Cel mai des invocate sînt maimuţele. Din jivinele de apă, Arghezi reţine balena-fosilă, ţiparul, broaştele, racii şi peştii, în general (un peşte aparte va fi episcopul Konon – “peşte cu lapţi sau icre în nămol” – pamfletarul îmbinînd aici bestiariul cu putrefactul şi libidinosul). Uneori, jivina (om) este catalogată printr-un epitet adjuvant sau prin calificative ce vor să stîrnească plasticitate: “muscă nebună,” “mare guzgan”, “păduche păros”, “şoarece scos din apă fiartă”, “ploşniţă cu guşă”, “coropişniţă în odăjdii” (un prelat), “gîndac pîntecos” etc. Din cînd în cînd animalele poartă recuzită omenească: este vorba de porci sau lupi cu joben; sau, invers, omenescul primeşte atribute morale animaliere (“intelectualitate cu copite”). Cînd încearcă să stabilească genealogia unei jivine, ca în cazul ploşniţei, ironistul creează, în jurul bestiolei-nucleu o întreagă familie adaptată sau înrudită: oamenii-ploşniţe, de pildă, se înţeleg (id est colaborează la nivel moral) cu şobolanii, şoarecii, dihorul, coropişniţa ş.a.m.d. La fel se întîmplă în cazul năpîrcii care este clasificată multiplu: şarpe spîn, şarpe flocos etc. În ce-l priveşte pe omul-năpîrcă, acesta conţine mai multe jivine înăuntru: dihor, hienă, păduche, fiind un tricefalic. La nivel de bestiariu monstruos, fabulos, avem de-a face cu “monştri rînjiţi”, “bestii” cu “fălci băloase” şi labe, care mîrîie şi scrîşnesc. Alteori, portretele sînt exacte: un şobolan cu coadă de lup, colţi şi gheare, dar şi sfincşi ori vampiri (oameni-liliac, se presupune). Chiar dacă animalizarea este doar parţială, Arghezi teoretizează diferenţa între omul-om şi cel neom. Bestializarea are loc tocmai pentru ca neomul să fie arătat cu degetul.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 28, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: