Arghezi – insolentul genial (1)

arghezi01.jpgArghezi – insolentul genial (1)

 

Tudor Arghezi încalcă toate tabú-urile lingvistice ale limbii române. Este, probabil, cel mai incendiar şi inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanţe ale limbii, stoarsă de conţinuturile ei ştiute şi neştiute, îmbogăţită cu fantezie grotescă, sporită cu absurd exaltat. Nu voi face o inventariere exhaustivă a imaginarului lingvistic violent arghezian din publicistică, întrucît este imposibil: avem de-a face cu un prolific creator de limbă românească, cu o frenezie debordantă la nivel verbal (mai ales atunci cînd suduie). Panoramarea întregii publicistici a lui Tudor Arghezi este imposibilă şi fiindcă autorul a practicat-o timp de cîteva decenii în chip aplicat, cu vocaţia unui insolent genial. Se cuvine remarcat că pamfletele lui Arghezi sînt cele mai feroce din publicistica românească, creînd o plasticitate aparte a negativului sancţionat. Mi se pare util să amintesc acum unul din termenii punitivi folosiţi de ironist în chip cît se poate de dur, dar şi creator, acela de ţepeşism. Doar printr-o disciplină instaurată de ţepeşism, viciile românilor vor putea fi, nu corectate, ci trase în ţeapă, adică ucise, sugera Arghezi. Este de notat încă de la începutul acestei analize, că se întîlnesc la Arghezi cele mai ample registre putrefacte şi excremenţiale. De aceea nu va fi de mirare că Puterea comunistă a dorit să-l execute public folosind aceleaşi registre, atunci cînd Arghezi a refuzat să-şi pună pe creştet laurii noii ideologii care a invadat România în 1944. Scriitorul o va face mai tîrziu, după aproape zece ani, timp în care, nemaisuportînd linşajul mediatic la care a fost supus, va ceda şi va accepta colaborarea cu Puterea comunistă.

În cîteva din articolele sale teoretice, Tudor Arghezi va defini şi, în mod demonstrativ, va încerca să se legitimeze ca pamfletar. Spun pamfletar, pentru că întreaga sa publicistică poate fi pusă sub această siglă: Arghezi vede mai ales neghina, lăudînd rar. Spumegarea critică este constantă pe parcursul întregii sale publicistici, marcată de geniul unui scormonitor al răului strecurat insidios în realitatea de toate zilele. În opinia sa, pamfletul aduce un suflu nou, fiind “iute şi viu”. Arghezi nu se sfieşte să consacre genul prin intermediul verbului a înjura: “A ‘înjura’ e o artă literară tot atît de spinoasă ca şi lauda” (Pamfletul, în Cronica, an II, nr. 64, 1 mai 1916). Cu alte cuvinte, ridică înjurătura cu valoare estetică la rangul de artă egală în drepturi cu oda sau elogiul. Nici o clipă nu este precizat vreun efect terapeutic al pamfletului, ci doar unul sanificator prin chirurgie tăioasă, prin violenţă explicită. Precizări mai ample vor veni peste aproape zece ani, cînd genul este consacrat ca “operă de învigorare”, “condei în răspăr” şi “tiflă” emisă de un bijutier al limbii. Pamfletul este personificat prin intermediul “corbului” care zboară, dar şi ciupeşte, zgîrie, înţeapă, rupe. Or, corbul amuşină şi pluteşte mai ales deasupra cadavrelor: obsesia descompunerii şi a putrefacţiei este sugerată în această artă “pamfletică”. Iată apoi cîteva verbe gradate ierarhic, în acţiunea de corijare a “corbului”: unele doar ating suprafaţa pielii (morale, sufleteşti a) celui vizat, altele denunţă o atingere violentă prin excelenţă: ruperea (sfîrtecarea). Arghezi îşi va prezenta tranşant uneltele de pamfletare, care nu sînt deloc canonice: “Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sîrmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi, uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei”. (Pamfletul, în Lumea, an I, nr. 11, 18 ianuarie 1925). Violenţa este reluată contrapunctic, la nivel explicativ, prin definiţia nuanţatoare că “Pamfletul e pumnul iritat de rîvna de stăpînire a stupidităţii”. Iată, deci, agresivitatea lingvistică primind corporalitate autolegitimatoare, ca şi cum doar un asemenea tip de violenţă primitivă ar fi singura aptă să demistifice răul societăţii. Aceeaşi imagine a pumnului, chiar dacă avînd alte conotaţii (ideologice, de data aceasta), va deveni emblema clasei muncitoare exaltată de comunism, atunci cînd Puterea de după 1944 va instaura vînarea aşa-zişilor “duşmani ai poporului”. Îl vor fi linşat simbolic, deci, comuniştii pe Tudor Arghezi, tocmai fiindcă s-au inspirat adînc din imaginarul său lingvistic violent, iar maestrul a refuzat să le fie tutore şi mentor? Tocmai fiindcă s-au simţit trădaţi de refuzul lui Arghezi de a-şi recunoaşte “bastarzii” şi “ucenicii”? În aceste condiţii, “tatăl” trebuia ucis, şi nu oricum, ci ritualic. Iar, după ucidere, el putea să renască, poate, într-o altă formă. Ceea ce s-a şi întîmplat: între Arghezi cel alergic la rău (ori de unde ar fi provenit acesta) şi colaboraţionistul de mai tîrziu, schisma şi schizoidia este evidentă. Recuperat de comunişti, metempsihotic aproape, la nivel moral, şi pervertit, Arghezi din 1955 este altul. Spurcatul la gură a tăcut o vreme şi apoi a reînceput să vorbească, dar gîngav. Pînă la acest moment al noii sale naşteri întru comunism, să vedem, însă, care i-a fost călătoria lingvistică nemaivăzută (şi nemaiegalată pînă acum) la nivel de imaginar violent pentru mentalul românesc.


Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 27, 2008.

4 Responses to “Arghezi – insolentul genial (1)”

  1. Articolul tău e foarte bun și destul de bine documentat. Ridicând vorba spurcată și insultele imunde la statulul de artă, de valoare estetică (tot Arghezi susține că ‘pamfletul este arta de a spurca frumos’), Arghezi nu face decât să pună în circulație totalitatea nivelurilor stilistice ale limbii. E un dans periculos pe sârmă: cu mai puțin talent, limbajul ar fi fost doar…țigănesc și mahalagesc. Ar fi interesant de studiat mecanismele lingvistice prin care un cuvânt oribil poate fi …estetizat. Intr-un anume sens Arghezi a realizat, în materie de limbaj spurcat, ceea ce izbândește, puțin mai târziu, urmuzianul Emil Brumaru (cel din ‘Dulapul îndrăgostit’) cu limbajul pornografic (din volumele ‘Submarinul erotic’, ‘Povestea boiernașului de țară și a fecioarei Lindic zlgolbiu’). Amândoi dărâmă niște tabuuri și nu-ți trebuie doar curaj, ci și tărie sufletească, ca să înfrunți o majoritate pudibondă, ostilă.

  2. E foarte bine scris articolul tău, despre arta de pamfletar al lui Arghezi, temă care mă pasionează și pe mine, din motive de afinități…elective și…academice. Un singur lucru am de obiectat în paragraful al doilea, în al treilea rând, în loc de ‘siglă’ din ‘întreaga sa publicistică poate fi pusă sub această siglă’, ar fi mai corect, semiotic vorbind, termenul ‘etichetă’, ‘categorie’, ‘noțiune’ etc.
    Demolarea tabuurilor cere forță, curaj și tărie sufletească. Insă, e bine să nu se uite prea curând că una este omul istoric (cel care trrăiește) și alta …omul ficțional (cel care scrie). Nu există decât o suprapunere identitară minimă, ca la sinonimie, între persoană și persona. Altiminteri, lecțiile lui Lotman și Todorov, ale lui Booth și Lyotard nu și-ar avea rostul.

  3. Dat fiind ca Arghezi este nu numai autorul celor mai scabroase pamflete din literatura romana, dar si autorul celor mai frumoase litanii si psalmi, il consoderati ca un poet credincios sau necredincios?
    Multumesc.

    • nu cred ca are vreo importanta daca Arghezi era credincios sau necredincios.
      singurul lucru esential este daca era poet autentic si talentat sau NU. or, in aceasta privinta nu este niciun dubiu – era autentic si aproape genial, in anumite poeme (nu in toate).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: