Eminescu – profetul minios (4)

Obsesia “putrejunii”. Mlaştini, mocirle, scursuri. Politicienii-cocote. Sodoma şi Gomora în Parlament. Soluţia scopirii

Iată acum felul în care Eminescu aplică registrul putrefact şi cel al dejecţiilor, prin care încearcă să certifice starea maladivă (“gangrena morală”) a naţiei infestate de “venetici”. Aceştia sînt resturi de rase, adică “lepădăturile Orientului şi Occidentului”, “gunoiul societăţii”, “putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi” ori “putrejunea morală şi socială” (evreii sînt incluşi şi ei aici). Impuri, ei fac din România un “canal de scurgere” a rămăşiţelor, “mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului şi Răsăritului”, întrucît încarnează “scursura cea mai flămîndă”. “Mlaştina” care a devenit ţara este alcătuită din “elementele de prisos din ţările de prin prejur”: ea nu poate fi secată şi asanată decît prin alungarea veneticilor şi fortificarea elementului băştinaş, autohton, consideră Eminescu. Grecii liberali sînt văzuţi ca “stîrpiturile Fanarului” şi “ciumaţi”, iar cîrciuma evreiască, de la sate, este o “cangrenă a societăţii”. Datorită “gunoaielor” imigrante, ţara s-a preschimbat într-o Americă orientală ori într-un “Eldorado al tuturor scursăturilor”, pierzîndu-şi specificul naţional. Virusul demagogic liberal “putrifică” şi el România prin oameni-“putregaie”. Ultraliberalii roşii ar încuraja elementele cu morală “viermănoasă” ce emană “miasme pestilenţiale”, întrucît este vorba de “gunoaie etnice”, “materie putredă”, “organisme degradate”, “scîrbe ale omenirii”, “elemente decrepite”. Concluzia este apocaliptică, în ton cu inflamarea eminesciană: “De batjocura urdorilor şi spurcăciunilor universului a ajuns poporul românesc”.

Simbolistica sexuală, utilizată de Eminescu în pamfletele sale, este legată întotdeauna de politică, fără vreo implicaţie libidinală la propriu. Cu alte cuvinte, gazetarul studiază sexul politic al naţiei, prin intermediul Partidului dominant (liberalii) şi al străinilor invadatori (grecii şi evreii). Astfel, liberalii sînt nişte “sibariţi”, “perverşi moral” (alcătuind o “grămădire de perversitate catilinară”), care manipulează prin “orgia palavrelor bizantine”: ei au instaurat o “destrăbălată stare de lucruri”, printr-un “desfrîu” al corupţiei, ocupîndu-se cu “afaceri scabroase” politic. Ca “bătrîni desfrînaţi” politicieni, ei au obiceiuri de “cocote”, unii miniştri fiind “bărbaţi-muieri cari se sulemenesc” (adică devirilizaţi şi efeminaţi, datorită impotenţei lor politice). Liberalii sînt acuzaţi a fi instituit o “xenocraţie destrăbălată” şi o “pornocraţie morală”, concretizate într-un Parlament de tip “Sodoma şi Gomora”. Cîrciuma evreiască este, şi ea, spaţiu de “prostituţie sufletească”. Care este soluţia împotriva acestei desfrînări simbolice? Eminescu foloseşte, la un moment dat, un termen dur, acela de scopire (termen împrumutat, după cum mărturiseşte, de la Schopenhauer). Pentru a nu se mai înmulţi canaliile oficiale, acestea trebuie castrate, prin urmare. Eminescu însuşi oficiază un fel de castrare a liberalilor (prin pamfletele sale), chiar dacă doar la nivel lingvistic.

Ultimul registru care prilejuieşte violenţa de limbaj a imaginarului eminescian în publicistica de la Timpul este acela al demonizării celor atacaţi şi acuzaţi de decăderea ţării. Liberalii, este previzibil deja, sînt catalogaţi drept “Antihrişti” marcaţi de un “hidos întunerec” ori “înfieraţi cu semnul lui Cain”. Păcatele lor politice sînt “un ce nedefinit ca adîncul Gheenei”. Parlamentul din Dealul Mitropoliei devine o “capişte a minciunii” în care vorbeşte un “preot” necurat care instaurează o nouă religie (politica murdară). Liderul liberal, I.C.Brătianu, este considerat drept încarnarea Antihristului ca “fin şi elegant agent al panslavismului”, fiind situat sub simbolul şarpelui veninos (Brătianu este considerat vinovat pentru pierderea Basarabiei). El mai este înfăţişat ca un antisfînt, degradat, cu aureolă din “sperjuriu şi felonie”, încoronat de un diavol definit prin minciună şi perfidie (de-abia după atentatul nereuşit asupra lui I.C.Brătianu, Eminescu va admite, parţial, şi oarecare merite ale acestuia). Simbolul Sodomei şi Gomorei nu este uitat nici el, pentru a fi aplicat ca o ştampilă pe guvernarea liberală. Atunci cînd nu este diavol recognoscibil prin creştinism, I.C.Brătianu este definit printr-o divinitate păgînă: el este un “Vişnu demagogic”. Evreii nu sînt uitaţi în cadrul tacticii de demonizare, dar ei ocupă un loc minor pe scara propusă de gazetar: cîrciuma evreiască uzurpă locul bisericii la sate, de aceea ea este catalogată drept corupătoare.

În accesele colerice de la Timpul, gazetarul apelează la diferite registre de infamare a acuzaţilor. Este evident că le utilizează în mod strategic, demonstrativ, iar nu în chip iraţional. Xenofobia sa catalizează tehnica demolării, dar în spatele acesteia stă, aproape întotdeauna, o morală naţionalistă: aceea a salvării României. Trebuia, oare, să fie ţara salvată de occidentalizarea propusă de liberali? Erau evreii un rău rasial simptomatic pentru proaspăta Românie reîntregită parţial? Eminescu este injust şi într-un caz şi în celălalt. Personalitatea sa accentuată nu poate fi corectată şi nici retuşată, de aceea, ea trebuie acceptată ca atare, cu delimitările de rigoare care se impun.

 

(acest eseu face parte din volumul Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, 2003)

 

Advertisements

~ by ruxandracesereanu on January 19, 2008.

One Response to “Eminescu – profetul minios (4)”

  1. ca-ntotdeauna, Eminescu ramane de incredere

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: