otravurile bufe ale lui Caragiale (2)

Românii verzi şi şerpii venetici. Baliverne răscăcărate şi lătrături patriotice

 

          În cadrul imaginarului lingvistic violent propus de Caragiale pot fi depistate destule trăsături comune cu imaginarul inventariat în publicistica eminesciană (în special miza de atac împotriva liberalilor), cu remarca esenţială că, la Caragiale, termenii sînt relativ moderaţi, iar atunci cînd nu sînt, ei vizează întotdeauna structura de circ şi de bufonerie degradată a societăţii româneşti. Dan C. Mihăilescu, în special, a remarcat dualitatea şi complementaritatea Eminescu/Caragiale, în sensul în care cel dintîi profetizează mînios la nivelul României, iar cel de-al doilea deconstruieşte buf, dar legitim. Primul cultivă absolutismul naţional, al doilea, relativismul naţional (sau caricatura); primul sacralizează naţia, al doilea o ridiculizează; Eminescu este eschileean, patetic şi hiperbolic, Caragiale, aristofanesc, nastratinian (spune Dan C. Mihăilescu) şi axat pe ideea de rictus. Cît despre naţionalism, acesta este taxat amarnic de Caragiale într-un articol precum Românii verzi, care a rămas valabil pînă astăzi şi pe care îl voi concentra în secvenţa care urmează, întrucît textul este un antidot la adresa şovinismului fals autolegitimator. Acesta este, de altfel, unul din punctele nodale în care Caragiale se desparte de apetitul coleric al lui Eminescu şi de naţionalismul furibund al acestuia. Blazonul “românului verde” reprezintă, în viziunea lui Caragiale, un individ băştinaş (‘bun român’, am spune astăzi) strivind un şarpe venetic; de aceea, principala îndatorire a “românului verde” este xenofobia; “românul verde” care îşi impurifică rasa prin căsătoria cu o venetică va avea copii-monştri, respectiv “specimene teratologice”; copiii “românilor verzi” trebuie să poarte doar nume latineşti şi, după naştere, să fie sugari exclusiv la sînul matern, evitînd doicile străine; dacă un “român verde” încalcă regulamentul, el va fi declarat “străin de neam”! Iată o componentă psihică pe care o putem regăsi, fără să plusăm deloc, şi în România postcomunistă, ea fiind încarnată de partidele politice care se consideră a fi “pur” româneşti.

          Cum spuneam, însă, maniera caragialiană de a sancţiona este aceea a lupei de insectar sau o privitorului la circ. Principala acuză la adresa societăţii contemporane lui este, astăzi, un loc comun, dar care s-a menţinut şi prelungit pînă în secolul XX şi chiar pînă la începutul mileniului trei: balcanizarea presărată cu “pantalonadele bufonilor şi arlechinilor” pe lîngă care mai activează mercenari, mameluci, dar şi inchizitori, farseuri etc. Portretele circusanţilor sînt picante, de aceea: unul dintre politicienii Brătieni este un “vizir odios” cu metehne de rege african, Macedonski este un “geniu cu picioarele strîmbe”, liberalul Dimitrie Sturdza este o corcitură între un rabin, inchizitor şi iacobin, în plus, fiind decretat arhetip al lichelei etc. Incriminarea demagogiei ca “declamaţie şarlatanească” şi “lătrătură patriotică” foloseşte la definirea moftului (meteahna definitorie a românilor, emblema lor, un ism românesc); discursurile demagogilor sînt scanate în structura lor fonolingvistică, fiind decretate “baliverne răscăcărate” sau “răscăcărări retorice”, dar şi “calabalîc de vorbe late”; uneori, nu lipseşte un oarecare patos apocaliptic al pamfletarului împotriva politicaştrilor, pentru a impresiona auditoriul. Cum spuneam, însă, dimensiunea circăriei este cea esenţială: prin intermediul ei, Caragiale panoramează o frescă grotescă şi acidă care, pe de o parte are scop buf, iar pe de altă parte sancţionează etic. În acest sens, articolul Caradale şi budalale este emblematic, înfăţişînd un soi de pervertiţi Stan şi Bran ai liberalilor. Caragiale proiectează bîlciul liberal cu ajutorul unui studiu fiziologic parodic în care “caradalele” sînt politicaştri acriţi care complotează şi practică ipocrizia, în timp ce “budalalele” sînt chefliii (maţe pestriţe) care practică mironoseala ori linguşirea, pentru a-şi păcăli adversarii. Cele două tipuri aminite pot alcătui, însă, şi corcituri, aceştia fiind liberalii de pripas, ultimii pe scara ierarhică a politicaştrilor, cei care rod resturile maimarilor lor.

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 22, 2008.

One Response to “otravurile bufe ale lui Caragiale (2)”

  1. Excelent, Ruxandra. Daca-mi amintesc bine, tratai tema mai pe larg si in “Imaginarul violent al romanilor”.
    Dorin Petrisor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: